Zece - Zodia Punk
Se dă un parc şi se cere să se găsească în el un cât de mic semn al iubirii. Ce poţi să scoţi din asta? Te aşezi în bancă şi începi să faci calcule. Radicali, logaritmi, integrale? Şiruri şi teoreme? Cine mai ştie de aşa ceva? Nu, mai degrabă iei o alee plină de castani proaspăt tunşi, "pătrăţos" tunşi, asezonezi un stol de porumbei hulpavi, cu ochii cât cepele după firimituri de pâine, adaugi scaune, multe scaune, scaune de metal împrăştiate peste tot - n-ai mai văzut niciodată un parc cu atâtea scaune -, poate îţi visează mintea un bărbat aşezat pe un scaun dintr-ăsta, cu picioarele sprijinite pe altul, iată, pantofii lui par imenşi, are un zâmbet aproape fericit pe faţă... Pui şi niscaiva plante cu nume sonore: tulipier de Virginie, paulownia impérial, savonnier de Chine, arbre de Judée, micocoulier de Provence, hai şi un séquoia géant près de l'entrée de la rue Auguste Comte. Adaugi un cer jumătate senin, jumătate negru, câteva căpşuni colosale, cele mai mari căpşuni din lume, poate şi un pahar de vin, roze, frapat, restul vine de la sine sau restul nu mai contează, e prea târziu ca să mai conteze. Gata cu parcul, gata cu enunţul problemei. I se spune Jardin, copiii aruncă mâncare raţelor de pe micul eleşteu, încă mă întreb ce-o fi fost în mintea Mariei de Medici când a construit palatul Luxembourg şi i-a aşternut încântătoarele grădini în jur.Ce fac? Ce indiciu aş putea să mai am? Există undeva în oraşul ăsta o fată pe nume Svetlana care mă aşteaptă pe mine? Nici măcar nu mai ştiu cum arată, mi s-au pierdut reperele pe drum, amestec priviri verzi şi le transform în păduri, chem Mume frumoase în ajutor, despic lacuri adânci cu topoare colorate. Oraşul cel mare mi se-nvârte în sânge, îşi aleargă taxiurile spre aorta inimii mele, îmi coboară caruseluri prin vene, îmi furnică amoruri în tălpi, îmi prelinge Sena pe tâmple transformând fiecare peşte în cântec de sirenă nevăzută: vino, vino, caută-mă, sunt aproape de tine!
Mă plimb pe aleile parcului, fără un ţel anume. Sunt sigur că indiciul de pe cutia de chibrituri are un sens însă mă simt obosit şi nu reuşesc să-mi adun gândurile în pacheţele logice, care să-mi arate direcţia. Ce ar trebui să caut? Les Jardins e un loc foarte întins, în care se pot ascunde mii de Svetlane fără ca eu să le dibuiesc. Până la urmă - gândesc - în orice călătorie există un punct de răscruce, un punct în care eşti descumpănit şi ţi se pare că totul e fără sens. E punctul acela în care ai doar două posibilităţi: te întorci şi dai cu basca de pământ de ciudă sau continui, în ciuda tuturor împotrivirilor, şi încerci să treci peste furtunile din tine şi din jur, simţind că mai târziu te va întâmpina soarele. Îmi vine în minte o chestie caraghioasă pe care mi-o spunea cineva acum câţiva ani: o carte e ca o călătorie. La pagina 100 e punctul de răscruce. Dacă ai ajuns acolo şi încă nu ai lăsat-o, înseamnă că o vei citi până la sfârşit şi îţi va place. Dar dacă până la pagina 100 ai vrut să o abandonezi de mai multe ori, n-are nici un sens să continui, e pierdere de vreme. Nu ştiu dacă în momentul acesta mă aflu la pagina 100 al cărţii despre Svetlana, vecina mea de Castel, însă, recunosc, mi-a zburat o secundă gândul la biletul de avion de întoarcere. Numai o secundă, pentru că în secunda următoare mă trezesc în mijlocul unei găşti de vreo 20 de punkişti.
Tipii - sunt şi vreo patru tipe printre ei, dar asta abia la a doua vedere - nu par violenţi, însă par că vor să aibă cu tot dinadinsul de-a face cu mine. We created it; let's take it over! nu e un slogan cu care să mă fi identificat vreodată, din câte îmi amintesc. Sigur, acum ascult cu destulă plăcere Sex Pistols, Velvet Underground, Bowie sau mai ştiu eu ce individ care a făcut istoria acestui gen, însă atât şi nimic mai mult. În plus, n-am cunoscut niciodată pe cineva care să umble pe stradă cu freză sculată şi vopsită în culori aprinse. Ba nu, mint, l-am cunoscut pe Mirel - ăsta era un puşti nebun care habar n-avea de curentul punk dar care se îndrăgostise de propriul păr şi nu mai ştia în ce fel să şi-l pună în evidenţă. Însă asta se întâmpla acum 20 de ani şi naiba mai ştie ce s-o fi ales de Mirel, nu cred că face parte dintr-o comunitate punk din Paris.
- Alex, eu sunt Pierre, el e Jacques şi aşa mai departe! Ne pare bine că te-am întâlnit, în sfârşit!
M-au luat la sigur. Pesemne că într-o viaţă anterioară am fost punkist, părăsisem comunitatea ca un ticălos şi acum mă găsiseră; veniseră după mine să-mi reamintească rădăcinile. Pierre era cel mai semeţ dintre ei. Purta o vestă de piele, albastră, din care ieşeau două braţe subţiri şi foarte tatuate - n-am remarcat decât un cap de peşte sub care scria "Dovada că te iubesc!" - iar părul, aranjat după toate regulile artei la un salon de coafură, era vopsit în verde, roşu şi galben, de parcă purtătorul lui ar fi fost suporter de-al Camerunului. Avea o căutătură cam strâmbă, i se împreunau sprâncenele într-un mod straniu, părea că poartă pică tuturor. În plus, tipul nu cred că zâmbise de trei ori în viaţa lui.
- Aş vrea să spun că-mi pare şi mie bine, dar nu ştiu care ar fi motivele pentru care aş face-o! Cel puţin deocamdată.
- Îţi zic eu că ai suficiente motive. Fii atent, tipule, n-avem prea mult timp la dispoziţie, azi e ziua lui Anne - Anne, un pas înainte, te rog! - şi trebuie să o sărbătorim cum se cuvine. De mai bine de trei ore ne-nvârtim prin parcul ăsta de boşorogi, în căutarea ta. Nu ne-o lua în nume de rău, dar îţi spunem ce-avem de spus şi ne cărăm. Dacă ai timp şi-ţi face plăcere, poţi veni cu noi, Anne ar fi chiar încântată, îi scurm în privire şi zăresc că-i place de năsăul tău, da' am io un feeling că n-o să-ţi ardă de o petrecere punk după ce-o să citeşti ceea ce-ţi dau. Nu ne înjura, da' n-am putut să ne abţinem să nu ne băgăm şi noi un ochi. Curiozitatea asta e cel mai mare defect al nostru, lucrăm la remedierea lui, însă nu ştiu cum se face că mereu dăm greş şi tre' s-o luăm de la capăt.
Anne era o slăbănoagă, 62% jegoasă, care-şi lăsase trei sferturi din sânii voluminoşi la vedere (şi brusc mi-am amintit de Jenel, un silfid din armată, care pe unde ne prindea ne mărturisea că lui îi plac "uscatele cu ţâţe mari", ei bine, asta ar fi fost taman pe gustul lui) şi care mă fixa cu o privire incoloră, pe jumătate apoasă, luminoasă ca o grotă din care te aştepţi să ţâşnească un dinozaur mic, cu pete mov. Sincer, n-aş fi vrut să merg la petrecerea ăsteia nici dacă mă plătea.
- Pierre, despre ce e vorba?, am întrebat sec, afişând o inumană dorinţă de a părăsi cât mai rapid viaţa şi mediul lui.
- Uite, despre asta! Şi maestrul frezelor sculate scoate dintr-un buzunar ascuns un plic mototolit, pe care mi-l întinde încruntat. După care răcneşte un "Ahoe!" şi pleacă spre ieşirea din parc, fără să mă mai salute. Ceilalţi punkişti îl urmează bezmetici, mai puţin Anne, care pare a se împotrivi uşor ideii că nici măcar n-a apucat să mă ţină de mână. În cele din urmă îşi deplasează şi ea fizicul, nu fără a-mi arunca, suav şi franţuzeşte graseiat, ca o panglică roz, care a plutit câteva secunde înainte de a se topi pentru totdeauna:
- Love her, baby! Love her like hell!
Am nebunia asta: asociez diverse imagini cu diverse texte. Ei bine, de data asta, că tot mă scăldam în zona punk, mi-au bubuit în minte câteva versuri Blondie:
We fell in love down at the pier
You were sunbathing I was around
Soon we were sharing our beer
We fell in love at the pier.
Draci portocalii, deschid plicul (un fel de-a spune: era deschis deja), scot o foaie de hârtie, simplă, albă, luminoasă, şi literele mi se înfig în pupile, una câte una, cu un dulce, sălbatic şi nepământean fior:
Vino! Te iubesc!
S.
E clar: am trecut de pagina 100!