Opt - Luvru
Svetlana, Svetlana. Nu ştiu cum ar suna numele ei şoptit de pe buzele mele. Ca o chitară acordată după modelul rusesc, aşa cum m-a învăţat Socrate, colegul meu din armată? Socrate avea aproape doi metri, o mustăcioară şmecheroasă, era mai slab ca un ac de gămălie şi avea un suflet în care încăpeau trei batalioane, cu ofiţeri cu tot. Seara ne cânta la chitară, în acorduri şuchite, ştiute numai de el, adormindu-ne ca pe nişte copii molateci - îmi amintesc şi-acum de zâmbetul lui Burebista, din somn: părea atât de mulţumit de viaţă încât toate certurile cu locotenentul Vînătoru de pe ziuă erau bieţi fluturaşi coloraşi pe care-i prindea în plase străvezii.Traversez curtea Luvrului sub o ploaie care seamănă cu cascada Niagara. Trec prin perdelele de apă întrebându-mă dacă n-am greşit oraşul, ţara, lumea. Zidurile care au trăit istoria regilor Franţei par a se retrage speriate în ele însele. Până şi piramida din sticlă din mijloc, prilej de controversă estetică, seamănă cu un imens iglu argintiu în mijlocul unui ţinut al apelor. Umbrela e doar element de decor, sunt ud până la piele, am apă în pantofi, japonezii au ascuns aparatele foto, coloraţii care vând sticle de apă plată cu un euro s-au risipit în asfalt, până şi Bacovia ar fi invidios pe cerul ăsta. Parisul curge, totul e un malaxor uriaş în care turnurile Eiffel sau Montparnasse au devenit simple jucării de oţel şi beton uitate în afara oricărei arce salvatoare.
Intru în Piramidă, îmi iau bilet, fac rost de-o hartă a muzeului, caut sala în care e expus Lorraine. De undeva de afară se aude un tunet puternic care mă face să tresar. Nu, am greşit: e înăuntru. E inima mea, care bubuie culori: peste câteva minute ar trebui să mă întâlnesc cu Svetlana şi eu nici măcar nu ştiu cum se şopteşte numele ei.
Aripa Richelieu, etajul 2, French Paintings, sec. 14-17. Urc scări, traversez coridoare, mă lovesc de turişti plictisiţi sau fascinaţi, apuc să-i arunc un surâs Mona Lisei - ce deziluzie! Pe lângă că e înghesuită într-un tablou atât de mic au mai şi închis-o în spatele unor plexiglasuri invulnerabile -, mă furişez pe lângă sculpturi, privesc ceasul - e trei fără trei minute şi, culmea!, e 15 mai. Etajul doi: pictori flamanzi, scandinavi, italieni, francezi... Francezi! 1600-1682, ştiu anii ăştia pe dinafară, nici când a trăit Ştefan cel Mare nu-mi amintesc atât de bine. Unde e, unde e? Unde e Lorraine? Unde e Svetlana?
Şi iată că dintr-o dată ajung în camera lui iar eu simt cum mă ridic undeva spre tavan: lumina joacă şotron cu mine: "Ulise aducând-o pe Chriseys tatălui ei", "Plecarea lui Ulise din ţinutul Feaci", "Scenă din port" şi mai ales "Debarcarea Cleopatrei la Tarsus". Soarele din tablourile lui Lorraine mă orbeşte, m-am urcat deja pe una dintre corăbiile din port şi aştept plecarea, pe ţărm femeile fac cu mâna iubiţilor pe care nu se ştie când îi vor mai vedea, copii se joacă nestingheriţi prin dană, undeva în stânga, marmura clădirii trimite reflexe roz către marinarii nevăzuţi, e o linişte care aproape că pare coborâtă din Rai. Muzeul se-nvârteşte cu mine, tablourile mă învelesc, haine colorate, croite pe măsură, zâmbesc la amintirea ploii care mă săgetase cu câteva minute înainte: acum e soare, un soare portocaliu, care vorbeşte cu mine. Vorbeşte!
- Domnul Alex?
Picturile sunt la locurile lor. Eu sunt doar un turist nedumerit aflat în mijlocul unei săli din Luvru. E ora 15.00 şi nu fiindcă mă uit la ceas ci pentru că simt asta din tonul celei care m-a interpelat.
O bătrânică scurtă şi cochetă mă priveşte de jos, cu interes. Mi-a vorbit în română, aşa că sunt cu atât mai uimit. Are părul alb complet şi seamănă cu bunicuţa lui Tweety, puiul din desenele animate. Aproape că mă uit în spatele ei să văd dacă nu apare şi Sylvester.
- Mă numesc Adela. Mă bucur că aţi dat curs invitaţiei şi aţi ajuns aici la timp. Am ceva pentru dumneavoastră. Mă scuzaţi că nu pot să zăbovesc, v-aş invita la o cafea jos, în Piramidă, însă mai am o întâlnire la care nu pot întârzia. Ştiţi, de când am ajuns în Paris, acum câţiva ani, fac comisioane. M-am specializat. Acum m-a rugat o domnişoară cu ochi verzi să vă contactez şi să vă dau acest pacheţel.
Vorbeşte repede, n-apuc să spun nimic şi, în definitiv, nici nu ştiu ce-aş putea spune. Sunt un pic dezamăgit, mă aşteptam să o văd pe Svetlana şi chiar dacă nu-mi pregătisem nici un discurs, aveam pregătită privirea. Oare când se va termina această nebunie? Bătrânica îmi întinde un pachet micuţ apoi se întoarce pe călcâie şi dă să plece. Dar se opreşte în dreptul tabloului cu scena din port şi-mi spune aproape în şoaptă:
- Alex, te rog mult: salută-l pe Pimpi din partea mea! Şi spune-i că mi-e dor de el.
Incredibil. Adela, cea cu care m-am întâlnit în muzeul Luvru, e fosta mare iubire a vecinului meu de castel. Vreau s-o întreb unde stă şi cum ar putea da Pimpi de ea, dar a dispărut, s-a evaporat şi în urma ei a rămas un parfum dulceag de amintire. Dar şi o cutie de chibrituri. Da, o cutie de chibrituri, fiindcă asta era în pacheţel. O banală cutie de chibrituri pe care e tipărit un singur cuvânt: "Jardins".
Svetlana, mă ucizi! Încă o dată!