Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (XI) - O dulce durere de cap


Eduard Ţone

19.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Unsprezece - O dulce durere de cap
Mi-ar mai trebui ceva? Mai am nevoie de nori sparţi în figuri geometrice, de copaci răsăriţi în mijlocul valurilor, de răsărituri mânjite cu ciocolată pe la colţurile soarelui? Mai are sens să visez la zâmbete ştrengăreşti în mijlocul verii? Uite, e aproape vară, mi-a trecut maiul prin oase şi mi se ridică un iunie în inimă, uriaş, enorm, gigantic, cu flori de lună crescute pe scoarţe de leandri.

Încerc să rămân rece, îngheţând vulcanul care a erupt spontan şi fără nici o avertizare. Flash. Polaroid la minut, analiză sintactică şi morfologică. Nu e greu. Primul cuvânt: "Vino" - semn de exclamare. Prin urmare n-am visat degeaba. Prin urmare, vrea. Prin urmare, sunt pe drumul cel bun. Şi, culmea, semnul de exclamare mi se pare mai important: denotă un maxim de interes. Sigur că "Vino" fără semn de exclamare n-ar fi avut sens, după cum, trei semne de exclamare ar fi putut părea oarecum patetice.

Mai departe: "Te iubesc!". Declaraţia supremă. Svetlana, pe care nu o cunosc cu adevărat şi cu care n-am schimbat în viaţa mea mai mult de trei cuvinte (vă reamintesc primul, ultimul şi singurul nostru dialog, după ce am fost la piesa în care cu graţie prestează: "Ai jucat minunat!" - "Mulţumesc, Alex!") îmi face o declaraţie de dragoste. De ce? Pe ce sentimente s-a bazat când a scris cele două cuvinte? În fine, ar mai fi acel "S" care se presupune că ar reprezenta iniţiala numelui ei, asta ca să nu mă ducă gândul că, de fapt, mi-a scris o altă persoană care, coincidenţă, are un nume ce începe cu S şi, coincidenţa numărul doi, mă iubeşte la fel de mult cum mă iubeşte - cel puţin, prezumptiv - Svetlana.

Devin prea complicat, ştiu, şi urăsc asta. Până una-alta las polaroidul la locul lui şi evaluez situaţia. Ce aveam acum un sfert de oră şi ce am acum? Înainte căutam un indiciu în parc. Acum, trebuie să caut un indiciu în întreaga lume. Svetlana a uitat - voit sau nu - să precizeze unde ar trebui să "vin". După toată goana asta furibundă prin Paris, mă trezesc dintr-o dată cu un uriaş semn de întrebare şi cu o privire de îndrăgostit (confirmat!) năuc. E ca şi cum - iertare dacă această comparaţie e prea vulgară! - mă aflu în toiul unei partide de tenis dar nu ştiu unde e mingea. Ba mai mult: au dispărut dintr-o dată toţi copiii de mingi cu chipuri de pitici, de fetiţe cu breton, de punkişti sau de alte personaje stranii.

După ce s-au topit minutele în care inima îmi plecase cu zmeul printre norişori portocalii, rămân în mijlocul numitelor grădini de Luxembourg, ca un fel de Dorothy masculin teleportat din mijlocul macilor Kansas-ului natal, în timp ce dormea. Simt nevoia să văd urgent un vrăjitor, din Oz, din Hansel şi Gretel, de oriunde. Acum înţeleg cu adevărat de ce căutătorii de aur ţineau ca la ochii din cap la hărţile misterioase pe care "X"-uri roşii desemnau locul în care s-ar fi aflat comorile. Măcar ăia aveau o hartă, ştiau încotro aleargă. Bine, nu degeaba s-a inventat termenul de El Dorado, dar să fiu al naibii, chiar am auzit despre căutători de aur care au dat realmente peste el şi s-au făcut oameni!

În definitiv, am şi eu o hartă pe undeva prin rucsac. E harta Parisului. Mă aşez pe un scaun (incomode scaune în parcul ăsta!) şi o scot la iveală, despăturind-o cu nerăbdare în timp ce un gând nebun mi se cuibăreşte în minte: dacă, printr-o minune, cineva mi-a făcut un "X" roşu pe hartă şi astfel voi ajunge într-o clipită la locul în care o voi găsi - în sfârşit! - pe Svetlana? Puff! Harta n-are nici un semn. Străzile Parisului se înghesuie în linişte pe bucăţica de hârtie şi ochii îmi cad arzând pe Jardins du Luxembourg, imprimând litere care nu apar decât în mintea mea: "Aici vă aflaţi dumneavoastră!".

Unde mă aflu, de fapt? Parisul dă uşoare semne de înnoptare iar eu nici măcar nu am rezervat o cameră la vreun hotel. Nu mi-am rezolvat problema pentru care am ajuns aici şi deşi aş putea spune că mi s-a servit într-o oarecare măsură rezultatul final, nu ştiu cum să ajung la el, nu mai ştiu ce inginerii să fac pentru a-l atinge fie şi numai pentru câteva secunde. Pornesc agale şi fără sens pe străzile oraşului. Mă ciocnesc de oameni care se întorc de la slujbă, funcţionari de bancă îmbrăcaţi la costum, cu rame groase de ochelari. Femei tinere, în deux-piece-uri de in, colorate incert, care ies din saloane de frumuseţe pe tocuri voit neglijente. Femei în vârstă care târăsc pe asfalturi căţei mici, incredibil de mici, care-şi depun cu aplomb maculatura ce a transformat capitala Franţei în cea mai "defecată" capitală din lume. Femei între două vârste, prea cochete ca să nu te ducă cu gândul că se pregătesc pentru o întâlnire extra-conjugală, într-un apartament discret din Marais. Copii semi-obezi sau, dimpotrivă, aproape scheletici, care robotizează cu privirile în pământ. Adolescenţi ciupiţi de acnee, vâjâind pe role în căutarea unui loc mai larg, cu mintea rămasă la mâna lor care s-a odihnit acum trei săptămâni pe sânul tare al colegei de la clasa de pian. Turişti, milioane de turişti, un turn Babel de turişti ce cară kilograme de aparate foto şi video. Oameni, mulţi oameni, maşini, multe maşini, terase, multe terase, un Champs Elysee teribil de clasic, un Arc de Triumf plictisit, care proiectează pe fundal, la cine mai ştie câţi kilometri distanţă, mult mai recent construita La Grand Arche, arca din Defence, cartierul modern al Parisului. Arcul şi Arca, două monumente care se întâlnesc pe o imaginară linie dreaptă; dacă te uiţi pe sub Arcă vezi Arcul: e ca şi cum arhitecţii şi-au imaginat o poveste de iubire atunci când au construit Arca, dăruind bătrânului de pe Champs o companie ispititoare, o Lolită semeaţă care să-i sfredelească istoriile de la distanţă.

E un zumzet plăcut în oraş, mă doare capul într-un mod dulce, ameţitor şi tandru, chiar mă întreb de ce nu s-au inventat anti-antinevralgicele, pilule pe care să le iei atunci când îţi doreşti să ai o asemenea durere de cap ca a mea. Mă opresc din mărşăluit pe terasa unei cafenele, simt nevoia să beau un Heineken rece care să-mi limpezească gândurile şi să-mi dea noi imbolduri, poate chiar idei, fără a-mi alunga durerea de cap. Mă aşez pe scaunul de această dată comod, zâmbesc politicos garçon-ului care-mi aduce berea, iau câteva înghiţituri şi deschid, cu mintea aiurea, un exemplar dintr-un Le Parisien, care se află pe un suport de ziare din apropiere. Răsfoiesc distrat şi ajung la paginile cu petites annonces peste care, evident, vreau să trec şi mai rapid când o mică reclamă plasată în josul paginii mă face să mă opresc şi să ridic, mirat, din sprâncene.
FESTIVALUL MELCILOR NEBUNI
Vino să iei parte la cel mai nebun festival din lume!
Vino, împreună cu melcul tău, şi participă la întrecerile
unicului festival care-ţi creează senzaţia că timpul
nu-ţi va fi niciodată inamic!
Vino la festivalul melcilor şi nu te vei mai gândi niciodată la bătrâneţe!
Place de Fürstemberg, 15 mai, ora 19.30

Un anunţ mai ciudat ca ăsta nici c-am văzut vreodată! Aproape că-mi vine să râd în hohote la gândul că cineva şi-ar lua melcul de-acasă şi ar pleca să participe cu el la un festival. Ar trebui să şi-l ţină într-un fel de cuşcă sau cum?
- Nu-i aşa că nu-ţi vine să crezi?

La masa de lângă mine, un bătrânel sfrijit mă priveşte curios din spatele unor ochelari - viaţa e plină de surprize! - cu rame galbene. Are în faţă un păhărel pe jumătate plin cu un lichid alb ce pare a fi votcă. Vocea îi este piţigăiată dar surprinzător de simpatică şi caldă. E îmbrăcat cu un fel de hanorac cafeniu pe care l-aş vedea mai degrabă pe un adolescent şi care la prima vedere îi mai scade câţiva ani din venerabila vârstă pe care o poartă pe umeri. Mai ales că pe piept se lăfăie două cuvinte magice, în limba engleză: I ROCK.
- Vă referiţi la anunţul festivalului melcilor? Recunosc că mi se pare un pic bizar, n-am mai auzit de aşa ceva.
- Multă lume n-a auzit. Şi nici nu mă surprinde, nu e foarte mediatizat. Mă şi mir că anul ăsta au găsit loc pentru un anunţ într-un ziar. Dar eu particip la festivalul melcilor nebuni de peste 50 de primăveri. Şi, lasă-mă să-ţi fac o invitaţie, Alex: dacă ai un pic de timp liber - şi sunt sigur că ai - însoţeşte-ne în seara asta. Pe mine şi pe Rudolf. Nu vei regreta!

Şi moşul scoate dintr-o cutie pe care o ţinea lângă scaun o altă cutie mai mică, din sticlă, în interiorul căreia desluşesc un melc cu cochilia cărămizie, pe care cineva pictase superb (e primul cuvânt care-mi vine în minte!) câteva steluţe albastre, fosforescente.

Ce pot să răspund decât că am timp şi că tare mi-aş dori să văd ce se întâmplă la acest festival ciudat, mai ales că, la lipsa mea de direcţie, cel puţin aşa aş avea un sens. Dar... staţi un pic: de unde mă cunoaşte bătrânul?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer