Nouă - Misterul cutiei de chibrituri
De data asta nu am nici un reper. Am plecat din Luvru lăsându-mă reînghiţit de un oraş în care, miraculos, a ieşit soarele. Aşa e Parisul: intri în metrou la Gare d'Austerlitz scuturând stropii de ploaie de pe umbrelă şi ieşi, zece minute mai tîrziu, în Ponte de l'Alma, orbit de un soare galben şi suculent ca o lămâie. Un oraş meteorologico-straniu. Încă am în palma stângă cutia de chibrituri. Dacă mi-ar sări acum în braţe peştişorul de aur (mi-am imaginat întotdeauna că peştişorii de aur sunt portocalii, dar să nu mă-ntrebaţi de ce) l-aş pune - dar ce zic eu, l-aş implora - să-mi îndeplinească o singură dorinţă: să-mi decripteze mesajul cutiei de chibrituri. Recunosc, sunt un pic dezorientat. Pentru că descumpănit ar fi mai greu să recunosc că sunt. Visasem la o întâlnire romantică sub tablouri cu nave şi răsărituri de soare, în cel mai mare muzeu al lumii şi realitatea nu-mi oferise decât o bătrânică şi o cutie de chibrituri. You may say I'm dreamer. But I'm not the only one.Am visat întotdeauna mai mult decât a reuşit after dream-ul să-mi ofere. Prin clasa a opta visam la picioarele profei de franceză. Nici nu se putea altfel: avea vreo 30 de ani, era mignonă, brunetă, venea mereu în fuste mini, îşi arunca fundul pe banca mea - prima din mijloc - şi băga în şedinţe erotice toată populaţia masculină a clasei. Se mergea până acolo încât băieţii demontau partea din faţă a catedrei înainte de oră pregătindu-se pentru un spectacol de 50 de minute. Picioarele profei de franceză deveniseră obiect de studiu universal. O dată, i-am văzut chiloţeii, într-un triumfant moment de glorie. Erau negri, din dantelă. Ce punct de plecare mai bun spre un vis dement cu profa de franceză înotând în aşternuturi de satin putea să existe? La mulţi ani după aceea am aflat că devenise directoarea şcolii. Bonjour, camarade professeur! V-am visat azi-noapte, sau azi dimineaţă, de parcă ar mai conta: orgie e un cuvânt cu origini franţuzeşti?
Am visat aşadar la Svetlana dăruindu-mi aşteptarea lângă un tablou original de Lorraine şi, recunosc, sunt vinovat: mi s-a părut cel mai romantic şi extravagant rendez-vous pe care putea să mi-l ofere o femeie. Mi-am lăsat acasă cele două camere colorate înveşmântate într-un castel fascinant prin locuitorii lui şi am plecat în lume pe cai invizibili în căutarea prinţesei care mi-a vrăjit sufletul. Ea mă chema. Sau cel puţin aşa am vrut să cred - la urma urmei nu se semnase pe acel bilet care a avut efect de cântec de sirenă. E drept, piticul Longjack îmi spusese că biletul ar fi de la cineva pe nume Svetlana, însă într-o lume fantastică nu poţi avea încredere sută la sută în pitici care se mai numesc, ha!, "Longjack".
Jardins înseamnă grădini şi pe onoarea mea, acum îmi doresc să fiu în grădina Cişmigiului, în urmă cu 70 de ani, să beau un sirop rece, să ascult fanfara din foişor, să-mi privesc ceasul de la veston, să zâmbesc pe sub mustăţi elevelor timide care ies de la Lazăr şi, într-un final, pe la cinci către seară să-mi îndrept bastonul din bambus către castelul meu de poveste unde să servesc un şerbet de trandafiri împreună cu stimabila doamnă Virginia, veşnic fericita doamnă Virginia.
Numai că a visa nu înseamnă întotdeauna a culege recolta de rodii, cum spune un vechi proverb grecesc, aşa că acum trebuie să găsesc un sens cuvântului Jardins, în timp ce merg de-a lungul Senei contemplând la un moment dat intrarea în hotel Ritz şi încercând să-mi imaginez cum a ieşit Diana pe acea uşă împreună cu Al Fayed pentru ca numai câteva minute mai tîrziu să plece amândoi în veşnicele plaiuri ale vânătorii chiar în pasajul pe deasupra căruia îmi răsună mie paşii acum. În depărtare, turnul Eiffel face, plictisit, o reverenţă turiştilor care se încăpăţânează să-i călărească etajele de oţel. Ce-ar fi dacă într-o noapte simbolul Parisului şi-ar lua lumea în cap şi ar fugi? Şi-ar da întâlnire cu Statuia Libertăţii, cu Big Ben, cu turnul din Pisa şi cu statuia lui Jesus de la Rio şi ar pleca împreună într-o lungă şi binemeritată vacanţă, un tur în jurul lumii în care ar fotografia locuri, oameni, poduri, muzee, figuri de ceară, catedrale cu vitralii colorate, fluvii, peşteri şi temple. Îmi şi închipui feţele mirate ale japonezilor de a două zi dimineaţa. Treziţi la prima oră, hrăniţi rapid cu croissante proaspete şi suc de portocale, înarmaţi cu camere cât mai mici şi cu zoom-uri cât mai mari, plecând spre Eiffel pentru un festin digital când, vai!, turnul nu mai e! Sayonara! Înapoi la muntele Fuji, dacă n-o fi plecat şi ăla în China, la specializare lângă Marele Zid. Am greşit locul? Hărţile astea mint? Oooo! Aaaaa! Oaaaa! Hărţile nu mint niciodată, mai ales hărţile inimii. Tour Eiffel a plecat şi nu a lăsat decât o notiţă în urmă, undeva lângă o casă de bilete care nu-i fusese suficient de loială pentru a o lua cu el în vacanţă: "Grădinile oţelurilor mele şi-au ostenit ploile. Mă veţi ierta cu o vară şi mă veţi înflori cu un curcubeu".
Svetlana e undeva în oraşul ăsta. Acum o simt mai mult ca oricând, deşi n-ar trebui să am un motiv mai mare ca o teorie a chibritului. Svetlana respiră prin castanii Parisului, se înveleşte cu cerul din ce în ce mai albastru, se spală cu ploaia care tocmai a încetat şi se parfumează cu miresmele fine ale Champs Elysee-ului. Aici o voi găsi, de-ar fi să rămân întemniţat douăzeci de ani între Camembert-uri şi rosé-uri. Jardins. Nu există cuvânt mai roşu în aceste clipe. Cu atât mai mult cu cât privirea mi se ridică, absentă şi adâncă spre un indicator real, Doamne, cât de real şi cât de simplu, trăiască toate indicatoarele din lume, odă lor şi cui le-a inventat!, trăiască Republica Franţa în frunte cu regii ei cândva perverşi dar veşnic învingători!