Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Şoarecele B şi alte povestiri


Ion D. Sîrbu

16.08.2006
Editura Humanitas
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ion D. Sîrbu
Şoarecele B şi alte povestiri
Editura Humanitas, 2006


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Ion D. (Dezideriu) Sîrbu se naşte la 28 iunie 1919, în colonia minieră Petrila şi se stinge din viaţă la 17 septembrie 1989, la Craiova. Copil oarecum trilingv nativ, ca mai toţi fii Văii Jiului, urmează şcoala primară locală ca român, apoi cursul primar al liceului la Petroşani. După o întrerupere de un an, ca "ucenic salarizat", la Atelierele Centrale Petroşani, unde, peste 3-4 ani, avea să fie făurită coloana lui Brâncuşi. Ajutat de inimoşi profesori locali, se reînscrie în cursul superior al liceului, pe care îl absolvă în 1939, bacalaureat în matematică, apoi, din 1940, urmează filosofia şi literele, la Universitatea clujeană, refugiată la Sibiu, ca student preferat al lui Blaga. Mai mult de jumătate din anii universitari îi petrece pe front. Debutează între timp, literar şi publicistic, în 1941. Rămas, după 23 august 1944, la dispoziţia armatei, ca translator de rusă, termină facultatea cu calificativul magna cum laude. În 1947 revine în Cluj ca asistent şi doctorand al lui Blaga. Proiect nefinalizat, datorită dizgraţiei filosofului. În 1956 este redactor la revista Teatru şi debutează editorial, cu volumul de proză Concert. Urmează perioada concentraţionară (1957 - 1963) a zbuciumatei sale biografii, imposibil de redat într-o notiţă, în decursul căreia mor cei mai importanţi doi oameni din universul lui sufletesc: Blaga şi tatăl şi se produce divorţul de prima soţie. După un an ca vagonetar la mina Petrila şi altul ca şef de producţie la teatrul din Petroşani, este, până la pensionarea medicală din 1973, secretar literar al teatrului Naţional din Craiova şi, ulterior, în conducerea Asociaţiei scriitorilor din Craiova.

Bibliografie: Concert, Editura Tineretului, 1956. De ce plânge mama? Roman pentru copii şi părinţi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973 (157 pp.); ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994 (157 pp.). Povestiri petrilene, Editura Junimea, Iaşi, 1973 (275 pp.); ediţia a II-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova,1999 (275 pp.). Şoarecele B şi alte povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1983 (414 pp.); Editura Humanitas, 2006. Dansul ursului. Roman pentru copii şi bunici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988 (281 pp.). Teatru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976 ("Arca bunei speranţe", "Frunze care ard", "A doua faţă a medaliei", "Amurgul acela violet") (286 pp.). Arca bunei speranţe, Colecţia "Teatru comentat", Editura Eminescu, 1982 ("Arca bunei speranţe", "Iarna lupului cenuşiu", "La o piatră de hotar", "Frunze care ard", "Covor oltenesc", "Simion cel Drept", "Pragul albastru") (590 pp.). Bieţii comedianţi, Comedii-eseu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985. ("Sâmbăta amăgirilor", "Catrafusele", "Bieţii comedianţi", "Legenda naiului", "Dacia 1301", "Plautus şi fanfaronii") (304 pp.). Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, II - Exerciţii de luciditate. Roman politic. Postfaţă de Marin Sorescu. Ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993 (350 pp.); Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II (Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu. Prefaţă de Ovidiu Ghidirmic. Postfaţă de Marin Sorescu), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. (vol. I+II, 572 pp.), Ediţia a III-a, Editura ICR, 2005. Adio, Europa! Roman (I), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992 (437 pp.). Adio, Europa! Roman (II), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1993 (372 pp.) Ediţia a II-a, vol. I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997 (655 pp.), Ediţia a III-a, prima în format electronic, vol. I şi II, Editura LiterNet.ro, 2004. Lupul şi Catedrala. Roman. Ediţie îngrijită de Maria Graciov, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995 (399 pp.). Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994 (554 pp.) Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte. Dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca "Apostrof", 12, Cluj, 1996. (Include: din corespondenţa cu Eta şi Nicolae Boeriu, Elisabeta Pop, Liviu Rusu şi familia, Horia Stanca, Ion Vartic; din publicistică, Despre o dialectică a lucidităţii, Discuţii despre antidogmatism. Câteva concluzii..., Post Festum. Addenda, Să nu uit...) (196 pp.). Ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Ion Vartic, Colecţia Scrinul Negru, Biblioteca "Apostrof", Cluj, 1998 (240 pp.).Printr-un tunel. Corespondenţă Ion D. Sîrbu - Horia Stanca. Ediţie îngrijită şi Postfaţă de Dumitru Velea. Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1997 (148 pp.).Iarna bolnavă de cancer. Un "roman epistolar" gândit de Cornel Ungureanu. Scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ioan Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş. Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 1998, (150 pp.). Râs-cu-plânsul nostru valah. Ediţie îngrijită de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1999 (180 pp.). Include publicistică din tinereţe, eseuri, reflecţii.

Toma Velici
 

*****
I

Vasăzică, ploua straşnic. Bulevardele erau pustii, iar copacii din faţa bibliotecii universitare arătau ca nişte şomeri risipiţi de tulumbele cu apă ale poliţiei. Cred că nicăieri în lume - nici chiar în India sau Matto-Grosso - nu plouă mai categoric, mai cu tupeu, mai dogmatic aş zice, ca în frumosul nostru Genopolis. E asta în firea locului şi a oamenilor: tot ce se face la noi e cumva mai aspru, mai definitiv ca în altă parte. La noi şi predicile distinşilor prelaţi, discursurile electorale şi chiar declaraţiile de dragoste (dacă se mai fac; personal, mă îndoiesc) răsună energic şi clar ca un răpăit de tambururi, înainte de o dantelată bătălie. Iar ploaia asta de acum - simţeam - era o tipică ploaie genopolitană; venea vertical, cădea fără jenă, fără echivocuri şi, disciplinată, se scurgea în perfectă ordine spre canale. În alte părţi, în Franţa, de pildă, mai au loc ezitări: bate vântul, se schimbă norii, guvernul etc. La noi, nimic! Când plouă, plouă pur şi simplu; constatarea aceasta, pe mine, ca vechi şi - cum spune ramolitul meu coleg, sociologul Parnick -, ca vechi şi înrăit burghez al oraşului, mă umplea de delicii şi satisfacţie.

Stăteam la această oră în eleganta sală profesorală a bibliotecii şi... eram singur. De pe perete se uita cumplit de sever spre mine chipul vulnerabilului Napocos, autorul nemuritoarei Veritas sive Mendax (una din cărţile mele de căpătâi). Era cald aici, în sala de lectură, umbrele serii se aşterneau politicos peste tomurile aurite, pielea verde a fotoliilor strălucitoare reflectând ultimele dâre de lumină, şi, cum vă spuneam, afară ploua. Să stai singur într-o sală imensă, plină de cărţi, să fii din Genopolis, să ai în mână o splendidă ediţie a lui Rousseau şi, uşor obosit de lectură şi meditaţii, să te gândeşti că deseară menajera ta îţi va servi un caşcaval la capac, un ştrudel cu nuci (sau cu mac) şi o sticlă de cabernet spaniol "Pancho", ei bine, toate aceste mici bucurii nu le poate gusta şi înţelege decât un bătrân profesor de ontologie, ajuns, în toamna vieţii sale, la acea înţelepciune şi tihnă pe care o dau siguranţa catedrei, cerul înstelat şi salutul respectuos al studenţilor.

Întinsei mâna să aprind veioza, dar renunţai; afară, potopul şiroia ca într-o altă eră, burlanele, prea pline, cântau în felul lor gutural şi fornăit; Napocos se topi în clarobscurul înserării, cartea din mâna mea se închise şi ea, obosită...

Nu aş putea să afirm că mă dau în vânt după Rousseau. E prea franţuz, are şi un fel de a fi simplu şi direct. După a mea părere, cultura e o problemă a verticalei; francezii au ignorat, mereu şi mereu, această verticală, complăcându-se (dovadă, istoria lor de la revoluţie încoace) într-un fel de "concret" cotidian, pragmatic, aproape yankeu... Auzi, "concret"! Nu cunosc cuvântul, nu-mi place, impresia mea este că un popor căruia îi lipseşte o anume nuanţă absolută a termenului în sine este apriori incapabil de metafizică. Francezii importă de la noi fosfaţi şi lână, n-ar strica să ne comande şi puţină numenologie. Că nu le-ar strica, nu?!... Totuşi, suum cuique, dacă e vorba de Rousseau, prefer oricând acest modest op Despre inegalitate în locul răsuflatului său Contract social. Cartea asta are măcar darul de a mă amuza; cealaltă îmi provoacă insomnii, un fel de rău moral care îmi strică şi ziua, şi metabolismul, aducându-mi mereu aminte de ziare, politică şi toate mizeriile sociale ce derivă din însăşi structura noţiunii de "contract". Or fi mirosind ideile mele a naftalină, cum zice spiritualul meu coleg Lagrange din Geneva - or fi mirosind, mai ştii?! -, dar şi Rousseau miroase a praf de puşcă şi a ghilotină. Egalitatea nu e o lege, ci un simplu principiu social. Deziderat, premisă, utopie. Francezii, în general, nu înţeleg, nu vor să înţeleagă că orice principiu rămâne un banal artificiu al raţiunii practice; pe când legea, LEGEA e o gravă coordonată ontică. A le confunda înseamnă a amesteca esenţa cu speranţa, cerul cu pământul, zeii cu oamenii. Dacă, prin absurd, Rousseau ar învia, eu l-aş invita să vină la Genopolis. Pentru un semestru măcar. Fiindcă, în Franţa, precis ar ajunge iar ateu şi iar catolic, iar regalist şi iar republican, ca până la urmă să o termine (cum i se cuvine, de altfel) în faţa unui comitet al salvării publice: ca acuzat sau ca procuror, ceea ce, din punctul de vedere al absolutului, este absolut acelaşi lucru.

În sală se întunecase de-a binelea, doar afară mai întârzia o geană de lumină mată şi egală. Dinspre staţia Malthus veneau oameni mulţi, probabil că tramvaiele cartierului industrial sosiseră toate deodată. Nu-mi venea să mă mişc din fotoliu: oamenii aceia care alergau în ploaie, deşi îmi erau până la un punct concetăţeni, mă lăsau rece acum. Nu poţi medita despre OM decât dacă îl ţii la o respectuoasă distanţă: au spus-o şi Nietzsche, şi Schopenhauer, având perfectă dreptate. Nu pot filozofa fără a realiza, în prealabil, distanţa critică (Herbart), pragul axiologic (Cohen, Max Scheller), fiindcă numai aşa voi reuşi să depăşesc, să transcend, penibila etapă a fenomenalului... (Husserl).

Ah, fenomenalul? Tresării. Auzii la uşă paşi grăbiţi şi o tuse tabagică prevestitoare de rele. O tuse cunoscută. Îmi părea rău că voi fi deranjat, că trebuia să renunţ la această sublimă lene contemplativă. Uşa se deschise, nu m-am întors. Aprinsei indiferent lampa şi mă prefăcui că-mi aranjez hârtiile. "E Fronius", mi-am zis, şi într-o clipă îmi trecu tot cheful.

O mână grea mă bătu pe umăr.
- Servus, colega, auzii şi, volens-nolens, trebui să-i fac faţă, întorcându-mă.

El era. Fronius. Nebărbierit, fără cravată, cu cămaşa necălcată. Şi brutal, ca de obicei. Avea un fel neacademic de a se comporta (fusese, până mai alaltăieri, un behaviorist convins), vorbind în stil cazon (deşi nu făcuse armata) şi râzând ca o bucătăreasă vieneză. Bătutul ăsta soldăţesc pe umeri îl adusese dintr-o călătorie în Finlanda. Se spune, eu nu cred. După mine, era un necioplit din născare şi nimic mai mult: altfel, trebuie să recunosc, un talentat şi încăpăţânat profesor de psihologie experimentală.
- Servus, amice! i-am răspuns. Mă simţeam prost fiindcă avea mâna udă şi, hic et nunc, nu puteam să-mi scot batista ca să... Ar fi fost o gafă. Detest gafele, aşa că, zâmbindu-i distant, îl întrebai (aşa, într-o doară): De unde-mi vii?

Se trânti zgomotos în fotoliu, descheindu-şi nasturii de la vestă. Aşa ceva numai el îşi permitea într-o veche sală profesorală. Nu e de mirare că două soţii l-au părăsit (până acum!) şi că anul trecut, era cât pe-aci să i se refuze numirea în Consiliul docenţilor. Din cauza acestor apucături...
- Vin din laborator, îmi declară solemn şi mă privi drept în albul ochilor.
- Cum aşa, tresării mirat, ţi-ai reînceput experienţele?
- Închipuieşte-ţi, da!
- Tot cu albine?

Simţii de îndată că făcusem o penibilă greşeală amintindu-i de albine. Dar ce vină am eu? L-am avertizat anul trecut, când, tulburat de nu mai ştiu ce hiperzel mutaţionist, se apucase de experienţa aceea nenorocită. Ca profesor de ontologie, ştiam, eram sigur că nu va reuşi. El, nu şi nu; se încăpăţână să dovedească fiziologic şi sociologic (hm!) cum reginele, la mare nevoie şi în condiţii speciale, pot ajunge simple lucrătoare, adunătoare de miere. Chiar îşi strânsese vreo cincizeci de mătci (o adevărată performanţă, spun apicultorii). A făcut ce a făcut până într-o zi, când l-am găsit în spital, umflat ca un butoi de bere. "Ce e?" l-am întrebat compătimitor, deşi ştiam ce păţise. "Ce să fie? mi-a spus oftând. Se mai întâmplă... Când le-am dat drumul, în loc să meargă cuminte după miere (doar le flămânzisem destul, făcusem tot ce s-a putut ca să le creez reflexele necesare), au atras toţi trântorii din cartier... Şi au făcut o nuntă!... Colega, am avut intenţia să creez o uzină biomeliurgică lucrativă. Şi a ieşit, fir-ar a dracului, a ieşit un bordel anarhic..." "Vai!" exclamasem eu atunci. Cuvântul "bordel" mă intriga, deşi, trebuie s-o mărturisesc, consecvenţa aristocratică a reginelor mă bucura. Cu atât mai mult cu cât aduceau apa la moara propriilor mele convingeri. Psihologia, domnilor, trebuie să rămână, după a noastră modestă părere, o simplă anatomie neuropsihică; să se mulţumească cu ceea ce este şi aşa cum este: să nu umble pe drumuri periculoase, după ceea ce ar trebui să fie. Unde vor ajunge morala, estetica şi metafizica, dacă ştiinţele experimentale, supuse inexorabil legii "minimei libertăţi, maximei necesităţi", vor veni într-o zi şi vor disloca, pur şi simplu, toate Valorile, Principiile şi Legile de pe soclul lor veşnic?...

Asta s-a întâmplat acum un an şi mai bine. Ştiam că Fronius se lăsase între timp de experienţe. Acum stătea în faţa mea, clipea distrat din ochii lui mici, negri, îşi freca bărbia şi mă privea zâmbind. Eram convins că nu mă vedea.
- Vasăzică, încercai să repar gafa de mai înainte, ai reînceput experienţele!
- Da, închipuieşte-ţi, repetă el.
- Unde? La institut?
- Desigur. În laboratorul meu.
- Cu ce, de astă dată?... insinuai timid, totuşi nu fără oarecare inocentă perfidie de subsol.
- Cu şoareci, declară el victorios, bătându-mă iar pe umeri, ca şi când prin acest ultim argument dorea să-mi spulbere întregul meu scepticism teoretic.
- Cu şoareci? mă mirai. De ce tocmai cu şoareci?... Parcă Watson, mi se pare, a cam epuizat...

Nu mă lăsă să termin:
- La dracu' cu Watson, cu Köhler şi cu toţi configuraţioniştii! Nu au făcut decât să creeze confuzii. Experienţa cu animalele trebuie să depăşească condiţia propriu-zis animalică. Dacă mă cobor la reflexe simple, la adaptare elementară, cobor automat şi experimentul sub inteligenţa, destul de complexă, a animalului. Eu consider orice experienţă cu animalele o experienţă cu omul. M-ai înţeles? Cu omul, într-o anume ipostază, într-o anume corelaţie. Decât să fac direct experienţe cu semenii mei (nici nu e posibil, legea nu permite), coborându-i la geometria simplă a condiţiei animalice, prefer să fac experienţe cu animale, cărora le supun - spre primitivă, spre elementară rezolvare - probleme ce sunt de fapt ale omului evoluat, ale societăţii moderne de astăzi.
- O-la-la! izbucnii, nu crezi că pretinzi cam mult de la şoarecii tăi?!

("E nebun, zisei în gândul meu; omul acesta are un doctorat în filozofie, e şef de catedră, docent, şi nu a înţeles nici până acum că între om şi toate celelalte animale există un prag existenţial, o transcendentală diferenţă specifică.")

Zâmbii îngăduitor şi, scoţându-mi ochelarii, îl întrebai:
- De ce tocmai cu şoareci?
- Pentru o mie şi unul de motive. Întâi, pentru că sunt cele mai inteligente animale: mai inteligente decât elefanţii, crede-mă, mai inteligente chiar decât maimuţele. Nu dau creierul unui şoarece de cămară nici pentru genialitatea antropoidală a lui Sultan*. Modul lor de viaţă le-a diferenţiat reflexele de adaptare printr-o lungă, foarte lungă evoluţie filogenetică. Şi-apoi - ca să vezi, ai să râzi! - am asistat într-o zi la o scenă ce mi-a dat mult de gândit...
- Ce scenă?
- Obişnuiesc să beau, în fiecare zi, câte un litru de lapte. Hermann, omul meu de serviciu, mi-l aduce şi-l aşază pe raftul de sus al bibliotecii, lângă geam. În săptămâna trecută observ că staniolul capacului de la sticlă e găurit şi că smântâna e binişor deranjată. Am zis: un şoarece. Pe urmă, cum era şi normal, mi-am pus imediat problema: înţeleg că a ros capacul, este posibil; dar cum a ajuns la smântână? Gura sticlei e destul de largă, dar de la buza de sus până la nivelul unde e laptele e o distanţă prea mare pentru ca un şoarece să se poată aventura fără să rişte să cadă înăuntru. Şi-apoi, fii atent, staniolul era ros pe o rază prea mică spre a putea permite trecerea unui trup de şoarece, oricât de mic ar fi fost acesta.
- Perfect logic, precizai eu. Începe ca un roman poliţist.
- Exact. Ce-am făcut? Ne-am pus la pândă şi eu, şi Hermann. Trei zile la rând, câte trei ore în şir, în cea mai perfectă tăcere.
- Şi?
- Abia a treia zi a venit din nou. Eram înarmat cu o lunetă. Din fotoliul meu îi puteam urmări orice mişcare fără să fiu văzut sau simţit.
- Şi?
- Cum spun, şoarecele apăru. Singur. Ştii, un şoricel din ăsta de bibliotecă, timid şi inteligent. Se căţără pe capac, roase frumos staniolul, pe urmă, ca o cloşcă, se aşeză deasupra găurii făcute.
- Şi?
- Aici apare genialitatea. La smântână nu putea ajunge nicicum. Ce-a făcut? Domnule, îşi vâra frumos coada prin gaură, o înmuia bine în smântâna vâscoasă, o scotea cu grijă şi o lingea. Îşi folosea coada ca un excavator. Pricepi?

Râsei cu poftă:
- Cum să nu! Foarte mulţi oameni politici ar putea învăţa de la şoarecele tău modul în care se ajunge la buget.
- Asta m-a decis. I-am dat ordin lui Hermann să-mi procure nişte şoareci. Mi i-a procurat. De o săptămână sunt în plină experienţă...
- Nu înţeleg! spusei mirat. Ce urmăreşti? Nu cumva vrei să generalizezi ştiinţific relaţia dintre coadă şi smântână?
- Să nu râzi: urmăresc o problemă foarte, foarte serioasă. Poate cea mai serioasă problemă a zilelor noastre. Dacă reuşesc, dacă şoarecii mei reuşesc, răstorn teoretic şi pe materialiştii înrăiţi, şi pe idealiştii de tipul tău. Răstorn definitiv dogma secolului, eroarea şi oroarea fundamentală a societăţii noastre.

Vorbea exaltat, ochii-i străluceau, dădea din mâini, îşi sufla nervos nasul. "E posedat, mi-am zis, e un nebun."
- Iartă-mă, i-am replicat, mi se pare că exagerezi. De la şoarecii tăi până la valori, legi şi categorii e o distanţă mai mare ca de la noi la soare. Nu văd, nu văd cum vei reuşi...

Nu mă lăsă să termin. Mă apucă de umeri şi mă privi drept în ochi.
- Vino mâine după-masă la laborator. Îţi voi prezenta datele experienţei. Ai să te convingi singur.

Îi promisei. Închizându-mi apoi, cu oarecare regret, volumul Rousseau, îmi consultai ceasul şi mă ridicai să plec.
- Vii spre oraş? îl întrebai.

Fără să se întoarcă, îmi făcu semn că rămâne. Îmi luai umbrela din cuier şi dădui să ies. Din uşă, mă întorsei să-l privesc: Fronius stătea la geam cu mâinile în buzunare şi privea pierdut spre pomii din grădină. Îmi venea să râd, să râd, dar, stăpânindu-mă cu greu, plecai fără să-i mai spun ceva. Mă simţeam bine, mi se întărise certitudinea că undeva, în ordinea ierarhică a Universului, eu sunt, incontestabil, mult mai sus, mai limpede, mai lucid decât bietul meu coleg, atât de penibil obsedat de coada unui şoricel inteligent.

Afară, ploaia stătuse, felinarele străluceau. Doi studenţi mă salutară. Le-am răspuns. Pe urmă, gândindu-mă la caşcavalul şi cabernetul ce mă aşteptau, o pornii, în pas profesoral, spre vila liniştită a burlăciei mele intelectuale.

II


A doua zi, la ora 4, coborâi până la catedrală. Închiriai un taxi, dându-i şoferului adresa Institutului de psihologie experimentală. Vremea era admirabilă, toamna îşi scălda frunzele în toate culorile soarelui. Nu bătea vânt de nicăieri. Pe alei, perechi-perechi, studenţii evoluau tăcuţi sub arborii solemni ai parcului. În aer zburau porumbei, undeva bătea rar un clopot, dinspre cazărmi se auzea nostalgic ţipătul prelung al unei goarne. Maşinile alunecau fără să claxoneze, într-o perfectă şi antebelică disciplină.

Mă simţeam bine. Terminasem de câteva zile studiul despre categoria unicului în epistemologie şi eram mulţumit. Nu mă decisesem încă asupra titlului: să-i spun, pur şi simplu, Despre unic? Ar suna prea literar, prea pretenţios. Să-l definesc pedant: Introducere în problema generală a unicului, ca esenţă? Hm!... Până la urmă, optai pentru formula, mai simbolică şi mai sugestivă: Întregul şi Unicul. Această titrare mi se părea precisă, destul de modernă ca să atragă şi din punct de vedere comercial (putând fi tradusă uşor în englezeşte), având şi o rezonanţă pentru unii religioasă, pentru alţii politică, fără să se excludă nici implicaţiile extremist-anarhice, la modă în ultima vreme.

Deşi drumul spre laboratorul lui Fronius urca (Institutul de psihologie experimentală fiind sus pe deal, pe strada Bastiliei), eu totuşi, filozofic vorbind, mă gândeam că, acum, va trebui să cobor; să cobor mult, ca să pot ajunge la şoarecii colegului meu. Problema Unicului este problema fundamentală a transcendenţei: din cerul acesta, coborând mereu, trecând prin tărâmul categoriilor veşnice, prin numen, apoi prin fenomenele aparenţelor, să ajung în ontologie; de aici, restrângând sfera, nu la fiinţă în general, ci la Om; şi nu la raţiunea măcar practică a acestuia, ci mult mai jos, la fiziologia şi psihologia reflexelor sale necondiţionate. Absurd, cumplit. Să dai la o parte liberul arbitru al conştiinţei, preferând să te afunzi în pivniţele imunde ale instinctelor, şi nu ale instinctelor semenilor tăi, nici ale unor maimuţe cât de cât similia, ci ale unor... şoareci. De cămară, probabil. Mus musculus. În sfârşit: am iubit întotdeauna aventura în idei, presimţeam şi de astă dată că mă apropii de o anecdotă, că, în curând, cu academic umor şi schepsis, voi putea să-i relatez prietenului meu Lagrange, sau mucalitului O'Clean de la "Harvard", ultima şi cea mai picantă istorioară filozofică: care nu va începe, ca odinioară, cu nişte afurisit de conservatoare regine de stup, ci cu coada efracţionară a unui şoarece de bibliotecă. Colosal!

Îmi deschise, bineînţeles, Hermann: Hermann cel tăcut, Hermann cel acru. Avea dreptate Fronius să spună că nu există, în tot Occidentul civilizat, o figură mai amară decât omul său de serviciu.
- Domnul profesor e aici? întrebai, în timp ce mă dezbrăcăm.
- Vă aşteaptă, mormăi Hermann, şi mă privi lung, cu ochii lui de peşte, victimă a poluării. Parcă voia să-mi spună: "Numai tu mai lipseşti!"

Intrai. Niciodată nu m-am simţit bine în laboratoare. Nu sunt un duşman al experimentului, fiind conştient că, pentru cercetarea materiei, subliniez, a materiei, e nevoie de aparate, de laboratoare. Dar, ca specialist în problemele spiritului, dincolo de cărţi, nu simt nevoia nici unui obiect concret. Intuiţia şi revelaţia nu se consumă pe fire electrice, nu au nevoie de retorte şi flacără. În lumea mea, în lumea spiritului pur, laboratorul este însuşi obiectul cercetat. Mă interesează absolutul - şi de absolut mă apropii prin absolut; valoarea - şi de valoare mă apropii prin valoare; conştiinţa - şi pe ea o consum tot prin conştiinţă. Când mă uit în jur şi văd toată harababura asta psihotehnică - aparate electrice lângă cuşti cu cobai, retorte de sticlă alături de acvarii complicate - am impresia că am fost mutat într-o lume în care, ca la teatru, se joacă, în mod infantil cu mijloace infantile, o absurdă comedie metafizică. Comedia cunoaşterii de jos în sus. Tragicomedia paralogică a darwinismului vulgar. Antievoluţia şi contrarevoluţia omului, considerat un simplu antropoid biped, presapiens.

În cabinetul lui Fronius mirosea ciudat a şoareci, a brânză, a mucegai. Cărţi, în dezordine, peste tot: un bust al lui Wundt, într-o firidă, părea că râde în lumina destul de zgârcită a camerei. Fronius, nebărbierit, îmbrăcat într-un halat de o îndoielnică albeaţă, făcea impresia că e obosit şi distrat. Îmi arătă un fotoliu. Mă aşezai.
- Începem? întrebă, trecându-şi mâna prin părul său de poet romantic, neînţeles. Neînţeles şi nespălat.
- Îţi stau la dispoziţie, colega, îi răspunsei.

Şi, ca la teatru, când se ridică cortina, îmi trecui un picior peste celălalt. Eram pregătit sufleteşte pentru orişice.
- Hermann, strigă Fronius, adu aparatul!

Hermann bombăni ceva, apoi dispăru în camera cealaltă. Peste puţin timp apăru din nou. Căra în braţe o cutie lată, destul de grea şi de mare. Părea să fie trupul mort al unui vechi ţambal. O puse cu grijă pe masa din faţa noastră.

Mă ridicai în picioare.

Fronius manevră rapid câteva fire electrice, vârî un ştecher undeva, apoi apăsă energic pe un buton roşu-aprins.

În faţa mea se găsea o ladă lungă de aproximativ un metru, având forma unei lire. Înaltă de circa 20 de centimetri: fundul ei era capitonat cu o pânză verde, bine întinsă.
- Ce-i asta? întrebai mirat.

Nu înţelegeam absolut nimic. Colegul meu zâmbea, Hermann îşi scărpina părul foarte alb.
- Fii atent, îmi spuse, şi cu un beţişor începu să-mi indice elementele aparatului: ai în faţa ta un câmp psihologic. Poate chiar unul sociologic. Dar asta se va vedea mai târziu. În acest câmp, dragă colega, se va petrece experienţa cu şoarecii mei. Să ţi-i prezint...

Cu o cârpă de tifon şterse sticla ce acoperea întreaga cutie. În fund, la mijloc, în peretele mai lat al arenei, zării sub sticlă o firidă destul de mică. În firidă erau doi rozători mărunţi, două ghemotoace gri, cu ochi mici ca nişte mărgele negre. Stăteau nemişcaţi. Numai mustăţile parcă le tremurau.
- Poftim, colega, eroii mei: şoarecele A şi şoarecele B. Sunt de acelaşi sex, născuţi în aceeaşi zi, din aceeaşi mumă. Au vârsta de două luni, deci vârsta perfectei maturităţi. Nu cunosc, nici unul din ei, viaţa: s-au născut în cuşcă şi au trăit fiind hrăniţi. Deci nu au nici un fel de experienţă aperceptivă. Ereditate - fără mediu natural.
- Perfect, am zis. Ce vrei să faci cu ei?
- Stai o clipă, imediat vei înţelege. Aceşti doi subiecţi sunt de aceeaşi greutate, de aceeaşi mărime. Au aceeaşi poftă de mâncare. La ora aceasta, să ştii, sunt flămânzi amândoi.
- Continuă!
- Eu vin şi le dau drumul în arenă. În arena unde trebuie să-şi câştige hrana. Experienţa se numeşte "colaborare forţată de mediu". Ai să înţelegi mai târziu ce înseamnă asta. Uite, vezi? Aprind un bec verde: asta înseamnă: "Atenţie, uşa cuştii se ridică. Sunteţi liberi."

Într-adevăr, se aprinse un beculeţ verde şi, îndată după aceea, o uşiţă abia vizibilă se deschise: drumul spre arenă era liber.
- Uite, acum, aici, îmi arată Fronius cealaltă parte a cutiei. Vezi, în firida asta pun caşcaval. Caşcaval de cea mai bună calitate, şi-mi trecu pe la nas o bucată de parmezan.

(Mă simţii dintr-odată extrem de jenat: mirosea exact ca Ementhal-ul din care mă înfruptasem aseară.)
- Vasăzică, vâr excitantul. Îi vezi? Năvălesc ca nebunii! Degeaba. Becul acesta roşu le indică interdicţia. Dacă îşi lipesc botul de clanţa firidei unde e mâncarea, se electrocutează. Un curent slab, bineînţeles: nu le face nici un rău. Îi sperie doar.

Dădui nedumerit din umeri.
- Nu înţeleg nimic, am zis.

Oarecum intrigat, îmi scosei din buzunar pince-nez-ul.
- Ascultă şi notează-ţi: şoarecii mei sunt flămânzi. Mirosul de caşcaval îi înnebuneşte. Eu le ofer mâncare! Cu o condiţie!
- Ce condiţie?
- Cu condiţia să colaboreze. Să co-la-bo-re-ze.
- Dar e absurd...
- Nu te pripi. Uite, aici am un fel de pârghie. Seamănă cu scândurile pe care copiii se dau huţa-huţa. O vezi? Ei bine, clapa care păzeşte caşcavalul, poarta spre excitant, nu se ridică decât dacă unul din şoareci se urcă pe acest taler al balanţei, al pârghiei. Abia atunci, al doilea poate mânca. Greutatea confratelui său saltă clapa despărţitoare.
- Şi vrei ca...
- Da, vreau ca... şi ochii lui tulburi mă fixară de aproape într-o crispare aproape hipnotizantă. Fronius, în clipa aceasta, mi se păru a fi un exaltat, un dement. Vreau, strigă el, trecându-şi mâna de măcelar prin părul zburlit, mai bine zis, doresc să realizez... colaborarea. La nivelul şoarecilor, deocamdată. Vreau ca aceste animale, aceste elementare monade, să împlinească ceea ce oamenii nu vor, nu pot şi nici nu încearcă serios să realizeze. Vreau ca unul din şoareci să renunţe la foame, la instinct, să stea calm pe talgerul balanţei, până când celălalt mănâncă liniştit. Pe urmă, vreau ca celălalt, nesilit, de bunăvoie, să urce pe talger ca să poată mânca şi primul. Ai priceput?
- Dar e absurd!... E absurd!...
- Ştiu, tocmai de aceea încerc. Ador absurdul.
- Nu înţeleg, ce urmăreşti? Vorbesc din punct de vedere filozofic...
- Ce urmăresc? Nu bănuieşti, dragă colega?
- Habar nu am.
- Dacă voi reuşi, dacă şoarecii mei vor colabora în mod ritmic, fără erori, fără nici o intervenţie coercitivă din partea mea, atunci voi putea afirma că principiul instinctualităţii nu este - mă auzi? - nu este o consecinţă a naturii veşnice, ci pur şi simplu o caracteristică, aş zice, o eroare momentană a ei.
- Dar asta se ştie...
- Se ştie că este, dar nu se ştie că se poate corecta. Şi încă foarte uşor. Şi pe cu totul alte căi decât vreţi voi, moraliştii. Eu pregătesc o lovitură, indirectă, dar periculoasă, dată ideii de imutabilitate. Nu există diferenţieri fatale între indivizi, există numai forme de foame diferite; nu există diferenţieri funciare ineluctabile nici în societate, există numai dezorganizare, lipsă de organizare. Inegalitatea, această hibridă formă de contradicţie dialectică, sursa atâtor rele, probabil sursa răului în sine, este numai şi numai o consecinţă a mizeriei sociale, a sistemului care ne ţine flămânzi. Refuz să cred în predestinare pentru sclavaj, refuz să-mi imaginez nişte gene în care să fie înscrise ereditar poziţiile diferenţiate ale apartenenţelor şi satisfacţiilor instinctuale. Şoarecii mei, după cum ţi-am spus, sunt fraţi de sânge: egali în faţa Naturii, egali în faţa lui Dumnezeu, bineînţeles, egali în faţa măriei sale Foamea. Flămânzi, e normal, se bat în faţa firidei cu caşcaval; dar învăţaţi, organizaţi, alternaţi, ritmic, te asigur, îşi vor vedea fiecare de treabă, puţin păsându-i unuia cu ce şi cu cât s-a săturat celălalt.
- Încep să înţeleg... Dar...
- Stai, încă nu am terminat. Deci: smulg şoarecii mei din starea virginală, din graţia crudă a instinctului de conservare. Îi smulg şi-i oblig să încheie un contract. Un contract de colaborare. Astfel, A plus B devin o societate anonimă de tip cu totul nou. Devin celulă socială, cooperativă de ajutor mutual. Vor colabora, vor mânca, se vor veseli. Împreună. În pace şi adevărată frăţietate.
- Ei, am zis, aici lucrurile se complică.
- Deloc. Poate se va complica forma colaborării, dar lupta pentru existenţă, mă înţelegi, cruzimea, rapacitatea, dreptul celui mai puternic, nu vor mai apărea. Voi dovedi astfel că pofta pentru mai mult poate să dispară: fără popi, fără jurişti, fără morală, prin simplă asociere inteligentă şi reciproc avantajoasă. Şoarecii mei vor dovedi asta...

Rămăsei pe gânduri. Trebuia să recunosc, aserţiunile lui mă nelinişteau. În fiecare trestie ce gândeşte doarme şi visează un ideal utopic. Nu mă interesa, să fim înţeleşi, partea pur psihologică a experimentului: de ani de zile pot să mă felicit că am reuşit să izolez, din spirala speculaţiilor mele, orice ispită socializantă, orice finalitate practică. Ceea ce mă tulbura acum mi se părea a fi un anume atac, un atentat chiar, îndreptat - sau pe care-l presimţeam a se porni - împotriva anumitor categorii ontice la care ţineam.
- Fals! exclamai. Total fals. Fals psihologic, fals filozofic, fals moral...
- De ce?
- Primo, începui, după câte ştiu, orice instinct este un vector de forţă. Un vector finalist: între excitant, adică mâncare, şi între excitat, adică subiectul flămând. O linie fatal şi obligatoriu dreaptă. Tu vrei să-ţi frângi acest vector...
- Exact! Îl voi frânge...
- Absurd! Înseamnă să introduci în ecuaţia instinctului o necunoscută: morala. Şoarecele care va sta pe balanţă îşi va sacrifica benevol iminenţa poftei de mâncare.
- Perfect. Ai ghicit.
- Acest lucru e imposibil. Morală în junglă, morală între şobolani, morală între hiene?
- Aceasta e eroarea naturii. Eroare pe care eu o voi corecta. Dacă voi reuşi - şi trebuie să reuşesc - voi dovedi că lupta pentru existenţă e o simplă barbarie animalică (nici măcar exclusiv animalică) şi că foamea e numai un fel de sindrom al lipsei de colaborare, al lipsei posibilităţii de a mânca alternativ. Un parafenomen. O pseudolege. Un sofism al existenţei şi al vieţii.
- Nu cred, nu cred, nu cred! Şi sunt convins că...
- Dar e absurd să discutăm. Problema nu a putut fi elucidată până acum pentru că a fost - mereu şi mereu - discutată numai. Sunt om de ştiinţă, iar punctul meu de plecare e experimentul. Poftim, eu am tăcut. De-acum vor vorbi şoarecii mei.
- Ah, exclamai jignit, c'est déjà trop*!...

În clipa aceasta, zării aproape de mine figura palidă, crispată şi amară a lui Hermann, servitorul. Rânjea sau se strâmba, nu ştiu, în orice caz îi juca în privire o luminiţă de răutate şi batjocură.
- Ce-o să râdem, ce-o să râdem... murmura, în timp ce, cu mâini abile, pregătea startul experimental al şoarecilor.
- Bine, Hermann, poţi să stingi lampa, zise profesorul şi trecu la butoanele de comandă.

Lampa fu stinsă, arena rămase o clipă în întuneric.

Se aprinseră apoi două becuri mici. Totul se ilumină. Magic. Noi stăteam în umbră, doar reflexul slab al sticlei ne atingea pe rând feţele. Fronius era transpirat, obosit; Hermann, somnolent şi pasiv. Eu, nervos: îmi ştergeam ochelarii.

În cuşca lor pătrată, şoarecii se aliniară. Nu mai mişcau. Numai privindu-i foarte atent puteai observa că respiră. Nările lor, roz, umede, tremurau. Arena - ca un lan de grâu abia încolţit - părea imensă. Şi la capăt aştepta pârghia. Datoria.

Becul verde se aprinse brusc. Şoarecii năvăliră. Acelaşi joc ca înainte. Goană directă, cursă rapidă spre scopul cu parmezan. Acolo: izbituri, retragere, învălmăşeală. O nouă încercare... Haos. Izbucnii în râs:
- Quod erat demonstrandum!

Fronius mă privi furios.
- Asta e prima fază. Faza ta. Faza instinctului stupid, faza vectorului direct. A apetenţei oarbe.
- Bine, dar...
- Acum intervin eu. Cu răbdare şi tact. Să vezi...

Dând cu grijă la o parte sticla ce acoperea arena, prinse delicat, cu un cleşte, pe unul din şoareci şi-l aşeză pe balanţa care se înclină sub greutatea lui. Clapa se deschise. Celălalt se repezi la mâncare.
- Stai, strigai, ce înseamnă asta? Ce rost are cleştele?
- Cum, ce rost are? Rost educativ. Îi arăt calea, îi lămuresc clauzele contractului de colaborare.
- Dar asta nu e educaţie... E dresaj!
- Crezi că se poate face o deosebire categorică între dresaj şi educaţie?
- De ce nu foloseşti bătaia?
- Am s-o folosesc.
- Unde e atunci morala experimentului?
- În rezultat. Se va uita cleştele, se va uita beţişorul cu care îi bat. Din clipa în care vor lucra singuri, fără mine, ceea ce a fost forţă şi puniţie la început va deveni lege şi principiu... Şi normă de drept...
- Începi prin teroare? Nu ţi se pare că procedezi un pic prea... prea fascist?
- Poate. Dar eu nu fac decât să rezum o anume experienţă filogenetică. Dacă în această arenă, în aceste condiţii, ar trăi timp de sute şi mii de ani o rasă de şoareci, nu crezi că, în mod inevitabil, ar ajunge să-şi dividă munca? Intervenţia mea suplineşte timpul de adaptare naturală. Rezultatul contează.
- Ei, şi până acum ai ajuns la vreun rezultat?
- Vagi. Abia am schiţat premisele experimentului. Sunt la început. Te-am chemat numai ca să-ţi expun teza. Rezultatele ţi le voi putea prezenta abia peste câteva luni.
- Dacă vei reuşi, bineînţeles, adăugai, bătându-l, de astă dată eu, protector, pe umăr.

Ne certarăm până noaptea târziu. Încercai să-l conving că ceea ce îşi propune e absurd; că şoarecii, niciodată, nu vor ajunge să colaboreze singuri. Că fără el - el fiind conştiinţa lor - chiar dacă această colaborare se va efectua, va înceta în clipa în care va dispărea frica de bătaie. Că... în sfârşit, filozofic totul e o anomalie. Natura nu face salturi, adaptarea nu e un proces rapid, contractul nu e posibil acolo unde foamea e motivul dinamic.

Degeaba. Fronius părea, de neclintit. Mă combătu feroce, pasionat. Până la urmă, aproape mânioşi, ne despărţirăm.
- N-are rost să ne certăm, i-am spus din uşă, în timp ce Hermann mă ajuta să-mi îmbrac pardesiul. Şoarecii tăi au cuvântul. Dacă vor reuşi... "colaborarea"..., dar să fie colaborare liberă, nu colaborare de circ sau de cazarmă, ei bine, mă voi închina. Până atunci însă rămân în rezervă...

Şi plecai, nelăsându-l să mă conducă.

Noaptea era rece, de pe deal oraşul se vedea splendid, ca o panoramă de lumini şi turnuri. Ceasul catedralei arăta miezul nopţii. Mă gândeam la prefaţa cărţii mele despre categoria Unicului, regretând că am pierdut câteva ore preţioase din seara aceasta, ore pe care ar fi trebuit să i le dedic. Dar pe urmă, aducându-mi aminte ochii negri ai lui Fronius, de ochii mărgelaţi ai şoarecilor lui, îmi veni să râd. Şi, foarte bine dispus, coborâi fluierând vesel în oraş şi mă îndreptai spre casă. (Dar de luat, tot luai o hotărâre: nu voi mai mânca parmezan. Niciodată. Din decenţă, din estetism. Să fim serioşi: un profesor universitar de dialectică nu are voie să se "excite" la fel ca nişte bieţi şoareci care abia îşi încep cariera academică...)

Notă: Citiţi în sectiunea Editura LiterNet, romanul Adio, Europa!, vol. I şi II, roman semnat I.D. Sîrbu.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer