Lovitura cea mare

Dimineaţa am petrecut o oră în fişierul Agenţiei, sobolind prin galeria de portrete şi fişe. Nu aveam nimic despre Roşcovanul O'Leary, Demy Burke, Nancy Regan, Sylvia Yount, doar câteva supoziţii privindu-l pe Paddy Mexicanul. Nu existau nici un fel de acţiuni în curs asupra lui Bluepoint Vance, Angela Grace, Sheeny Holmes şi Fericitul Jim Hacker, dar fotografiile lor se aflau acolo. La ora zece - ora la care se deschid băncile - am luat-o spre Seaman's National înzestrat cu aceste fotografii şi cu pontul vândut de Beno.

Biroul din San Francisco al Agenţiei de Detectivi Continental se află situat într-o clădire de pe Market Street. Banca Seaman's National ocupă parterul unei clădiri înalte şi cenuşii din Montgomery Street, centrul financiar al oraşului San Francisco. De regulă, dar cum nu-mi place să fac nici cinci sute de metri pe jos dacă nu-i absolut necesar, aş fi luat un tramvai. Însă pe Market Street părea că circulaţia se blocase undeva, aşa că am luat-o la picior, ocolind prin Grand Avenue.

După câteva sute de paşi făcuţi pe jos am început să-mi dau seama că ceva nu-i în regulă în partea de oraş spre care mă îndreptam. De exemplu, zgomotele - răcnete, zăngănituri, bufnituri de explozie. Colţ cu Sutter Street, un om trecu pe lângă mine, acoperindu-şi faţa cu ambele mâini, gemând în timp ce încerca să-şi pună la loc maxilarul dizlocat. Obrazul îi era julit până la sânge.

Am luat-o în jos, pe Sutter Street. Traficul era o zăpăceală ce se întindea până în Montgomery Street. Oameni agitaţi, cu capul descoperit, alergau peste tot în jur. Zgomotele exploziilor erau acum mai clare. Un automobil înţesat cu poliţişti trecu pe lângă mine, accelerând cât permitea traficul. O ambulanţă venea din cealaltă direcţie, sunând din sirenă, urcându-se pe trotuare acolo unde traficul era blocat.

Am traversat Kearny Street, la trap. Pe celălalt trotuar doi poliţişti alergau cât îi ţineau picioarele. Unul avea pistolul scos. Zgomotele exploziilor răsunau în faţă ca un cor de tobe.

Pe Montgomery Street am văzut puţini admiratori ai peisajului în faţa mea. Carosabilul era însă ocupat de camioane, automobile, taximetre - abandonate acolo. Dar de la intersecţie încolo - între Bush şi Pine Street - era iadul în vacanţă.

Distracţia cea mai mare era undeva la mijloc, acolo unde băncile Seaman's National şi Golden Gate Trust Company stau faţă-n faţă.

În următoarele şase ore am fost mai ocupat decât o muscă pe-o femeie grasă.

La sfârşitul după-amiezii mi-am luat o pauză între adulmecări şi am urcat la birou pentru o sesiune cu Bătrânul. Acesta stătea rezemat în fotoliu, privind afară pe fereastră, ciocănind în tăblia biroului cu creionul lui de fiecare zi, galben şi lung.

Un bărbat înalt şi voluminos, trecut de şaizeci, şeful meu, mustaţă albă pe faţă de bunic, roză ca de bebeluş, ochi blânzi şi albaştri sub ochelari fără rame; şi nedovedind mai multă căldură decât o frânghie de călău. Cincizeci de ani de vânat lepre pentru "Continental" îl goliseră de tot, în afară de minte şi o spoială de politeţe blândă, surâzătoare, aceeaşi, indiferent dacă lucrurile mergeau bine sau prost, însemnând tot atât de puţin şi într-un caz, şi în celălalt. Cei care lucram sub mâna sa eram mândri de sângele lui rece. Obişnuiam să ne lăudăm că poate să scuipe sloiuri în iulie, şi-i spuneam - între noi - Pilat din Pont, pentru că zâmbea politicos atunci când ne trimitea să fim crucificaţi în cazuri sinucigaşe.

Se întoarse de la fereastră când am intrat, îmi arătă din cap un fotoliu şi-şi netezi mustaţa cu creionul. Pe biroul lui ziarele de seară ţi-aruncau în ochi, în cinci culori, ştirile despre dubla lovitură de la Seaman's National şi Golden Gate Trust Company.
- Ce-i pe-afară? întrebă el, de parcă s-ar fi interesat despre vreme.
- Afară-i urgie, i-am spus. O sută cincizeci de gangsteri, ca unul, în daravera asta. Am văzut o sută cu ochii mei - sau cred c-am văzut - ş-au mai fost mulţi pe care nu i-am văzut, pitiţi care pe unde-au putut, sărind să muşte când a fost nevoie de colţi noi. Au muşcat şi ăştia. Au hărtănit la poliţişti şi-au făcut praştie din ei - la plezneală. Au dat lovitura la cele două bănci, la zece fix - au pus mâna pe tot cvartalul - au alungat oamenii paşnici - i-au culcat la pământ pe ceilalţi. Totalul la care se ridică furtul e supă chioară pentru o adunătură de anvergura ca asta. Douăzeci sau treizeci, de fiecare bancă, în vremea asta alţii ţinând strada. Floare la ureche să înşfaci prada şi s-o ştergi cu ea acasă. Se desfăşoară acum acolo o foarte agitată întâlnire a oamenilor de afaceri - deponenţi turbaţi stau pe labele din 'napoi şi urlă la Lună să-i bea şefului poliţiei sângele. Poliţia nu a prea făcut minuni, asta-i adevărat, dar nici un departament de poliţie nu-i echipat să facă faţă unei lucrături de asemenea anvergură - indiferent cât de bine cred ei că stau. Toată tărăşenia a durat mai puţin de douăzeci de minute. Au fost, se zice, vreo sută cincizeci de gangsteri la apel, înarmaţi ca pentru urşi, totul planificat la minut. Cum s-aduni destui poliţişti acolo, să prevezi dimensiunile găbjelii, să-ţi plănuieşti intervenţia, să-i dai de cap în aşa puţin timp? E foarte simplu să spui că poliţia ar fi trebuit să prevadă - să aibă leac pentru fiecare urgenţă -, dar aceleaşi păsări care strigă acolo acum "Dezastru" ar fi primele care să ţipe "Jaf" dacă li s-ar umfla taxele cu doi cenţi, ca să angajezi mai mulţi poliţişti şi echipament. Dar poliţia a dat chix - asta-i evident - şi multe cefe groase vor simţi toporul. Vehiculele blindate n-au fost de nici un folos, grenadele jumi-juma, de vreme ce bandiţii, la rândul lor, nu s-au lăsat nici ei mai prejos. Dar adevărata ruşine a spectacolului au fost mitralierele poliţiei. Bancherii şi brokerii susţin c-au fost aranjate. Dacă au fost sau nu intenţionat meşterite ori doar neglijent întreţinute, asta nu se poate şti, dar numai una din jucăriile alea blestemate a funcţionat, şi nici aceasta foarte bine. Retragerea a fost spre nord, pe strada Montgomery spre Columbus. În lungul străzii ăsteia parada s-a topit, câteva maşini de-odată, pe străduţe laterale. Poliţia a căzut într-o ambuscadă între Washington şi Jackson şi până şi-au croit drum cu armele, maşinile bandiţilor se disipaseră prin tot oraşul. Între timp, multe au fost găsite goale. Nu s-a întocmit încă bilanţul, dar în clipa asta scorul arată cam aşa: prada se va ridica numai Dumnezeu ştie la câte milioane - pe departe cea mai mare captură făcută vreodată cu arme civile. Şaisprezece poliţişti au fost ucişi, şi de trei ori pe atâţia răniţi. Doisprezece spectatori nevinovaţi, funcţionari ai băncii şi alţii de genul acesta, au fost ucişi şi tot pe atâţia făcuţi zob. Există doi bandiţi şi cinci victime colaterale, care pot fi nişte gură cască ori bandiţi care s-au băgat prea aproape. Bandiţii au avut şapte morţi despre care ştim şi treizeci şi unu luaţi prizonieri, cei mai mulţi sângerează prin spitale. Unul din morţi e Clarke Grăsuţul. Vă amintiţi de el? Cel care, cu arma-n mână, şi-a croit drum afară din tribunalul din Des Moines, cu trei sau patru ani în urmă. Ei bine, în buzunarul lui am găsit o bucată de hârtie, o hartă a străzii Montgomery, porţiunea dintre străzile Pine şi Bush, sectorul atacat. Pe dosul hărţii sunt dactilografiate instrucţiuni, care-i spuneau exact ce să facă şi când anume. Un X pe hartă îi arăta locul unde trebuia să parcheze maşina în care sosise cu cei şapte oameni ai săi şi există un cerc unde trebuia să aştepte cu ei, supraveghind de la distanţă lucrurile şi în special geamurile şi acoperişurile clădirilor de peste drum. Cifrele 1, 2, 3, 4. 5, 6, 7, 8 de pe hartă marchează uşile, scările, o fereastră îngropată şi aşa mai departe, care urmau să fie folosite ca adăpost dacă urmau să se schimbe focuri cu acele ferestre şi acoperişuri. Clarke urma să ignore partea dinspre Bush Street, dar dacă poliţia ataca din capătul lui Pine Street, trebuia să-şi mute oamenii într-acolo, distribuindu-i în puncte marcate cu a, b, c, d, e, i, g şi h. (Trupul lui a fost găsit în punctul marcat cu a). La fiecare cinci minute, pe durata spargerii, el trebuia să trimită un om la automobilul staţionat în stradă, într-un loc marcat pe hartă cu o steluţă, să vadă dacă s-au primit instrucţiuni noi. Trebuia să le spună oamenilor săi că dacă el va fi împuşcat, unul din ei trebuia să raporteze la maşină, urmând să primească un nou şef. Când se va fi dat semnalul de retragere, urma să-şi trimită unul din oameni la maşina cu care venise. Dacă mai era în stare de funcţionare, acest om urma s-o conducă, fără a depăşi maşina din faţa lui. Dacă era scoasă din uz, omul urma să se prezinte la maşina marcată cu steluţă, ca să primească instrucţiuni cum să facă rost de una nouă. Presupun că se bazau pe faptul că vor găsi destule maşini parcate, ca să rezolve acest amănunt. În timp ce Clarke îşi aştepta maşina, el şi oamenii lui urmau să scuipe cât mai mult plumb posibil spre toate ţintele din sectorul lor, şi nici unul să nu urce în maşină până când aceasta nu ajungea în dreptul lor. Apoi urma s-o ia pe Montgomery, spre Columbus şi de-aici spre - liniuţă. Înţelegeţi? am întrebat eu. Iată deci c-avem o sută cincizeci de pistolari, împărţiţi în grupe şi conduşi de şefi de grupă, cu hărţi şi orare care le arătau fiecăruia ce are de făcut, marcându-i hidrantul după care trebuia să se ascundă, cărămida pe care să stea, în ce direcţie să tragă, mă rog - totul în afară de numele şi adresa poliţistului pe care trebuia să-l împuşte! Nici o mirare, aşadar, că Beno nu mi-a putut da detalii - le-aş fi catalogat drept coşmaruri de om drogat!
- Foarte interesant, spuse bătrânul, zâmbind amabil.
- Programul Grăsuţului e singurul pe care l-am găsit, am continuat eu să-mi depăn istoria. Am zărit câţiva prieteni printre cei ucişi şi prinşi, şi poliţia încă mai identifică alţii. Câţiva sunt dintre talentele locale, dar cei mai mulţi par să fie articole de import. Detroit, Chicago, New York, St. Louis, Porland, L.A., Philly, Baltimore - toate acestea par să fi trimis delegaţi. De îndată ce poliţia termină identificările, voi întocmi o listă. Din cei care n-au fost prinşi, Bluepoint Vance pare să fie vedeta principală. A fost în maşina care dirija operaţiunile. Nu ştiu cine mai era cu el acolo. Tremurici a participat şi el la serbare, şi cred că şi Scundul McCoy, zis Alfabet, deşi n-am apucat să-l văd prea bine. Sergentul Bender mi-a spus că i-a identificat pe Drăguţul Salda şi pe Darby M'Laughlin în buluceală, iar Morgan l-a remarcat pe Ţaca-Paca Kid. Asta-i o secţiune transversală serioasă în mozaicul pistolarilor, pungaşilor şi al gangsterilor din tot Atlasul Geografic. Palatul de Justiţie a fost un adevărat abator toată după-amiaza. Poliţia nu i-a ucis pe nici unul din oaspeţi - din câte ştiu eu -, dar sunt convins că i-a făcut pe unii să creadă în Dumnezeu. Jurnaliştii, cărora le place să verse lacrimi când e vorba de ceea ce numesc ei smulgerea mărturiei prin tortură, trebuie să fie acolo acum. După ce au fost mălăieţaţi puţin, câţiva din onoraţii oaspeţi au vorbit. Dar cea mai a naibii chestie e că nu prea ştiau mare lucru. Ştiau câteva nume - Denny Burke, Toby Ţoale Faine, Bătrânul Pete Isteţul, Grăsuţul Clarke şi Paddy Mexicanul au fost cei pomeniţi - asta ajută cu ceva, dar cele mai forţoase străduinţe ale braţului cel tare al poliţiei n-au putut scoate nimic mai mult. Tărăboiul pare să fi fost organizat după cum urmează: Denny Burke, de exemplu, e cunoscut ca omul de legătură din Baltimore. Deci Denny vorbeşte cu opt sau zece de teapa lui, separat. "Nu ţi-ar plăcea să faci o mică schimbare, spre Coastă?", întreabă el. "Şi să fac ce?", vrea să ştie candidatul. "Ce ţi se spune", răspunde Regele Insulei Broaştei. "Mă cunoşti doar. Îţi spun că asta-i cea mai rapidă ciupeală din câte s-au pus vreodată la cale, ca un şut în fund care te face glonţ. Toţi care iau parte se vor întoarce acasă burduşiţi cu lovele - şi toţi se vor întoarce, dacă nu trag chiulul. Asta-i tot ce pot să-ţi ciripesc. Dacă nu-ţi convine - mucles!".

Şi aceşti corbi îl cunoşteau pe Denny, şi dacă el spunea că afacerea-i bună, lor le ajungea. Aşa c-au făcut târgul. Nu le-a spus nimic. A avut grijă să aibă arme, i-a dat fiecăruia un bilet spre San Francisco şi douăzeci de dolari, şi le-a spus unde să se-ntâlnească aici cu el. Noaptea trecută a făcut apelul şi le-a spus că dimineaţa asta trec la treabă. Până atunci se vânturaseră prin oraş, destul ca să vadă că acesta geme de talente-n turneu, inclusiv moguli ca Drăguţul Salda, Bluepoint Vance şi Tremurici. Aşa că în dimineaţa asta au pornit inimoşi, cu Regele Insulei Broaştei în frunte, să facă ce ştiau mai bine. Ceilalţi vorbăreţi au relatat variante ale aceleiaşi poveşti. Poliţia a găsit loc în celulele-i ticsite ca să mai strecoare câţiva pui de cuc. Cum puţini din bandiţi cunoşteau foarte mulţi din ceilalţi, şoptitorilor nu le-a fost prea greu, dar singurul lucru pe care l-au putut adăuga la ceea ce ştiam deja este că prizonierii se aşteaptă la o livrare angro în noaptea asta. Par convinşi că gaşca va lua puşcăria cu asalt şi-i va face scăpaţi. Probabil că nu-s decât baloane, dar oricum poliţia va fi pe poziţii de data asta. Cam asta-i situaţia, aşa cum se prezintă în momentul de faţă. Poliţia piaptănă străzile, ridicând toţi nebărbieriţii sau pe cei ce nu pot arăta un certificat de bună purtare semnat de parohul lor, cu atenţie specială la trenurile, vapoarele şi automobilele care părăsesc oraşul. L-am trimis pe Jack Counihan şi Dick Foley spre North Beach să ia localurile la rând şi să vadă dacă pot culege ceva.
- Crezi că Bluepoint Vance a fost cu adevărat creierul coordonator al acestui jaf? întrebă Bătrânul.
- Aşa sper... îl ştim doar.

Bătrânul îşi întoarse fotoliul şi ochii lui blânzi puteau să privească astfel din nou pe geam, în timp ce ciocănea gânditor, cu creionul, în tăblia biroului.
- Eu mă tem că nu!, spuse el cu un ton blând, de parcă s-ar fi scuzat. Vance e un delicvent viclean, înzestrat şi hotărât, dar partea lui slabă e una comună celor ca el. Toate calităţile sunt canalizate pentru acţiunea imediată, nu pentru planificări în avans. A dus el la bun sfârşit câteva lovituri pe scară mare, dar totdeauna mi s-a părut că-n umbra lor văd mintea altcuiva.

La asta, n-aveam ce replică să dau. Dacă Bătrânul spunea despre ceva că e aşa, atunci probabil că aşa era, pentru că era unul din acei precauţi care se uită pe geam la o rupere de nori şi spun: "Se pare că plouă" în ideea că n-ar fi imposibil ca cineva să toarne apă de pe acoperiş.
- Şi cine-i acest super-gangster? am întrebat.
- Probabil o să afli înaintea mea, spuse el, zâmbind binevoitor.

M-am întors la Justiţie şi am ajutat la fierberea în ulei a altor prizonieri până în jur de ora opt, când pofta mi-a amintit că nu mâncasem nimic de la dejun. Am rezolvat chestiunea, apoi m-am îndreptat spre localul lui Larrouy, în pas lejer, ca nu cumva efortul să-mi compromită digestia. Am petrecut trei sferturi de oră la Larrouy şi n-am văzut pe nimeni care să mă intereseze în mod special. Câţiva indivizi pe care-i cunoşteam se aflau pe-acolo, dar nu s-au dovedit prea nerăbdători să intre cu mine în vorbă - nu-i totdeauna sănătos în cercurile delicvente să fii văzut că te baţi pe burtă cu-un copoi, imediat după ce s-a desfăşurat o daraveră.

Nepicând nimic acolo, m-am dus spre bomba lui Wop Healy. Şi aici primirea a fost aceeaşi - mi s-a dat o masă şi-am fost lăsat singur. Orchestra lui Healy cânta Nu trişa cu toată energia de care era în stare, iar clienţii care se simţeau în bună formă fizică se dezlănţuiau pe ringul de dans. Unul dintre aceştia era Jack Counihan, ţinând în braţe o fată trupeşă şi smeadă, cu faţă lată şi tălâmbă.

Jack era un flăcău înalt, zvelt, de vreo douăzeci şi trei sau patru de ani, care nimerise printre angajaţii agenţiei Continental doar cu câteva luni în urmă. Era prima slujbă din viaţa lui şi nu şi-ar fi luat-o nici pe asta dacă taică-su n-ar fi insistat că dacă fiuţul voia să mai bage degetele în puşculiţa familiei, va trebui să-i iasă din cap ideea că strecurându-te printre nişte examene de absolvire e suficient să umpli o viaţă. Aşa că Jack a venit la agenţie. Era convins că gineala i-o distracţie. Cu toate că mai degrabă ar fi prins omul care nu trebuie decât să poarte cravata care nu trebuie, era un tânăr prinde-hoţi plin de viitor. Un tinerel simpatic, bine făcut cu toată zvelteţea lui, cu părul mătăsos, faţa şi manierele de gentleman, plin de nerv, iute la cap şi la mână, cu acea veselie nici-că-mi-pasă specifică tinereţii. Evident, era cam zălud şi trebuia ţinut în frâu, dar preferam să lucrez cu el decât cu mulţi veterani pe care-i ştiam prea bine.

Trecu o jumătate de oră fără să apară nimic care să mă intereseze.

Apoi intră înăuntru, direct din stradă, un băietan - un puşti mărunţel, îmbrăcat ţipător, foarte apretat la pantaloni, foarte lustruit la pantofi, cu o faţă obraznică şi gălbejită, pronunţat zbanghie. Era tânăul armean pe care-l văzusem lălăind pe Broadway câteva minute după ce Beno fusese scos din statistici.

Lăsându-mă pe spate în fotoliu, în aşa fel încât pălăria largă a unei femei să fie între noi, l-am urmărit cum se strecoară printre mese spre una mai îndepărtată, la care stăteau trei bărbaţi. Le adresă degajat vreo douăsprezece vorbe - după care se îndreptă spre altă masă unde un tip cârn, cu părul negru, stătea singur. Băiatul se lăsă într-un scaun în faţa cârnului, spuse câteva cuvinte, răspunse batjocoritor la întrebările cârnului şi-i ceru ceva de băut. După ce goli paharul, traversă încăperea şi vorbi cu un slăbănog cu faţă vulturească, apoi ieşi din local.

L-am urmat, trecând pe lângă masa la care stătea Jack cu fata, schimbând cu el o privire. Ajuns afară, l-am zărit pe tânărul armean la jumătatea distanţei, spre colţul următor. Jack Counihan mă ajunse din urmă şi mă depăşi din mers. Cu o ţigară Fatima în gură, l-am întrebat:
- N-ai un chibrit, amice?

În timp ce-mi aprindeam ţigara, cu un băţ din cutia pe care mi-o pasase, i-am vorbit din căuşul palmei:
- Gâscanul în zdrenţe vesele - ia-l la ochi. Eu mă ţin în urma ta. Nu-l cunosc, dar dacă l-a scurtcircuitat pe Beno pentru că a vorbit cu mine astă-noapte, înseamnă că mă ştie. Ia-l de călcâie!

Jack îşi vârî chibriturile în buzunar şi-o luă discret după băiat. L-am lăsat pe Jack să ia avans şi apoi m-am luat după el. Şi-n clipa aceea se întâmplă ceva interesant.

Pe stradă era destul de multă de lume, la ora aceea, mai ales bărbaţi, câţiva se plimbau, alţii pierdeau vremea pe la colţuri sau în faţa chioşcurilor cu băuturi răcoritoare. Când junele armean ajunse la colţul unei alei, unde era un felinar, doi bărbaţi se apropiară de el şi-i vorbiră, depărtându-se puţin ca să-l încadreze. Băiatul voia să-şi vadă de drum, fără să le acorde nici o atenţie, dar unul din ei îl opri, barându-i drumul cu braţul. Celălalt îşi scoase dreapta din buzunar şi şi-o fâlfâi prin faţa băiatului făcând falangele de nichel să strălucească în lumină. Băiatul se strecură cu rapiditate pe sub mâna ameninţătoare şi braţul întins şi-şi văzu de drum traversând aleea, la pas, fără măcar să se uite peste umăr la cei doi care îl ajungeau acum din urmă.

Tocmai când să-l ajungă, altcineva-i ajunse pe ei - un individ cât o gorilă, cu spinare largă şi braţe lungi, pe care nu-l mai văzusem până acum. Fiecare braţ găbui un om. Prinzându-i de cefe, îi smulse din spatele băiatului, îi scutură până când le căzură pălăriile pe jos, le bătu capetele deolaltă şi acestea trosniră de parcă ar fi rupt o coadă de mătură, apoi târî trupurile muiate ca nişte cârpe undeva spre fundul aleii. Cât timp se petrecură toate acestea, băiatul păşi cu nepăsare în lungul străzii, fără ca măcar să arunce o privire în urmă.

Când Sfarmă-capete ieşi din alee, i-am văzut faţa în lumină - o faţă tuciurie şi adânc brăzdată, mare şi lată, cu muşchii maxilarelor umflându-se ca nişte abcese sub urechi. Scuipă, îşi trase pantalonii în sus şi o luă voiniceşte în lungul străzii, în urma băiatului.

Băiatul intră în localul lui Larrouy. Sfarmă-capete îl urmă înăuntru. La puţin timp băiatul ieşi, şi după el - ca la vreo şase metri mai în urmă - luneca Sfarmă-capete. Jack îi urmase şi el înăuntru, cât timp ţinusem eu exterioarele.
- Tot cu mesaje? am întrebat.
- Da. A vorbit cu vreo cinci, înăuntru. Are o gardă personală de zile mari, ce zici?
- Mda! am aprobat eu. Fii cu ochii-n patru ca nu cumva să ajungi între ei. Dacă se despart, eu îl umbresc pe Sfarmă-capete, tu te ţii după gânsac.

Ne-am despărţit şi ne-am adulmecat fiecare vânatul lui. Ne-au purtat prin toate bombele din San Francisco, prin cabarete, braserii, tripouri, crâşme, hoteluri de mâna a şaptea, case de amanet, cazinouri şi pe unde nu vrei. Peste tot, puştiul găsea oameni cărora să le spună duzina lui de vorbe, iar între punctele fixe, mai găsea alţii pe la colţuri de străzi.

Mi-ar fi plăcut să mă ţin după câteva din aceste păsărele, dar nu voiam să-l las pe Jack singur cu băiatul şi cu gardianul lui - părea prea mult. Şi nici nu-l puteam lipi pe Jack de unul din ceilalţi, nefiind prea indicat pentru mine să mă ţin prea aproape de armean. Aşadar, i-am dat drumul aşa cum începusem, urmărind perechea noastră din bombă-n bombă, în timp ce noaptea aluneca încet spre ziuă.

Trecuse cu câteva minute de miezul nopţii când aceştia ieşiră dintr-un mic hotel de pe Kearny Street, şi pentru prima oară de când îi luasem la ochi mergeau împreună, umăr la umăr, pe Green Street, unde o luară spre est, pe sub Telegraph Hill. La jumătatea distanţei dintre intersecţii urcară treptele din faţă ale unei pensiuni dărăpănate şi dispărură înăuntru. L-am ajuns pe Jack Counihan din urmă, la colţul în care se oprise.
- Au fost distribuite toate felicitările, am ghicit eu, altfel nu şi-ar fi chemat şi gorila înăuntru. Dacă nu mişcă nimic timp de o jumătate de oră, eu îmi văd de-ale mele. Tu va trebui să rămâi de planton, până dimineaţă.

Douăzeci de minute mai târziu, Sfarmă-capete ieşi din clădire şi-o luă în josul străzii.
- Al meu e, am spus. Tu rămâi cu puiuţul celălalt.

După zece-doisprezece paşi de la casă Sfarmă-capete se opri. Se uită înapoi spre clădire, ridicându-şi faţa să privească spre etajele de sus. Apoi puturăm auzi, şi eu, şi Jack, ce-l făcuse să se oprească. Sus, în clădire, cineva urla. De fapt, nu era chiar un urlet, în privinţa volumului. Chiar şi acum, după ce crescuse în putere, abia de ne ajungea la urechi. Dar în el - în tânguirea acelui strigăt - părea să se fi adunat tot ce spaima morţii poate cumula într-un ţipăt de spaimă. Am auzit cum îi clănţăneau dinţii lui Jack. Mi se făcu pielea de găină, peste câtă sensibilitate mai aveam, dar concomitent şi fruntea mi se încreţi. Ţipătul era atât de-al naibii de slab pentru cele ce voia să spună.

Sfarmă-capete se puse în mişcare. Cinci salturi lunecoase şi era înapoi la uşa de intrare. Nu atinse nici una din cele cinci sau şase trepte din faţă. Ajunse de pe pavaj direct în vestibul dintr-un salt, pe care nu l-ar fi putut bate nici o maimuţă în privinţa iuţelii, uşurinţei sau a lipsei de zgomot. Un minut, două minute, trei minute, şi ţipătul se opri. Alte trei minute şi Sfarmă-capete părăsea casa. Se opri pe trotuar ca să scuipe şi să-şi salte pantalonii. Apoi îşi luă tălpăşiţa în josul străzii.
- Pe el, Jack, am spus. Eu mă duc să-i fac o vizită băiatului. Acum n-are cum să mă mai recunoască.

Uşa de la intrarea pensiunii nu numai că nu era încuiată, dar era larg deschisă. Am trecut de ea şi am ajuns într-un hol, unde într-o lumina scăzută ce ardea undeva sus se putea vedea un şir de scări. Le-am urcat şi am cotit-o spre partea din faţă. Strigătul venise din faţă - ori de la acest etaj, ori de la al treilea. Exista o posibilitate ca Sfarmă-capete să nu fi încuiat uşa încăperii, aşa cum nici să închidă uşa de la stradă nu se ostenise.

N-am avut noroc la al doilea etaj, dar a treia clanţă pe care am încercat-o cu precauţie la cel de-al treilea etaj cedă şi lăsă uşa să se depărteze de canat. Am stat nemişcat o clipă în faţa crăpăturii, fără să aud altceva decât vibratul unui sforăit undeva către celălalt capăt al coridorului. Am pus palma pe tăblia uşii şi am mai depărtat-o câţiva centimetri. Nici un sunet. Camera era mai întunecată ca viitorul unui politician cinstit. Mi-am plimbat mâna peste tocul uşii, peste peretele tapetat, am dat de un comutator şi l-am apăsat. Două globuri în centrul încăperii îşi aruncară lumina slabă şi gălbuie peste camera sărăcăcioasă şi peste tânărul armean care zăcea mort, de-a curmezişul patului.

Am intrat în încăpere, am închis uşa şi m-am îndreptat spre pat. Ochii tânărului erau larg deschişi şi ieşiţi din orbite. Pe una din tâmple se vedea o urmă de lovitură. Pe gât i se căsca o spintecătură roşie, care se întindea practic de la o ureche la cealaltă. În jurul tăieturii, în cele câteva locuri care nu erau mânjite de sânge, gâtul lui subţire prezenta vânătăi întunecate. Sfarmă-capete doborâse băiatul cu o lovitură în tâmplă şi-l strânse de gât până când l-a crezut mort. Dar puştiul îşi venise în fire, destul ca să strige - nu însă destul ca să tacă din gură. Aşa că Sfarmă-capete s-a întors şi a terminat treaba cu cuţitul. Trei dungi pe cearşaf arătau unde a fost şters cuţitul.

Căptuşeala buzunarelor puştiului era scoasă în afară. Sfarmă-capete le întorsese pe dos. I-am cercetat veşmintele, dar n-am avut mai mult noroc decât mă aşteptasem - ucigaşul luase totul. Încăperea nu-mi mai furniza nimic - câteva haine, dar nimic din care să fi putut stoarce nişte informaţii.

Inspecţia odată încheiată, am rămas în mijlocul încăperii scărpinându-mă în barbă şi cântărind lucrurile. Pe hol scârţâi o scândură de duşumea. Trei paşi în urmă pe călcâiele mele de crep mă vârâră în dulapul cu miros de mucegai, ş-am tras uşa după mine până a mai rămas o simplă crăpătură.

Se auziră bătăi uşoare în uşa încăperii în timp ce-mi scoteam pistolul din tocul de la şold. Bătăile se repetară şi o voce feminină chemă "Puştiule, ei puştiule!". Nici bătăile, nici vocea n-au fost prea puternice. Se auzi un clinchet de broască în timp ce se-nvârtea mânerul. Uşa se deschise şi încadră fata cu ochi vioi despre care Angel Grace spusese că-i Sylvia Yount.

Ochii ei schimbară vioiciunea cu uimirea când dădură de băiat.
- Sfinte Sisoe! gâfâi ea, şi dusă a fost.

Ieşisem pe jumătate din dulap, când i-am auzit din nou paşii, întorcându-se pe vârfuri. Înapoi în gaura mea, am aşteptat, privind prin crăpătură. Fata intră iute, închise uşa fără zgomot, înaintă şi se aplecă peste băiatul mort. Mâinile îi alergară peste tot, explorându-i buzunarele cărora le vârâsem căptuşeala la loc.
- Al naibii ghinion! spuse ea cu voce tare părăsind încăperea după păguboasa percheziţie.

I-am lăsat timp s-ajungă pe trotuar. Se îndrepta deja spre Kearny Street, când am ieşit eu din clădire. M-am ţinut după ea pe Kearny Street spre Broadway, şi pe Broadway spre localul lui Larrouy. Acolo era aglomerat, în special în preajma uşii, din cauza clienţilor care ieşeau şi intrau. Mă aflam la doi paşi de fată când aceasta opri un chelner şi-l întrebă, într-o şoaptă destul de neliniştită ca să se audă:
- Roşcovanul e aici?

Chelnerul clătină din cap:
- N-a trecut în seara asta.

Fata ieşi din local, luînd-o la picior pe tocurile ei zgomotoase în direcţia unui hotel de pe Stockton Street.

În timp ce-o urmăream prin vitrină, ea se duse la recepţie şi vorbi cu funcţionarul. Acesta dădu din cap. Ea vorbi din nou, şi acesta îi dădu hârtie şi-un plic, pe care ea scârţâi ceva cu tocul de lângă registru. Şi înainte de-a fi obligat să mă retrag spre o poziţie mai sigură, din care s-o pot supraveghea când iese, am văzut în ce căsuţă poposise biletul.

De la hotel, fata luă tramvaiul spre Market şi Powell Street, şi de-aici o luă pe jos pe Powell spre O'Farell, unde un tânăr cu faţă grăsulie, trenci gri şi pălărie gri, se desprinse de bordură ca s-o ia de braţ şi s-o conducă până la o staţie de taximetre de pe O'Farell Street. I-am lăsat în plata lor, notându-mi atent numărul taximetrului - tânărul faţă-plină părându-mi-se a fi mai degrabă un client decât un prieten.

Era aproape două dimineaţa când m-am întors din nou pe Market Street şi am urcat la birou. Fiske, care face permanenţa la Agenţie peste noapte, mă informă că Jack Counihan nu dăduse nici un semn; altceva nimic nou. I-am spus să-mi trezească un operativ, şi în zece sau cincisprezece minute reuşi să-l scoată pe Mickey Linehan din pat şi să mi-l dea la telefon.
- Ascultă, Mickey, i-am spus eu, ţi-am ales cel mai şic colţ de stradă unde să-ţi petreci cât a mai rămas din noapte. Aşa că puneţi scutecele şi trage-te de-a buşilea 'ncoa, auzi?

Printre bombănelile şi blestemele lui, i-am dat numele şi numărul hotelului de pe Stockton Street, apoi i l-am descris pe Roşcovanul O'Leary şi i-am spus în ce căsuţă fusese pus mesajul.
- Poate că nu-i bârlogul lui O'Leary, dar merită totuşi să încercăm, am încheiat eu. Dacă-l prinzi, străduieşte-te să nu-l pierzi înainte să aduc eu pe cineva acolo care să-l preia de la tine.

Am închis în timpul erupţiei de profanări pe care le declanşă această insultă.

La Curtea de Justiţie activităţile erau în toi când am ajuns eu acolo, deşi încă nu încercase nimeni să le dea drumul porumbeilor de la etaj. Contingente proaspete de indivizi suspecţi erau aduse la fiecare câteva minute. Poliţişti cu şi fără uniformă mişunau peste tot. Biroul detectivilor roia.

Făcând un schimb de informaţii cu detectivii poliţiei, le-am spus acestora despre puştanul armean. Tocmai încropeam o echipă să-i vizităm rămăşiţele pământeşti, când se deschise uşa de la biroul căpitanului, şi în sala de concerte intră locotenentul Duff.

"Allez! Uup!", spuse el, ţintind cu un deget gros spre O'Gar, Tully, Reecher, Hunt şi spre mine. Avem ceva ce merită văzut în Fillmore Street.

L-am urmat cu toţii afară, unde aştepta o maşină.

Destinaţia noastră s-a dovedit a fi o casă cenuşie din paneluri, în Fillmore Street. O mulţime de oameni se aflau în stradă, privind în direcţia casei. Tot aici se mai afla o dubă a poliţiei, şi uniforme de poliţie mişunau înăuntru şi pe afară.

Un caporal cu mustaţă roşcovană îl salută pe Duff şi ne conduse înăuntru, explicându-ne în timp ce intram:
- Vecinii au fost cei care au tras clopotul, plângându-se că se ţin de scandal, dar când am ajuns aici, pe onoarea mea, nu mai rămăsese nici o picătură de scandal în nici unul.

Tot ce se mai afla în casă erau paisprezece morţi.
Unsprezece din ei fuseseră otrăviţi - doze excesive de acid fenic, picături în băutură, după spusele doctorului. Ceilalţi trei fuseseră împuşcaţi, la intervale, de-a lungul holului. După cum arătau rămăşiţele, băuseră un toast - unul bine garnisit -, iar cei care n-au băut, fie că erau abstinenţi, fie din suspiciune, au fost găuriţi în timp ce încercau s-o şteargă.

Identitatea cadavrelor ne făcu o idee pentru ce anume închinaseră ei toastul. Erau cu toţii hoţi - îşi băuseră otrava închinând pentru jaful zilei.

N-am identificat toţi morţii pe loc, dar fiecare ştia pe câte cineva şi fişele ne-au arătat mai târziu şi cine erau ceilalţi. Lista completă arăta precum Enciclopedia candidaţilor la spânzurătoare.

Erau acolo Ţaca-Paca Kid - care evadase din Leavenworth abia de două luni; Sheeny Holmes, Snohomish Căcănarul - despre care se presupunea că murise ca un erou în Franţa, în 1919; L. A. Slim din Denver - fără ciorapi şi izmene ca de obicei, şi cu câte-o hârtie de o mie cusută în umerii hainei; Păianjen Girrucci, având o vestă de zale pe sub cămaşă şi o cicatrice din creştet la bărbie, cum îl crestase frate-său cu ani în urmă; Bătrânul Pete cel Isteţ, fost membru al Congresului; Vojan Cioroiul care câştigase odată o sută şaptezeci şi cinci de mii de dolari într-o partidă de zaruri, la Chicago - Abracadabra tatuat pe el în trei locuri; Micuţul McCoy, zis Alfabet; Tom Brooks, cumnatul lui Alfabet, cel care pusese la cale escrocheria din Richmond şi din profit îşi cumpărase trei hoteluri; Roşu Cudahy, care jefuise un tren Union Pacific în 1924; Denny Burke; Bull McGonickle, încă palid după cincisprezece ani de puşcărie la Joliet; Toby Ţoale Faine, coechiperul lui Bull, care obişnuia să se laude că-l golise pe preşedintele Wilson la un spectacol de vodevil; şi Paddy Mexicanul.

Duff îi trecu în revistă şi fluieră.
- Încă vreo câteva dezastre ca ăsta, spuse el, şi rămânem cu toţii şomeri. Nu vor mai fi escroci de care să-i mai apărăm pe contribuabili.
- Mă bucur că-ţi place, i-am zis eu. În ce mă priveşte, n-aş vrea să fiu poliţist în San Francisco următoarele câteva zile.
- De ce anume?
- Uită-te tu singur la această colosală tragere în piept. Cătunul acesta al nostru e plin de băieţi naşpa care în clipa de faţă aşteaptă ca ţepenii ăştia de-aici să le aducă partea de pleaşcă. Ce crezi că se va-ntâmpla când se răspândeşte vorba că n-a mai rămas nici o mână de mălai pentru băieţi? Vor mai fi o sută şi una de lepre eşuate pe-aici care se vor grăbi să facă rost de firfirici să fugă. Vor fi trei atacuri pe tronson şi câte un jaf la fiecare colţ, până se adună bani de drum. Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule, va trebui să transpiri serios pentru chenzina ta!

Duff ridică din umerii lui masivi şi calcă peste cadavre, să ajungă la telefon. Când a terminat, am sunat şi eu la Agenţie.
- A trecut pe-aici Jack Counihan, acum câteva minute, mă anunţă Fiske şi-mi dădu o adresă pe Army Street. Mi-a zis că păsările s-au adunat în cuib şi că nu-s singure.

Am sunat după un taximetru, apoi i-am spus lui Duff:
- Trebuie s-o şterg pentru câteva ceasuri. Te sun aici dacă-i ceva în legătură cu asta, ori dacă nu-i. Te găsesc?
- Dacă nu-ntârzii prea mult.

M-am descotorosit de taximetru la două blocuri distanţă de adresa dată de Fiske, am luat-o repede pe jos pe Army Street şi l-am găsit pe Jack Counihan plantat într-un colţ întunecos.
- Am călcat cu stângul, fu vestea cu care mă întâmpină. Până ţi-am dat telefon din restaurantul de la capătul străzii, câţiva au uşchit-o.
- Da? Pune-mă în temă.
- Păi, după ce gorila aia a părăsit casa de pe Green Street s-a cărăbănit cu tramvaiul până la alta în Fillmore Street, şi-apoi...
- La ce număr?

Numărul pe care mi-l dădu Jack era al cavoului pe care tocmai îl părăsisem.
- În următoarele zece sau cincisprezece minute cam tot atâţia tipi au intrat în casa cu pricina. Cei mai mulţi au venit pe jos, câte unul ori câte doi. Apoi au apărut maşini deodată, cu nouă tipi în ele - i-am numărat. Au intrat înăuntru, lăsându-şi maşinile în faţa casei. A trecut un taximetru ceva mai târziu şi l-am reţinut, în caz că tipul meu urma s-o şteargă cu maşina. Nu s-a întâmplat nimic, cel puţin vreme de-o jumătate de oră după ce-au intrat cei nouă în casă. Apoi toată lumea dinăuntru păru să-şi iasă din fire - strigăte, ţipete şi împuşcături cu nemiluita. A durat destul ca să trezească toată suflarea din jur. Când s-a făcut linişte, zece bărbaţi - i-am numărat - au ieşit în goană, au intrat în cele două maşini şi-au şters-o. Omul meu cu ei. Eu şi credinciosul meu taximetru ţipa după ei, şi ne-au adus până aici, unde au intrat în casa aceea din josul străzii, în faţa căreia încă mai aşteaptă una din maşinile lor. După cam o jumătate de oră m-am gândit că-i mai bine să anunţ, aşa că, lăsându-mi taximetrul la colţ - unde se mai află cu aparatul de taxat în funcţiune -, am urcat până la Fiske. Dar când m-am întors, una din maşini plecase, iar eu - aman de mine! - nu ştiu cine era în ea. Sunt sau nu un dobitoc?
- Eşti! Trebuia să iei şi maşinile cu tine când te-ai dus la telefon. Fii cu ochii pe cea care a rămas, până adun eu plutonul de elită.

Am şters-o până la restaurant şi i-am telefonat lui Duff, spunându-i unde eram şi-apoi:
- Dacă-ţi aduci banda aici, probabil că n-o să fie degeaba. Câteva maşini cu tipi care au fost în Fillmore Street şi n-au rămas acolo au venit încoace, parte din ei poate că-s încă aici, dacă eşti ca fulgerul.

Duff a adus cu el şi cei patru detectivi ai lui şi-o duzină de oameni în uniformă. Am atacat casa şi din faţă, şi din spate. N-a mai pierdut nimeni vremea sunând la sonerie. Am spart pur şi simplu uşile şi-am dat buzna înăuntru. Nu ni s-a opus nimeni. În condiţii normale, cei şase pe care i-am găsit acolo ne-ar fi putut face praf în ciuda faptului că le eram superiori ca număr. Doar că erau prea morţi pentru asta.

Ne-am uitat unii la alţii cam cu gura căscată.
- Începe să devină monoton, se plânse Duff, muşcând dintr-o bucată de tutun. Munca oricui înseamnă cam repetarea aceloraşi lucruri, dar m-am cam săturat să tot dau peste încăperi pline cu bandiţi măcelăriţi.

Catalogul de-aici avea mai puţine nume decât celălalt, dar erau nume mai mari. Tremurici se afla aici - nimeni nu va mai încasa acum recompensele adunate pe capul lui; Darby M'Laughlin, ochelarii lui cu ramă de os strâmbi pe nas, zece mii de dolari valoare pe degetele şi la cravata lui; Jim Hacker Fericitul; Marr Măgăruşul, ultimul Marr cu picioare arcuite, ucigaşi cu toţii, tatăl şi cinci fii; Drăguţul Salda, cel mai puternic bărbat din gangsterime, care odată, arestat fiind, a fugit cu doi poliţişti din Savannah de care era legat cu cătuşele; şi Smith Criţă, - cel care l-a ucis pe Read Stângaciul, la Chicago, prin 1916 - având un rozariu înfăşurat la încheietura stângă.

Nici urmă de otrăvire elegantă aici - băieţii fuseseră seceraţi cu o puşcă 30-30 prevăzută cu o grosolană, dar eficientă surdină artizanală. Puşca zăcea pe masa din bucătărie. O uşă lega bucătăria cu sufrageria. Chiar în partea opusă uşii, uşi duble - deschise larg - se afla încăperea în care zăceau morţii. Erau toţi grămadă lângă peretele din faţă, zăcând ca şi cum ar fi fost puşi la zid să fie lichidaţi.

Peretele tapetat în gri era împroşcat cu sânge, ciuruit acolo unde se-ntâmplase ca două gloanţe să treacă până dincolo. Ochii tineri ai lui Jack Counihan zăriră pe tapet urme de sânge care nu erau întâmplătoare. Erau aproape de podea, lângă Tremurici Kid, şi mâna dreaptă a lui Kid era mânjită cu sânge. Scrisese pe perete înainte de-a muri - cu degetele înmuiate în propriul sânge şi al lui Salda Drăguţul. Literele aveau întreruperi sau pauze unde i se uscaseră degetele, erau strâmbe şi răzleţe, pentru că trebuie să le fi scris pe întuneric.

Completând întreruperile, rezolvând distorsiunile şi ghicind acolo unde nu mai aveam după ce să ne luăm, am reconstituit două cuvinte: Flora cea Mare.
- Mie nu-mi spune nimic, zise Duff, dar e un nume şi majoritatea numelor pe care le avem aparţin acum unor oameni morţi, aşa că mai adăugăm un nume pe listă.
- Cum crezi că s-au desfăşurat lucrurile? întrebă sergentul-detectiv O'Gar de la Omucideri, cel cu capul ca un glonte, privind cadavrele. Tovarăşii i-au luat ca din oală, i-au aliniat la perete, şi ţintaşul de elită din bucătărie i-a secerat - pac-pac-pac-pac-pac-pac?
- Cam aşa se pare, am fost şi ceilalţi de acord.
- Zece s-au pornit încoace din Fillmore Street, am spus eu. Şase au rămas aici. Patru au plecat spre altă casă - unde probabil mătrăşesc o altă parte din ei. Tot ce avem de făcut e să mergem din casă în casă, din cadavru în cadavru, până când mai rămâne unul singur - şi acesta nu va mai avea încotro decât să-şi zboare creierii, lăsând prada să fie recuperată în pachetele originale. Sper că nu va trebui, băieţi, să staţi treji noaptea ca să găsiţi rămăşiţele ultimului mohican. Hai, Jack, mergem acasă, să dormim ceva.

Era exact cinci dimineaţa când am desfăcut cearşafurile şi m-am strecurat în pat. Am adormit înainte ca fumul de somn-uşor din ultima Fatima să apuce să-mi iasă din plămâni. Telefonul mă trezi la cinci şi un sfert.

Vorbea Fiske:
- Tocmai a sunat Mickey Linehan că O'Leary, Roşcovanul tău, s-a întors să moţăie pe căstăi acum o jumătate de oră.
- Luaţi-l în primire, am spus, şi am adormit la loc înainte să se fi făcut cinci şi şaptesprezece.

Din pricina ceasului deşteptător, m-am târât afară din pat la nouă, am luat micul dejun, şi m-am dus la biroul detectivilor să văd cum se descurcase poliţia cu Roşcovanul. Nu grozav.
- Ne-a lăsat cu buzele umflate, îmi spuse căpitanul. Are alibi pentru ora la care a fost lovitura şi cea la care a fost daravera de astă-noapte. Nu-l putem acuza pe nemernic nici măcar de vagabondaj. Are mijloace de subzistenţă. E comis voiajor pentru Dicţionarul Enciclopedic al Cunoştinţelor Folositoare şi Valoroase - Humperdickel Universal, sau ceva de genul acesta. A început să răspândească prospecte din casă-n casă cu o zi înaintea loviturii, şi în momentul desfăşurării acesteia el suna pe la uşi, invitând oamenii să-i cumpere blestematele alea de cărţi. În orice caz, are trei martori care confirmă. Astă-noapte a fost într-un hotel, de la unsprezece la patru-jumătate dimineaţa, jucând cărţi, şi are martori. N-am găsit asupra lui, ori în cameră, nici un vârf de ac.

M-am folosit de telefonul căpitanului să sun acasă la Jack Counihan.
- Poţi identifica pe careva din cei pe care i-ai văzut în maşini astă-noapte? l-am întrebat eu după ce au reuşit să-l dea jos din pat.
- Nu. Era întuneric beznă şi viteza prea mare. Abia l-am recunoscut pe tipul meu.
- Nu poate, deci? spuse căpitanul. Mă rog, l-aş putea reţine douăzeci şi patru de ore fără mandat, şi aşa o să fac, dar va trebui să-l slobod cu catapulta dacă nu scoateţi ceva la iveală.
- Să zicem că i-ai da drumul acum, am sugerat eu după ce-am tras gânditor din ţigară câteva minute. S-a garnisit cu alibiuri, aşa că n-are motive să se mai ascundă de noi. Îl lăsăm în pace toată ziua - apoi îi cădem în spate la noapte şi rămânem pe urmele lui. Ceva despre Flora cea Mare?
- Nimic! Puştiul acela ucis în Green Street era Bernie Bernheimen, alias Motsa Kid. Cred că era un alcoolic - se aţinea cu dipsomanii -, dar n-a fost prea...

Ţârâitul telefonului îl întrerupse.
- Alo, da, şi apoi: O clipă, spuse el în aparat şi-l făcu să alunece pe masă, spre mine.

O voce feminină:
- Aici e Grace Cardigan. Am sunat la Agenţie şi mi-au spus unde pot da de tine. Trebuie să te văd. Ne putem întâlni acum?
- Unde eşti?
- În clădirea telefoanelor, pe Powell Street.
- Sunt acolo în cincisprezece minute, i-am spus.

Sunând la Agenţie, l-am prins pe Dick Foley şi i-am cerut să ne întâlnim imediat la Ellis şi Market. Apoi i-am expediat căpitanului telefonul înapoi, spunându-i: Pe curând, am şters-o să-mi respect agenda întâlnirilor.

Dick Foley se afla în colţul lui când am ajuns eu acolo. Dick Foley e un canadian mic şi oacheş, care se înalţă cam un metru cincizeci din pantofii lui cu tocuri înalte, cântăreşte cu o sută de pfunzi mai puţin decât trebuie, vorbeşte ca o telegramă scoţiană şi ar putea urmări o picătură de apă sărată de la Golden Gate până la Hong-Kong, fără s-o scape o clipă din ochi.
- O cunoşti pe Angel Grace Curdigan? l-am întrebat.

Economisi un cuvânt clătinând din cap - nu.
- Mă întâlnesc cu ea în clipa asta, la telefoane. Când termin, te ţii după ea. E isteaţă şi-o să se uite după tine, aşa că nu va fi chiar mură-n gură, dar fă ce poţi.

Colţurile gurii lui Dick se lăsară în jos şi-l năpădi una din rarele lui crize de logoree:
- Cu cât par mai dificile, cu atât sunt mai uşoare, spuse el.

Se ţinu în urma mea până la telefoane. Angel Grace aştepta în uşă. Era mai posacă decât o văzusem vreodată, şi prin urmare mai puţin frumoasă - cu excepţia ochilor ei verzi, care ascundeau prea mult foc ca să fie posaci. Nu spuse nimic, nu zâmbi şi nici măcar nu dădu din cap.
- Mergem la Charley, unde putem vorbi, i-am spus, trecând cu ea pe sub nasul lui Dick Foley.

Nu scoase nici un murmur pînă nu ne-am aşezat, faţă-n faţă, în separeul restaurantului, şi până n-a dispărut chelnerul care luase comanda. Atunci desfăşură ziarul pe masă, cu mâini tremurânde.
- Asta-i pe bune? întrebă ea.

M-am uitat la articolul peste care degetul ei bătea tremurând - o relatare a descoperirilor de pe străzile Fillmore şi Army, dar o descriere destul de evazivă. Dintr-o privire am observat că nu erau menţionate nume, că poliţia cenzurase puţintel povestea. În timp ce mă prefăceam că citesc mă gândeam dacă ar fi în avantajul meu să-i spun fetei că toată istoria-i o făcătură. Dar nu vedeam nici un profit clar din asta, aşa că nu mi-am împovărat sufletul cu o minciună în plus.
- În linii mari, da, am admis eu.
- Ai fost la faţa locului? Împinse ziarul la o parte până când acesta căzu pe podea şi se aplecă peste masă.
- Cu poliţia.
- Era şi... Vocea i se frânse, răguşită. Degetele ei albe frământară faţa de masă în două ghemotoace mici, la jumătatea distanţei dintre noi. Îşi drese glasul: Cine era...? fu însă tot ce putu spune deocamdată.

O pauză. Am aşteptat. Ochii ei coborâră, dar nu înainte să văd apa care domolise focul din ei. În timpul pauzei veni chelnerul, puse mâncarea pe masă şi plecă.
- Ştii ce vreau să întreb, spuse imediat cu voce joasă, sugrumată. Era şi el? Era şi el? Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi!

Le-am cântărit - adevărul cu minciuna, minciuna cu adevărul, şi încă o dată triumfă adevărul.
- Paddy Mexicanul a fost ucis în casa din Fillmore Street, am spus.

Pupilele ochilor ei se micşorară până când deveniră cât vârful unui ac, apoi se dilatară până aproape că-i acoperiră irişii verzi. Nu scoase un sunet. Faţa-i era lipsită de expresie. Puse mâna pe furculiţă şi-o ridică plină cu salată la gură - încă una. Întinzându-mă peste masă, i-am luat furculiţa din mână.
- Nu faci decât să scapi mâncarea pe haine, am mormăit eu. N-ai cum mânca dacă nu deschizi gura.

Îşi întinse mâinile peste masă, căutându-le pe ale mele, tremurând, şi strângându-mi-le cu degete ce se crispară până când îmi intrară unghiile-n carne.
- Nu mă minţi? spuse ea, jumătate scânceală şi jumătate trăncăneală. Eşti franc! Ai fost corect cu mine atunci la Philly! Paddy spunea totdeauna că eşti un copoi corect! Nu mă duci?
- Adevărul gol-goluţ, am asigurat-o eu. Paddy însemna mult pentru tine?

Aprobă tăcută din cap, abţinându-se, apoi scufundându-se într-un fel de stupoare.
- Ai ocazia să-l răzbuni, i-am sugerat.
- Vrei să zici...
- Vorbeşte.

O vreme se uită direct la mine, de parcă ar fi încercat să înţeleagă ce voiam să spun. Am citit răspunsul în ochii ei înainte de-al rosti.
- Doamne, cât aş vrea s-o pot face! Dar sunt fiica lui Paperbox-John Cardigan. Nu-mi pot permite să torn pe nimeni. Tu eşti de partea cealaltă. Eu nu pot trece. Aş vrea să pot. Îmi curge prea mult sânge Cardigan în vene. O să mă rog în fiecare clipă să pui mâna pe ei, să-i dai în gât o dată pentru totdeauna, dar eu...
- Sentimentele tale sunt nobile, ori dacă nu, vorbele dau impresia asta, m-am oţărât eu la ea. Cine crezi că eşti - Ioana D'Arc? Fratele tău, Frank, ar fi acum la răcoare dacă partenerul lui, Johnny cel Afon, nu l-ar fi arătat cu degetul poliţiştilor de la Great Falls? Trezeşte-te la realitate, drăguţo! Eşti o hoaţă printre hoţi, şi cei care nu trădează sunt trădaţi. Cine l-a şters pe prietenul tău, Paddy, din catastif? Camarazii! Iar tu nu trebuie să le-o dai înapoi, deoarece, vezi doamne, n-ar fi politicos. Dumnezeule mare!

Discursul meu nu făcut decât să-i facă faţa de două ori mai posacă.
- Mă voi răzbuna, spuse ea, dar nu pot turna, nu pot. Nu-ţi pot spune. Dacă ai fi un ucigaş plătit, aşa... oricum m-ar ajuta cineva aflat de aceeaşi parte a jocului. Dar să nu mai vorbim despre asta, vrei? Ştiu ce simţi, dar... spune-mi care-s ceilalţi, cine-a mai fost găsit... în acele case?
- O, sigur! m-am oţărât eu. Adică eu să-ţi spun totul! Să mă las tras de limbă. Iar tu să nu-mi dai nici măcar un clenci, căci n-ar fi în concordanţă cu etica profesiunii tale deosebit de onorabile!

Fiind femeie, ignoră toate acestea, repetând:
- Cine a mai fost?
- Nu ţine. Dar totuşi voi face ceva. O să ţi-i spun pe doi care n-au fost acolo: Flora cea Mare şi Roşcovanul O'Leary, de pildă.

Stupoarea îi trecuse, îmi studie faţa cu ochii ei verzi, deveniţi întunecaţi şi sălbatici.
- Bluepoint Vance a fost? insistă ea.
- Tu ce crezi? i-am replicat.

Îmi studie expresia încă un moment, apoi se ridică în picioare.
- Mulţumesc pentru ce mi-ai spus, zise ea, şi pentru că ai acceptat să te întîlneşti cu mine. Sper sincer să câştigi.

Ieşi pentru a fi urmată îndeaproape de Dick Foley. Am început să-mi mănânc prânzul.


La patru fix în după-amiaza aceea, Jack Counihan şi cu mine am oprit automobilul închiriat într-un loc de unde să avem sub ochi uşa principală a hotelului Stockton.
- A ieşit basma curată cu poliţia, aşa că, probabil, nu există motive să se fi mutat, i-am spus lui Jack, şi aş prefera să nu-mi pierd vremea cu ăştia de la hotel, mai ales că nu-i cunosc. Dacă nu se arată într-un târziu, v-a trebui să-i luăm puţin la bani mărunţi.

Ne-am pus să fumăm câte-o ţigară, ne-am dat cu presupusul cine va fi următorul campion la categoria grea şi unde poţi găsi gin bun şi ce poţi face cu el, am dezbătut cât de nedreaptă-i noua hotărâre a Agenţiei prin care cheltuielile făcute la Oakland nu mai sunt considerate în afara oraşului, şi alte asemenea subiecte palpitante, cu care ne-am umplut vremea de la patru până la nouă şi zece.

La nouă şi zece, O'Leary Roşcovanul ieşi pe uşa hotelului.
- Dumnezeu e bun, spuse Jack sărind din maşină să-şi facă munca pedestră, în timp ce eu porneam motorul.

Uriaşul cu coamă focoasă nu ne duse departe. Îl înghiţi uşa din faţă de la Larrouy. Până am parcat şi am intrat eu în speluncă, atât O'Leary, cât şi Jack găsiseră locuri. Masa lui Jack se afla la marginea ringului de dans. Cea a lui O'Leary era de cealaltă parte a stabilimentului, lângă perete, aproape de colţ. Un cuplu gras şi blond părăsea masa din colţul acela tocmai când intram, prin urmare l-am convins pe chelnerul care mă conducea la o masă s-o ia într-acolo.

Faţa lui O'Leary era pe trei sferturi întoarsă de la mine. Era cu ochii pe uşa de la intrare, supraveghind-o cu o concentrare ce se transformă în fericire când se ivi acolo o fată. Era fata despre care Angel Grace zisese că-i Nancy Regan. Am spus deja că era frumuşică. Ei bine, era. Iar în seara asta pălărioara mică, ţanţoşă şi albastră, care-i ascundea tot părul, nu-i ruina în întregime frumuseţea.

Roşcovanul se adună în picioare şi împinse un chelner şi câţiva clienţi din drum ca să-i iasă în întâmpinare. Ca răsplată pentru excesul de zel, se alese cu câteva remarci cu caracter profan, pe care nu păru să le-audă, dar şi cu un zâmbet ochi-albaştri-şi-dinţi-albi care era, cum să spun, frumuşel. O conduse la masa lui şi o aşeză într-un scaun cu faţa spre mine, în timp ce el avu grijă să fie sută la sută în faţa ei.

Vocea lui era un murmur de bariton din care urechile mele ciulite nu putură desprinde nici un cuvânt. Părea că are foarte multe să-i spună, iar ea asculta într-un fel care arăta că-i face mare plăcere.
- Dar, Roşuleţ scumpule, nu trebuia, spuse ea la un moment dat. Vocea ei - am şi alte cuvinte, dar mă încăpăţânez să-l folosesc pe acesta - era frumuşică. Dincolo de moscul muzical, avea clasă. Indiferent cine era gagica pistolarului ăsta, ori avusese un start bun în viaţă, ori îşi învăţase bine lecţia. Uneori, când orchestra se oprea să mai ia aer, puteam să prind câteva cuvinte, dar acestea nu-mi dezvăluiau nimic altceva decât că nici ea, nici zurbagiul ei tovarăş de joacă nu aveau ce să-şi reproşeze.

Localul fusese aproape gol când venise ea. Pe la zece era destul de aglomerat şi era devreme pentru genul de clienţi de la Larrouy. Am început să dau mai puţină atenţie fetei cu care era Roşcovanul - chiar dacă era frumuşică - şi ceva mai multă celorlalţi vecini ai mei. Mă izbi faptul că nu se vedeau prea multe femei. Verificând impresia, am constatat că erau al dracului de puţine, comparativ cu bărbaţii. Bărbaţii - bărbaţi cu faţă de şobolan, bărbaţi cu faţă umbrită, bărbaţi cu maxilarele pătrate, bărbaţi cu bărbia ascuţită, bărbaţi palizi, bărbaţi costelivi, bărbaţi bizari, bărbaţi duri, bărbaţi normali, stând câte doi sau câte patru la o masă, unii ieşind, alţii intrând - şi femei al naibii de puţine.

Bărbaţii aceştia discutau unii cu alţii de parcă nu-i prea interesa ce anume vorbesc. Îşi plimbau nepăsători privirile prin local cu ochi care erau cei mai inexpresivi când ajungeau la O'Leary. Şi de fiecare dată privirile acelea nepăsătoare, plictisite, poposeau asupra lui O'Leary doar o secundă sau două.

Mi-am îndreptat din nou atenţia către O'Leary şi Nancy Regan. El stătea în scaun ceva mai erect decât înainte, dar era o rectitudine relaxată şi suplă, şi cu toate că umerii îi erau puţin mai aplecaţi, nu se observa la ei nici o rigiditate. Ea-i spuse ceva. El râse, întorcându-şi faţa spre centrul localului, încât păru să râdă nu numai la cele spuse de ea, dar şi de aceşti bărbaţi ce stăteau la mese, aşteptând. Era un râs din inimă, tânăr şi nepăsător.

Fata păru surprinsă o clipă, de parcă ceva în râsul acela ar fi pus-o în încurcătură; apoi continuă să-i spună mai departe ceea ce-i spunea. Ea nu ştie că stă pe un butoi cu dinamită, mi-am spus eu. O'Leary însă ştie. Fiecare centimetru pătrat din el, fiecare gest, spuneau: Sunt mare, puternic, tânăr, dur şi roşcovan. Dacă voi, băieţi, vreţi să vă faceţi numărul, sunt aici.

Timpul se scurgea încet. Câteva cupluri dansau. Jean Larrouy trecu printre mese cu umbra îngrijorării pe faţă. Localul lui era plin de consumatori, dar se pare c-ar fi preferat să fie gol.

Pe la unsprezece m-am ridicat şi i-am făcut lui Jack Counihan semn cu degetul. El a venit la mine, ne-am dat mâna, am schimbat un Ce mai faci şi-un Aşa şi-aşa£ şi s-a aşezat la masa mea.
- Ce se petrece aici? întrebă el la adăpostul tumultului orchestral... Nu se vede nimic, dar pluteşte ceva în aer. Sau o-i fi eu isteric?
- O să vezi imediat. Se-adună lupii, şi Roşcovanul O'Leary e mielul. Probabil, ai putea alege unul ceva mai blând, dacă ar fi pe alese. Dar mercenarii ăştia au pus mâna la asaltul unei bănci, şi când a sosit ziua chenzinei n-au găsit nimic în plicuri, nici măcar plicurile. S-a răspândit vorba cum că Roşcovanul ar şti de ce. De aici decurge. Acum aşteaptă toţi - poate să vină cineva - poate până au destul la bord.
- Iar noi stăm aici pentru gloanţele tuturor acestor tipi, la masa cea mai apropiată de ţintă când va sări afurisitul de capac? se interesă Jack. Hai să ne mutăm la masa lui O'Leary. Aşa vom fi şi mai aproape, în plus recunosc că-mi place cum arată fata care-i cu el.
- Ai răbdare, te vei distra cât încape, i-am promis eu. N-avem nici un interes ca O'Leary ăsta, aici de faţă, să fie ucis. Dacă încep să se târguiască cu el ca nişte domni, noi o ştergem. Dar dacă încep să arunce cu obiecte în el, noi doi va trebui să-i facem scăpaţi pe el şi prietena lui.
- Frumos ai grăit, amice! Râse, şi buzele-i albiră. Ai şi ceva detalii în minte ori, simplu şi lejer ca bună ziua, îi facem doar scăpaţi?
- Vezi uşa din spatele meu, în dreapta? Când izbucnesc focurile de artificii, eu mă duc acolo şi-o deschid. Tu ţii linia de mijloc şi ai grijă ca lucrurile să decurgă echilibrat. Când strig, îi dai Roşcovanului tot ajutorul de care are nevoie ca să ajungă acolo.
- Ai, ai! Se uită prin sală la adunătura aceea de urâţi, îşi umezi buzele şi îşi privi mâna în care ţinea ţigara, o mână care tremura. Sper să nu mă consideri unul care se teme şi de umbra lui, spuse el. Dar nu-s un ucigaş cu state vechi, ca tine. Am oarecari emoţii la perspectiva acestui măcel.
- Emoţii, pe dracu, am spus eu. Eşti ţeapăn de spaimă. Dar fără glume, te rog! Dacă încerci să faci o scenă comică din planul meu, fac praf tot ce mai lasă gorilele acestea din tine. Fă ce ţi se spune şi nimic altceva. Dacă-ţi vin niscaiva idei strălucite, ţine-le să mi le spui după aia.
- Oh, comportarea mea va fi absolut exemplară! mă asigură el.

Era aproape miezul nopţii când sosi clipa pe care o aşteptau lupii. Ultima pretenţie de indiferenţă se şterse de pe chipurile care deveniră treptat tensionate. Se auzi zgomot de scaune şi picioare târşâite în timp ce oamenii se dădeau puţin îndărăt de la mese. Muşchii flexau trupurile, pregătindu-le să fie gata de acţiune. Limbile umezeau buzele şi ochii cătau nerăbdători la uşa de la intrare.

Bluepoint Vance intră în local. Venise singur, salută din cap cunoştinţele în dreapta şi stânga, purtându-şi trupul cu graţie, cu uşurinţă, în costumul lui bine croit. Faţa lui cu trăsături ascuţite zâmbea cu încredere în sine. Veni fără grabă şi fără nici o ezitare direct la masa lui O'Leary. Nu-i puteam vedea faţa Roşcovanului, dar muşchii i se îngroşară la ceafă. Fata îi zâmbi cordial lui Vance şi-i întinse mâna. Un gest făcut cu naturaleţe. Ea nu ştia nimic.

Vance îşi mută zâmbetul de la Nancy Regan la uriaşul cu părul roşu - un zâmbet care era niţel ca de la pisică la şoarece.
- Cum îţi mai merge, O'Leary? întrebă el.
- N-am probleme, veni sec răspunsul.

Orchestra încetă să mai cânte. Larrouy, stând în picioare lângă uşa ce dădea spre stradă, îşi tampona fruntea cu o batistă. La masa din dreapta mea, un boxer cu pieptul lat şi nasul rupt, într-un costum cu dungi late, respira greu printre dinţii lui de aur, ochii lui cenuşii şi lăcrămoşi holbându-se la O'Leary, Vance şi Nancy. Nu bătea prea mult la ochi - mai erau mulţi alţii în aceeaşi poziţie.

Bluepoint Vance întoarse capul şi strigă unui chelner:
- Adu-mi un scaun.

Fu adus un scaun şi aşezat pe latura liberă a mesei, cea din faţa peretelui. Vance se aşeză, se lăsă să cadă în scaun, apoi se aplecă indolent spre Roşcovan, cu braţul stâng petrecut peste spătarul scaunului, în dreapta ţinându-şi ţigara.
- Ei bine, Roşule, spuse el după ce se instală astfel, ceva noutăţi pentru mine ai?

Vocea îi era suavă, dar destul de penetrantă ca să poată fi auzită de cei de la mesele vecine.
- Absolut nimic! Vocea lui O'Leary nu încercă să treacă drept prietenoasă ori prevăzătoare.
- Cum, nu e spanac? Zâmbetul subţire al lui Vance se lărgi, şi ochii lui negri avură o strălucire voioasă, dar nu plăcută. Nu ţi-a dat nimeni să-mi aduci nimic?
- Nu, spuse O'Leary hotărât.
- Cerule mare! spuse Vance, zâmbetul din ochi şi de pe buze adâncindu-se, devenind şi mai puţin plăcut. Asta se numeşte ingratitudine! Mă ajuţi să-mi iau mălaiul, Roşule?
- Nu!

Eram dezgustat că trebuia să asigur retragerea acestui cap-roşu fără minte. De ce nu putea să-şi lase singur o portiţă - să născocească o poveste pe care Bluepoint Vance să se prefacă abil c-o acceptă? Dar nu - acest O'Leary era într-un mod atât de copilăresc mândru de cât e el de dur, că trebuia să se dea în spectacol, în loc să-şi folosească bostanul. Dacă ar fi fost vorba doar de coastele lui pe care le punea la bătaie, totul ar fi fost în regulă. Dar nu era în regulă că Jack şi cu mine urma să suferim. Mătăhălosul ăsta era prea preţios ca să ne permitem să-l pierdem. Trebuia să ne pierdem noi smalţul, salvându-l pe el de la răsplata propriei căpoşenii. Nu era deloc cinstit.
- O groază de bani sunt partea mea, Roşule, spuse Vance leneş, dispreţuitor. Şi am nevoie de ei! Trase din ţigară, neglijent, suflă fumul în faţa roşcovanului şi vorbi tărăgănat: Păi, ştii că spălătoria te taxează douăzeci şi sase de cenţi numai pentru o pereche de pijamale? Am nevoie de bani.
- Poţi să dormi în izmene, spuse O'Leary.

Vance râse. Nancy Regan zâmbi, dar cu un zâmbet derutat. Părea să nu înţeleagă nici acum ce se întâmplă, dar totuşi îşi dădea seama că se întâmplă ceva.
O'Leary se aplecă în faţă şi vorbi răspicat, destul de tare să audă toată lumea:
- Bluepoint, n-am nimic să-ţi dau - acum ori altcândva. Şi asta e valabil pentru toată lumea interesată. Dacă tu sau ei credeţi că vă datorez ceva, încercaţi să vă luaţi singuri. Du-te dracului, Bluepoint Vance! Dacă nu-ţi place, ai prieteni pe aici. Fă apelul!

Ce tânăr idiot de primă clasă! N-avea de gând să se lase până nu venea ambulanţa - şi eu trebuia să mă las târât cu el.

Vance râse răutăcios, ochii lui strălucind în faţa lui O'Leary.
- Asta vrei, Roşcovane?

O'Leary îşi ridică umerii mari şi-i lăsă să cadă.
- N-am nimic împotriva unei încăierări, spuse el. Dar întâi aş vrea s-o scot pe Nancy de-aici. Se întoarse spre ea: Mai bine şterge-o, dragoste, eu o să fiu ocupat.

Ea începu să spună ceva, dar Vance i se adresă. Cuvintele lui erau relaxate şi nu avu nici o obiecţie la plecarea ei. Ce ţinea el să-i spună era c-o să-i ducă dorul Roşcovanului. Doar că intră în detaliile intime ale acestui dor.

Dreapta lui O'Leary se afla pe masă. Se ridică în sus spre gura lui Vance. Mâna era deja pumn când îşi atinse ţinta. O lovitură de felul acesta e dificil de plasat. Nu te poţi ajuta prea mult cu corpul. Trebuie să te bazezi pe muşchii braţului, şi nu pe cei mai buni. Şi totuşi Bluepoint Vance zbură literalmente din scaun, şi-apoi de-a acolo până la masa vecină.

Scaunele lui Larrouy se goliră. Tărăboiul începuse.
- Pe vârfuri, i-am bubuit eu în urechi lui Jack Counihan şi, străduindu-mă din răsputeri să arăt ca un grăsan mic şi nervos ce eram, am alergat spre uşa din spate, trecând pe lângă bărbaţi care se îndreptau încă nu prea repede spre O'Leary. Trebuie să le fi părut unul din aceia care la scandal se sperie ca şobolanii, căci nu mă opri nimeni şi am ajuns la uşă înainte ca grămada să se fi strâns în jurul Roşcovanului. Uşa era închisă, dar nu încuiată. M-am întors să fiu cu spatele la ea, ciomagul în dreapta, pistolul în stânga. Aveam eu oameni în faţă, dar erau cu spatele la mine.

O'Leary se ridică în faţa propriei mese, faţa lui roşie şi dură avea o expresie de poftim încoa' daca vă dă mâna, trupul lui mare se cumpănea pe glezne. Între noi se afla Jack Counihan, în picioare, cu faţa îndreptată către mine, gura strâmbându-i£-se într-un rânjet nervos, ochii strălucindu-i de încântare. Bluepoint Vance era iarăşi în picioare. Sângele i se scurgea din buzele subţiri, în jos, pe bărbie. Ochii-i erau reci. Îl priveau pe Roşcovanul O'Leary cu preocuparea cu care un tăietor de lemne măsoară din ochi un copac pe care urmează să-l doboare. Gaşca lui Vance era cu ochii pe Vance.
- Roşcovane! am zbierat eu spărgând liniştea, încoa' Roşcovane!

Feţele se întoarseră spre mine - fiecare faţă din local - sute de feţe.
- Haide, Roşcovane! strigă Jack Counihan, făcând un pas înainte cu pistolul scos din toc.

Mâna lui Bluepoint Vance ţâşni în despicătura hainei. Pistolul lui Jack se descarcă în direcţia lui. Bluepoint se aruncă pe jos înainte de-a fi apăsat flăcăul pe trăgaci. Glonţul nu ajunse la ţintă, dar împuşcătura lui Vance fu compromisă.

Roşcovanul pescui fata cu braţul stâng. Un automat uriaş îi răsărise în mâna dreaptă. După aceea nu i-am mai acordat prea multă atenţie. Am fost eu însumi ocupat.

Casa lui Larrouy gemea de arme - pistoale, cuţite, măciuci, boxuri, scaune mânuite ca nişte îmblăcie şi sticle, diverse ustensile ale distrugerii. Nişte indivizi îşi scoaseră armele să-şi pună mintea cu mine. Ideea era să mă dea la o parte din uşa aceea. Lui O'Leary i-ar fi plăcut. Dar eu nu eram un zurbagiu tânăr, cu părul ca flacăra. Mergeam pe patruzeci şi aveam douăzeci de pfunzi în plus. Îmi plăcea relaxarea care vine totdeauna cu acea vârstă şi acea greutate. De puţină aveam parte.

Un portughez saşiu fandă graţios spre gâtul meu cu un cuţit ce-mi ruină cravata. L-am izbit deasupra urechii cu patul pistolului, înainte de-a se feri, şi i-am văzut urechea atârnându-i ca o cârpă. Un tânăr de vreo douăzeci de ani, rânjind, se aruncă spre picioarele mele - figură de rugby. I-am simţit dinţii cu genunchiul pe care l-am ridicat, şi i-am simţit cum se rup. Un mulatru ciupit de vărsat strecură o ţeavă de pistol peste umărul celui din faţa lui. Ciomagul meu făcu să pârâie braţul celui din faţă. Omul întoarse brusc capul tocmai când mulatrul apăsa pe trăgaci zburându-i jumătate din faţă.

Am tras de două ori - o dată când ţeava unui pistol coborî la câţiva centimetri de stomacul meu, şi încă o dată când am observat un bărbat urcat în picioare pe o masă, ochindu-mă pe îndelete, la mir. În ce priveşte restul, m-am bazat pe braţe şi pe picioare şi am făcut economie de gloanţe. Noaptea era încă tânără şi nu aveam decât o duzină de pastile - şase în pistol, şase în buzunar.

Parcă aş fi bălăngănit un sac de cuie. Fentă în dreapta, fentă în stânga, arde-l, fentă în dreapta, fentă în stânga, arde-l. Nu ezita, nu te uita unde dai. Dumnezeu va avea grijă să existe totdeauna o mutră pe care pistolul ori ciomagul tău s-o pocnească, un stomac în care să ţi se oprească piciorul.

O sticlă veni din senin şi mă nimeri în ţeastă. Pălăria mă salvă întrucâtva, dar lovitura nu-mi făcu deloc bine. M-am clătinat şi-am rupt un nas acolo unde ar fi trebuit să trosnesc o scăfârlie. Camera îmi păru brusc neaerisită, prost ventilată. Cineva ar fi trebuit să-i reclame asta lui Larrouy. Cum ţi-a plăcut mângâierea asta meşteşugită peste tâmplă, blondule? Şobolanul acesta din stânga se vâră prea aproape, îl atrag înclinându-mă la dreapta, să-l pocnesc pe mulatru, apoi în revenire îl iau din mers şi i-o servesc. N-a fost rău! Numai că n-o s-o pot ţine aşa toată noaptea. Unde or fi Roşcovanul şi cu Jack? Stau la o parte şi mă admiră cum mă descurc?

Cineva mă altoi cu ceva peste umăr - mi se păru că e un pian. Altă sticlă aruncată îmi zbură pălăria şi mă scalpă puţin, pe o parte. Roşcovanul O'Leary şi cu Jack reuşiră să-şi facă drum până la mine, protejând fata între ei doi.

În timp ce Jack trecea fata dincolo de uşă, Roşcovanul şi cu mine făcurăm puţină curăţenie în faţa noastră. Se pricepea la treaba asta. Nici eu n-am tras chiulul, însă l-am lăsat să facă cât sport pofteşte.
- Gata! ne strigă Jack.

Roşcovanul şi cu mine trecurăm şi noi de uşă, trântind-o în urma noastră. De altfel, n-ar fi ţinut nici închisă cu cheia. O'Leary expedie trei gloanţe prin ea ca să le dea băieţilor temă de casă, şi cu asta se poate spune c-am început să ne retragem.

Ne aflam într-un gang îngust, luminat de un bec destul de puternic. La celălalt capăt se afla o uşă închisă. La jumătatea pasajului, spre dreapta, nişte scări duceau în sus.
- Drept 'nainte? întrebă Jack, care era primul.

O'Leary spuse Da, iar eu am spus Nu.
- Vance trebuie s-o fi blocat până acum, dacă n-au făcut-o berbecii ăştia ai lui. Sus pe acoperiş!

Am ajuns la scări. Uşa din spatele nostru se izbi de perete. Lumina se stinse. Uşa din cealaltă parte se pocni de perete. Nici o lumină nu răzbătu prin nici una din ele. Vance ar fi vrut lumină. Larrouy trebuie că scosese siguranţele, încercând să-şi salveze cotineaţa să nu fie făcută arşice

Un adevărat tumult clocotea în gang, în timp ce noi urcam scările în sistemul pipăit. Indiferent cine or fi fost cei care au intrat prin spate, acum se amestecau cu cei care ne urmăriseră, şi se amestecau cu lovituri, blesteme şi împuşcături ocazionale. Deie-le Dumnezeu putere! Urcam, Jack în faţă, fata după el, apoi eu şi, ultimul pe listă, O'Leary.

Jack, galant ca de obicei, făcea pe ghidul turistic cu fata:
- Cu grijă la coborâre, jumătate la stânga acum, pune mâna dreaptă pe perete şi...
- Gura! am mârâit eu. Mai bine să se împiedice şi să cadă decât să ne trezim cu tot alaiul peste noi.

Am ajuns la etajul al doilea. Era mai întuneric ca întunericul. Clădirea avea trei etaje.
- Cred că am greşit blestematele de scări, se văicări Jack.

Bâjbâiam pe întuneric, căutând deviaţia care să ne scoată spre acoperiş. N-am găsit-o. Încăierarea de jos se domolea. Vocea lui Vance îşi anunţa ciracii că s-au bulucit între ei, voind să ştie unde am dispărut noi. Nimeni nu părea să ştie. Nici noi nu ştiam, dacă-i vorba până pe-acolo.
- Haideţi odată, am gemut eu, luând-o în jos pe coridorul întunecos ce ducea spre partea din spate a clădirii. Trebuie să ajungem noi undeva.

Jos mai era încă larmă, dar încăierarea încetase de tot. Voci îşi exprimau părerea cum că ar trebui aprinse eventual nişte lumini. M-am lovit de-o uşă la capul coridorului şi am deschis-o. O încăpere cu două ferestre prin care intra o zare palidă de la luminile stradale păru de-a dreptul luminoasă după holul acela. Mica mea turmă de enoriaşi mă urmă şi am închis uşa după noi.

Roşcovanul O'Leary era în cealaltă parte a încăperii, cu scăfârlia la una din ferestrele deschise.
- Alee din dos, şopti el. N-avem pe ce coborî, decât dacă sărim.
- Cineva pe-aproape? am întrebat.
- Nu văd pe nimeni.

M-am uitat în jur prin încăpere - pat, două scaune, comodă cu sertare şi o masă.
- Masa încape pe geam, am spus. O azvârlim cât de departe putem, şi sper ca zgomotul să-i atragă afară înainte de-a se hotărî să caute şi aici sus.

Roşcovanul şi fata se verificau reciproc dacă rămăseseră întregi. El se dezlipi de ea să mă ajute cu masa. I-am imprimat o mişcare de balans, i-am făcut vânt şi i-am dat drumul. S-a înscris pe traiectorie şi s-a sfărâmat de peretele clădirii de peste drum, căzând într-o curte interioară ca să zdrăngăne şi zăngăni probabil pe-o grămadă de tăblărie, ori pe o colecţie de pubele de gunoi, ori pe ceva încântător de zgomotos. Se putea auzi cale de două străzi.

Ne-am retras de la fereastră în timp ce pe uşa din spate a localului lui Larrouy apărură indivizi care se buluceau afară.

Fata, negăsind nici un fel de rană la O'Leary, se întoarse spre Jack Counihan. Acesta avea o tăietură pe obraz. Îl bibili cu o batistă.
- Când termini cu asta, îi spuse Jack, ies şi mai fac rost de una şi pe cealaltă parte.
- N-o să termin, dacă nu taci. Ţi se mişcă obrazul.
- Asta nu-i o idee rea, exclamă el. San Francisco este al doilea oraş ca mărime din California. Sacramento este capitala statului. Îţi place geografia? Să-ţi vorbesc şi despre Java? Nu am fost niciodată acolo, dar le beau cafeaua. Dacă...
- Nebunule! spuse ea râzând. Dacă nu stai cuminte, te las în plata Domnului.
- Asta nu vreau, spuse el. Stau cuminte.

Nu făcea altceva decât să-i şteargă sângele de pe obraz, sânge care mai bine ar fi rămas să se usuce acolo. Când termină cu această chirurgie absolut inutilă, ea îşi luă mâna încetişor, analizând abia vizibilele rezultate cu mândrie. Şi când mâna îi ajunse în dreptul gurii lui, Jack îşi repezi capul înainte să sărute vârful unui deget aflat în trecere.
- Nebunule! repetă ea, trăgându-şi repede mâna.
- Lasă-te de'astea, spuse Roşcovanul O'Leary, ori îţi rad una.
- Plimbă ursu', spuse Jack Counihan.
- Roşule! strigă fata, dar prea târziu.

Dreapta lui O'Leary ţâşni în sus. Jack încasă lovitura în bărbie şi se întinse să doarmă pe podele. Marele roşcovan se roti pe călcâie să-şi aplece silueta peste mine.
- Ai ceva de comentat? întrebă el.

Am râs, coborându-mi privirile în jos, spre Jack, apoi ridicându-le în sus spre Roşcovan.
- Mi-e ruşine de el, am spus. Să se lase doborât de un boxer mediocru, care loveşte cu dreapta.
- Vrei să-ncerci?
- Roşule! Roşule! îl imploră fata, dar nimeni n-o asculta.
- Dacă ataci cu dreapta, am spus.
- Aşa fac, promise el şi se ţinu de cuvânt.

Am făcut pe grozavul, trăgându-mi capul din drum, punându-i un deget pe bărbie.
- Ăsta ar fi putut fi un pumn, i-am spus.
- Da? Ăsta chiar e.

Am reuşit să intru sub stânga, încasând antebraţul peste ceafă. Dar cu asta se terminară acrobaţiile. Se părea că trebuie să văd ce-i pot face şi dacă puteam ceva. Fata se anină de braţul lui şi nu-i mai dădu drumul.
- Roşule, dragule, nu ţi-a fost destul pentru o singură noapte? Nu poţi să fii rezonabil, chiar dacă eşti irlandez?

Eram tentat să-l snopesc pe marele antipatic în timp ce tovarăşa lui de hârjoneală îl ţinea.

El râse în jos spre ea, se aplecă s-o sărute pe gură, şi mie îmi rânji.
- N-au intrat zilele în sac, spuse el încercând să pară bine dispus.
- Mai bine să ieşim de-aici dacă putem, am spus. Ai făcut prea mare tam-tam ca să mai fim în siguranţă.
- Nu ţi-o lua în cap, micuţule, îmi spuse el. Ţine-te de poalele hainei mele şi te scot eu afară.

Hahalera! Dacă n-am fi fost eu cu Jack nu mai avea acum poale la haină.

Ne-am dus până la uşă, am ascultat, n-am auzit nimic.
- Scările spre etajul al treilea trebuie să fie în cealaltă parte, am şoptit. Să încercăm să ajungem acolo.

Am deschis uşa cu grijă. Pe lângă noi, răzbătu destulă lumină în hol ca să-l arate promiţător de pustiu. Ne-am strecurat prevăzători în lungul lui, eu şi Roşcovanul ţinând fata de câte-o mână fiecare. Speram că Jack se va descurca, dar se pare că încă mai dormea, iar eu unul aveam problemele mele.

Nu ştiam că stabilimentul lui Larrouy e atât de mare, cu doi kilometri de coridoare. Un kilometru întreg până am ajuns în capul scărilor pe care urcasem. Nu ne-am oprit să ascultăm ce spun vocile de dedesubt. La capătul celui de-al doilea kilometru, piciorul lui O'Leary găsi prima treaptă a derivaţiei ce ducea în sus.

În acea clipă din partea cealaltă răsună un strigăt:
- Toată lumea sus - sunt aicea sus!

O rază albă de lumină îl scaldă pe cel ce strigase şi un accent irlandez i se adresă de jos:
- Ia vino de-acolo, bă, vorbăreţule.
- Poliţia, şopti Nancy Regan şi ne repezirăm pe scările proaspăt găsite spre etajul al treilea.

Alt întuneric, identic cu cel pe care-l părăsisem. Am rămas nemişcaţi în vârful scărilor. Nu părea să avem nici un fel de companie.
- Acoperişul, am spus. O să riscăm un chibrit.

Într-un colţ mai depărtat lumina slabă a chibritului scoase la iveală o scară prinsă cu scoabe în perete, care ducea la un chepeng în tavan. Şi în cel mai scurt timp posibil am fost pe acoperişul lui Larrouy şi chepengul închis în urma noastră.
- Mătase până aci'!, spuse O'Leary, şi dacă şobolanii lui Vance şi poliţaii se mai joacă de-a prinsa câteva secunde - pe-aci ţi-e calea!

Eu am fost cel care a deschis pârtie peste acoperişuri. Am căzut trei metri până la clădirea următoare, am urcat puţin pe cea de alături şi-am găsit la celălalt capăt al ei o scară de incendiu care atârna într-o curte îngustă ce dădea într-o străduţă dosnică.
- Asta-i ceea ce căutam, le-am spus şi-am luat-o cu toţii în jos.

Fata veni după mine, apoi Roşcovanul. Curtea în care aterizasem era goală - un pasaj îngust de ciment între clădiri. Capătul scării de incendiu scârţâi încovoindu-se sub greutatea mea, însă zgomotul nu stârni nimic. În curte era întuneric, dar nu beznă.
- Când ajungem în stradă, ne despărţim, îmi spuse O'Leary fără nici un cuvânt de recunoştinţă pentru ajutorul dat - de care nu părea să-şi fi dat seama că avusese nevoie. Voi în drumul vostru, noi într-al nostru.
- Mm-da, am aprobat eu, muncindu-mi minţile de zor. Să cercetez aleea întâi.

Grijuliu, am traversat curtea până la capăt şi mi-am riscat capul lipsit de pălărie, aruncând o privire în strada dosnică. Era linişte, dar la colţ, câteva zeci de metri mai sus, doi hoinari păreau să hoinărească încet cu multă atenţie. Nu erau copoi. Am păşit în stradă şi le-am făcut semn. Nu mă puteau recunoaşte, dată fiind distanţa şi lumina aceea, şi nu aveau nici un motiv să creadă că n-aş fi din echipa lui Vance, dacă şi ei ar fi fost.

În timp ce aceştia veneau, m-am retras încet în curte şi l-am chemat în şoaptă pe Roşcovan. Nu era el băiatul pe care să fie nevoie să-l chemi de două ori la rând. Ajunse la mine tocmai când soseau şi ei. Eu l-am umflat pe unul. El, pe celălalt.

Pentru că voiam tărăboi, a trebuit să muncesc ca un catâr ca să-l provoc. Aceşti nătăfleţi erau ca o pereche de mirese, să fim cinstiţi. N-ai fi putut stoarce un gram de bătaie de la o mie ca ei. Al meu nu ştia ce să facă, în timp ce eu îl îmbrânceam în toate părţile. Avusese un pistol, dar înainte de toate reuşi să-l scape din mână, iar în încăierare îl lovi cu piciorul şi acesta zburase prea departe. Stătea ca o mămăligă în timp ce eu mă dădeam de ceasul morţii ca să-l pun în poziţie corectă. Întunericul era de ajutor, dar chiar şi în aceste condiţii ai fi exagerat mult pretinzând că voia să se bată, în timp ce eu l-am manevrat până a ajuns în spatele lui O'Leary, care nu părea să aibă nici un fel de probleme cu omul lui.

Până la urmă am reuşit. Mă aflam în spatele lui O'Leary, care-şi ţintuise omul la zid cu o mână, pregătindu-se să-l burduşească cu cealaltă. Mi-am încleştat stânga de încheietura partenerului meu, i-am răsucit-o până s-a lăsat în genunchi, mi-am scos pistolul şi l-am împuşcat pe O'Leary în spate, chiar sub umărul drept.

Roşcovanul se clătină şi-şi înghesui omul la perete. Pe al meu l-am pisat cu patul pistolului.
- Te-a atins, Roşcovanule? am întrebat, sprijinindu-l cu un braţ şi pocnindu-i prizonierul peste scăfârlie.
- Da.
- Nancy, am strigat eu.

Fata alergă la noi.
- Ia-l din partea cealaltă, i-am spus. Ţine-te pe picioare, Roşcovanule, şi reuşim noi s-o ştergem.

Glontele era prea proaspăt în el ca să-l fi înmuiat deja, deşi braţul drept îi era scos din funcţiune. Am străbătut în goană străduţa până la colţ. Aveam urmăritori încă înainte de a ajunge acolo. Feţe curioase se uitau după noi când am ajuns în strada mare. Un poliţist aflat pe la jumătatea străzii se porni în direcţia noastră. Fata ajutându-l pe Roşcovan dintr-o parte, eu din cealaltă, alergarăm câţiva zeci de metri în direcţie opusă poliţaiului, unde lăsasem automobilul în care venisem cu Jack. Strada s-a trezit la viaţă până am reuşit eu să pun motorul în funcţiune, iar fata să-l depoziteze pe Roşcovan în siguranţă, pe bancheta din spate. Poliţaiul expedie un răcnet şi un glonte de avertisment după noi. Am şters-o din zonă.

N-aveam încă nici o destinaţie precisă, aşa că, după necesara sprintare de la început, am lăsat-o mai moale, am luat viraje pe după o mulţime de colţuri şi am tras maşina la bordură, pe-o stradă întunecoasă, dincolo de Van Ness Avenue.

Roşcovanul zăcea veştezit într-un colţ al banchetei din spate, sprijinit de fată, când m-am întors eu să mă uit la ei.
- Încotro? am întrebat.
- Un spital, un doctor, ceva! strigă fata. Moare!

Nu eram convins. Dacă murea, era din propria-i greşeală. Dacă ar fi avut destulă gratitudine ca să mă ia cu el, ca prieten, n-aş fi fost obligat să-l împuşc ca să mă ia ca infirmieră. Încotro, Roşcovanule? l-am întrebat împungându-l cu degetul într-un genunchi.

Vorbi răguşit, dându-mi adresa hotelului din Stockton Street.
- Nu merge, am obiectat eu. Tot oraşul ştie c-ai campat acolo, şi dacă te întorci poţi să-ţi spui adio singur. Încotro?
- Hotel, repetă el.

M-am ridicat, m-am sprijinit cu genunchiul pe scaun şi m-am aplecat peste el să-l prelucrez. Era slab. N-avea cum să-i fi rămas prea multă putere. Să scoţi sufletul dintr-un om care poate că trăgea să moară nu-i un lucru chiar politicos, dar investisem destul în marţafoiul ăsta, străduindu-mă să-l fac să mă ducă la prietenii lui, şi nu eram dispus să mă las păgubaş chiar la mal. O vreme păru că nu era încă destul de terminat, de parcă ar fi trebuit să-i mai trag un glonţ. Dar fata îmi ţinu şi ea isonul, şi amândoi am reuşit să-l convingem că singura lui şansă sigură e să-l ducem undeva unde se poate ascunde, pentru a primi îngrijirile necesare. De fapt, nu l-am chiar convins - l-am istovit şi el a cedat, pentru că era prea slăbit să mai polemizeze. Îmi dădu o adresă din Holly Park. Sperând că nu fac o mare prostie, am îndreptat maşina într-acolo.

Casa era una mică într-un şir de case mici. L-am scos pe erou din maşină şi l-am luat între noi, până la uşă. Cu ajutorul nostru şi abia de se descurcă. Strada era întunecoasă. În casă nu se vedea nici o lumină. Am sunat.

Nu s-a întâmplat nimic. Am sunat iar, şi apoi din nou.
- Cine-i? vru să ştie o voce aspră dinăuntru.
- Roşcovanul a fost rănit, am spus eu.

Linişte o vreme. Apoi uşa se deschise câţiva centimetri. Prin deschizătură răzbătu o lumină din interior, destulă să se vadă faţa lată şi muşchii umflaţi ai fălcilor lui Sfarmă-capete, cel care-i fusese paznic şi călău lui Motsa Kid.
- Ce dracu'? întrebă el.
- Roşcovanul a fost atacat. L-au aranjat, am explicat eu împingându-l în faţă pe gigantul veştejit.

N-am cucerit cetatea cu textul acesta. Sfarmă-capete nu deschise uşa o iotă mai mult.
- Aşteptaţi aici, ne spuse şi ne închise uşa în nas. Vocea lui se auzi dinăuntru: Flora! Era în regulă - Roşcovanul ne adusese unde trebuia.

Când deschise uşa din nou, o deschise de data aceasta de tot, şi eu cu Nancy Regan ne-am târât povara în hol. În spatele lui Sfarmă-capete se găsea o femeie într-o rochie de mătase neagră şi decoltată - Flora cea Mare, am presupus eu.

Avea aproape un metru optzeci în pantofi cu tocuri înalte. Erau pantofi mici şi am văzut că mâinile ei, fără inele, erau mici. Restul nu era deloc. Avea umerii largi, sânii mari, braţele zdravene şi un gât roz, care cu toată catifelarea lui arăta musculos, ca al unui luptător. Era cam de vârsta mea - aproape de patruzeci -, cu părul foarte creţ, foarte blond şi tăiat scurt, pielea foarte roză, iar faţa frumoasă şi brutală. Ochii ei adânciţi erau cenuşii, buzele groase erau bine desenate, nasul - destul de mare şi bine modelat ca să-i dea o expresie de putere şi suficientă bărbie ca să-l susţină. De la frunte la gât, pielea ei roză era căptuşită cu muşchi fini şi puternici.

Cu această Flora nu era de glumit. Avea aparenţa şi greutatea unei femei în stare să se ocupe de tot jaful pus la cale şi clapa trasă după aceea. Dacă faţa şi trupul ei nu minţeau, avea toată forţa fizică, cerebrală şi de caracter necesară într-o asemenea întreprindere, ba chiar şi ceva pe deasupra. Era făcută dintr-un material ceva mai dur şi decât al boxerului cu statură de gorilă de lângă ea, şi decât al uriaşului roşcovan pe care-l sprijineam eu.
- Ei bine? întrebă ea după ce uşa fu închisă în urma noastră. Vocea îi era adâncă, dar masculină - o voce care se potrivea bine cu înfăţişarea.
- Vance l-a înghesuit în localul lui Larrouy. A luat o boabă-n spate, am spus eu.
- Tu cine eşti? mă întrebă ea.
- Du-l la culcare, am domolit-o eu. Avem toată noaptea vreme ca să stăm de vorbă.

Se întoarse, pocnind din degete. Un mărunţel ponosit se ivi cu tot zorul de după o uşă din spate. Ochii lui bruni trădau o spaimă teribilă.
- Du-te naibii sus, îi ordonă ea. Pregăteşte patul, adă apă caldă şi ştergare.

Micuţul se târî pe scări în sus ca un iepure reumatic.

Sfarmă-capete îi luă fetei locul şi împreună cu mine îl cărarăm pe gigant sus, într-o încăpere în care micuţul alerga roată cu lighene şi cârpe. Flora şi Nancy Regan veniră şi ele în urma noastră. L-am aşezat pe rănit cu faţa-n jos, pe pat, apoi l-am dezbrăcat. Sângele se mai scurgea din gaura de glonte. Îşi pierduse cunoştinţa.

Nancy Regan se pierdu cu firea.
- Moare! Aduceţi un doctor! Oh, Roşuleţ, iubitule...
- Gura! spuse Flora cea Mare. Dobitocul trebuia să crape - să se ducă el la Larrouy în noaptea asta! Îl înhăţă pe mărunţel de umăr şi-l zvârli spre uşă. Vată şi mai multă apă, strigă după el. Dă-mi cuţitul tău, Pogy.

Tipul ca o gorilă scoase din buzunar un cuţit automat cu lamă lungă, care fusese ascuţită până când devenise îngustă şi subţire. Acesta-i cuţitul, m-am gândit eu, care i-a tăiat puştiului gâtul.

Cu el, Flora cea Mare scoase glonţul din spinarea Roşcovanului O'Leary.

Gorila de Pogy o ţinu pe Nancy Regan într-un colţ al încăperii, cât dură operaţia. Micuţul, speriat, îngenunchease lângă pat, dându-i femeii tot ce-i cerea, tamponând sângele Roşcovanului pe măsură ce acesta se scurgea din rană.

Stăteam lângă Flora, fumând ţigări din pachetul pe care mi-l dăduse. Când îşi înălţa capul, transferam ţigara din gura mea într-a ei. Îşi umplea plămânii cu un fum care consuma jumătate ţigara şi dădea din cap. Îi luam atunci ţigara din gură. Expira fumul şi se apuca din nou de treabă. Aprindeam o altă ţigară de la ce mai rămăsese din prima şi eram pregătit pentru următorul fum.

Braţele ei goale erau pline de sânge până la coate. Faţa îi era lac de sudoare. Era o treabă de măcelar, şi luă timp. Dar când îşi îndreptă spinarea pentru cel din urmă fum, glonţul era scos din roşcovan, hemoragia se oprise, şi el era bandajat.
- Slavă domnului că-i gata, am zis, aprinzându-mi o ţigară dintr-ale mele. Pastilele alea din care sugi sunt groaznice.

Mărunţelul cel speriat făcea curăţenie. Nancy Regan leşinase în fotoliul din partea cealaltă a încăperii şi nimeni nu-i dădea nici o atenţie.
- Fii cu ochii pe individul ăsta, Pogy, îi spuse Flora cea Mare lui Sfarmă-capete şi arătă spre mine, până când mă spăl eu.

M-am dus până la fată, i-am frecat bine mâinile, am udat-o cu puţină apă pe faţă şi-am reuşit s-o trezesc.
- Glontele-i scos. Roşcovanul doarme. Dar peste o săptămână va căuta iar prilej de bătaie, i-am spus eu.

Ea sări şi alergă la pat.

Flora intră din nou. Se spălase şi-şi schimbase rochia neagră pătată de sânge cu un fel de chimono verde, care se desfăcea ici şi colo, lăsând la vedere nişte desuuri de culoarea orhideei.
- Zi, ordonă ea, oprindu-se înaintea mea. Cine, ce şi de ce?
- Sunt Percy Maguire, am spus, de parcă acest nume, pe care tocmai îl născocisem, ar fi explicat totul.
- Asta-nseamnă cine, spuse ea, de parcă scornitul meu pseudonim n-ar fi explicat nimic. Acum ce şi de ce?

Gorila de Pogy, stând la o parte, mă măsura din cap în picioare. Sunt scund şi îndesat. Faţa mea nu sperie copiii, dar e o dovadă mai mult sau mai puţin sinceră a unei vieţi care nu fusese chiar supraîncărcată cu rafinamente şi blândeţuri. Distracţia din seara aceasta mă împodobise cu julituri şi zgârieturi şi-mi adusese într-o anumită stare ceea ce mai rămăsese din veşmintele mele.
- Percy, îngână el, arătându-şi dinţii rari şi galbeni într-un rânjet. 'Mnezeule, frăţioare, ai tăi trebuie să fi fost daltonişti!
- Asta spune ce şi de ce, am insistat adresându-mă femeii, ignorând şuierăturile din junglă. Sunt Percy Maguire şi vreau cei o sută-cincizeci de mii de dolari ai mei.

Muşchii sprâncenelor ei coborâră deasupra ochilor.
- Ai o sută cincizeci de mii de dolari, nu-i aşa?

Am afirmat din cap spre faţa ei brutală şi frumoasă.
- Da, am spus. De asta am venit.
- Oh, nu-i ai deci? Îi vrei?
- Ascultă aicea, surioară - vreau mălaiul meu! Trebuia să devin dur dacă voiam să ţină jocul. Schimbul acesta de Oh, nu-i aşa şi Sigur că-i aşa mie nu-mi ţine de sete. Am dat cu toţii marea lovitură, nu? Şi dup-aia, când am aflat că remuneraţia-i un faliment, i-am spus tânărului meu coechipier: "Nici o problemă, puştiule, luăm noi păsatul. Stai tu numai pe lângă Percy". După aceea a veni Bluepoint la mine să ne unim forţele şi i-am spus: "De ce nu?", iar eu şi cu puştiul ne-am unit forţele cu el până când am dat peste Roşcovan, aseară, în bombă. Atunci i-am spus puştiului: "Pistolarii ăştia de doi bani îl vor mătrăşi pe Roşcovan şi din asta noi nu câştigăm nimic. Ia să li-l suflăm şi să-l facem să ne îndrume la Flora cea Mare, care stă pe sac. Trebuie că ni se cuvin cel puţin o sută cincizeci de bătrâne de fiecare, acum c-am rămas aşa al'naibii de puţini. Dup-aia, dacă vrem să-l bubuim pe Roşcovan, nici o problemă. Dar afacerile 'naintea distracţiilor! Ori o sută cinci'şdemii e o afacere! Nu?". Aşa'm şi făcut. I-am deschis băieţoiului o gaură-n perete când nu mai avea pe unde ieşi. Puştiului i s-au aprins pe drum călcâiele după gagică şi s-a ales cu una de l-a lăsat lat. Nu m-a deranjat. Dacă ea făcea pentru el mai mult de o sută cin'şdemii, - treaba lui, aşa c-am venit doar cu Roşcovanul. L-am scos şi l-am cărat pe golanul ăsta mare după ce a stat în faţa glonţului. De drept, ar trebui să încasez eu şi partea puştiului - ceea ce ar însemna trei sute d'mii care va să zică. Însă daţi-mi mie cele o sută şi cinş'demii ale mele pentru care m-am tocmit şi să zicem că suntem chit.

Consideram că acest hocus-pocus trebuia să ţină. Desigur, nu-mi închipuiam c-o să-mi dea ea vreun ban, dar mă gândeam că dacă plevuşca şi gorobeţii borfaşilor nu ajunseseră să-i cunoască pe aceşti tipi, de ce ar fi ajuns ei să-i cunoască pe fiecare din borfaşii respectivi?

Flora îi spuse lui Pogy:
- Trage dracului coteţul ăla blestemat din faţa porţii!

M-am simţit mai bine după ce-a plecat. Nu l-ar fi trimis să mişte maşina dacă ar fi avut de gând să-mi facă ceva, acum, pe loc.
- Ceva haleală în hogeac? am întrebat, făcându-mă comod.

Se duse până la capul scărilor şi strigă de-acolo:
- Adu-ne ceva de mâncare.

Roşcovanul era încă inconştient. Nancy Regan stătea lângă el, ţinându-i o mână între ale ei. Faţa-i era albă ca varul. Flora cea Mare intră şi ea în încăpere, se uită la invalid, îi puse mâna pe frunte, îi luă pulsul.
- Vino jos, îi spuse ea lui Nancy.
- Eu... Eu mai bine rămân aici, dacă se poate, răspunse Nancy Regan. Vocea şi ochii ei trădau o adevărată spaimă în faţa Florei.

Femeia cea mare, fără să mai comenteze, coborî la parter. Am urmat-o în bucătărie, unde mărunţelul se muncea cu şunca şi ouăle la maşina de gătit. Fereastra şi uşa din spate, am văzut, erau întărite cu scânduri grele şi consolidate cu proptele încopciate-n podea. Ceasul de deasupra chiuvetei arăta două şi cincizeci dimineaţa.

Flora scoase o carafă şi turnă în pahare pentru ea şi pentru mine. Ne-am aşezat la masă şi în timp ce aşteptam mâncarea îi blestemă pe Roşcovanul O'Leary şi pe Nancy Regan, pentru că el se lăsase scos din circulaţie dându-şi întâlnire cu ea tocmai când Flora avea mai mare nevoie de forţa lui. Îi blestemă pe fiecare în parte, ca pereche, apoi transformă totul într-o problemă rasială, blestemând toţi irlandezii până când intră mărunţelul să ne servească ouăle şi şunca.

Terminasem cu solidele şi mestecam a doua oară apă de foc în ceştile de cafea când se întoarse Pogy. Avea noutăţi.
- Doi indivizi care nu-mi plac se învârt la colţ.
- Copoi sau...? întrebă Flora.
- Sau, spuse el.

Flora începu iar să-i blesteme pe Roşcovan şi pe Nancy. Dar îşi epuizase mai înainte repertoriul în ce-i privea. Se întoarse spre mine.
- De ce dracu i-ai adus aici? întrebă ea. Lăsând după voi o pârtie lată de-un kilometru! De ce nu l-ai lăsat pe idiot să moară acolo unde şi-a primit doza?
- L-am adus aici ca să-mi iau suta mea şi cincizeci de miare. Fă-i încoa' şi am plecat. Altceva nu-mi datorezi. Nici eu ţie. Dă-mi mangoţii în locul clănţănelii şi-mi iau tălpăşiţa.
- Te cred c-o să ţi-o iei, spuse Pogy.

Femeia se uită la mine pe sub sprâncenele lăsate şi sorbi din cafea.

Cincisprezece minute mai târziu, mărunţelul cel ponosit intră în fuga mare în bucătărie, spunând c-a auzit paşi pe acoperiş. Ochii lui căprui şi spălăciţi erau dilataţi de spaimă ca ai vitelor, şi buzele lui veştejite se crispară sub mustaţa rară, galben-căruntă.

În termeni blasfemitorii, Flora îl numi un aşa-şi-aşa de două feluri şi-l alungă iar pe scări în sus. Se ridică de la masă şi-şi înfăşură strâns, în chimonou, trupul ei mare.
- Eşti aici acum, îmi spuse ea, aşa că banii tăi rămân la comun cu ai noştri. Nu-i altă cale. O ţeavă ai?

Am admis că am pistol, dar am clătinat din cap în ce privea propunerea.
- Asta nu mă interesează - deocamdată, am spus. Ar trebui cam o sută cincizeci de mii de dolărei, să-i văd aicea-n mână, ca să-l cooptaţi pe Percy.

Voiam să ştiu dacă mălaiul era la faţa locului.

Vocea plângăreaţă a lui Nancy Regan se auzi de pe scări.
- Nu, nu, dragule! Te rog, te rog, întoarce-te în pat! Te omori singur, Roşuleţ dragă!

Roşcovanul O'Leary năvăli în bucătărie. Era gol cu excepţia unei perechi de pantaloni gri şi a bandajelor. Ochii-i ardeau de febră şi fericire. Buzele uscate îi erau lăţite într-un zâmbet. Avea un pistol în mâna stângă. Braţul drept îi atârna neputincios; în urma lui tropăia mărunt Nancy. Aceasta îşi încetă implorările şi se topi în spatele lui când o văzu pe Flora cea Mare.
- Sunaţi gongul şi să-ncepem, râse Roşcovanul semi-nud. Vance e în stradă.

Flora se duse la el, îl cuprinse de încheietura mâinii, o ţinu câteva secunde şi aprobă din cap.
- Ticălos nebun ce eşti, spuse ea cu un ton ce părea a fi mai aproape de dragostea maternă decât de orice altceva. Eşti bun de încăierare chiar în clipa asta. Şi nu-i rău, pentru că o să ai parte de ce-ţi doreşti, într-o clipă.

Roşcovanul râse - un râs triumfător ce ţâşni din duritatea lui - apoi ochii i se întoarseră spre mine. Râsul pieri din ei şi se îngustară într-o privire nedumerită.
- Salut, spuse. Te-am visat, dar nu-mi mai amintesc în ce fel. Era... Stai. Îmi amintesc într-un minut. Era... Doamne! Am visat că tu erai cel care m-a găurit!

Flora-mi zâmbi - prima oară când am văzut-o zâmbind - şi spuse repede:
- Pogy, ia-l!

M-am răsucit încercând să mă arunc într-o parte de pe scaun.

Pumnul lui Pogy l-am încasat în tâmplă. Împleticindu-mă prin încăpere, străduindu-mă să mă ţin pe picioare, mă gândeam la vânătaia de pe tâmpla puştiului mort.

Pogy fu pe mine când peretele mă repuse cumva pe verticală.

I-am plasat un pumn - jap! - în nasu-i borcănat. Sângele ţâşni, dar ghearele lui păroase mă găbuiră totuşi. Mi-am proptit bărbia-n piept şi m-am oprit cu capul în mutra lui. Parfumul pe care-l folosea Flora mă copleşi. Veşmintele ei de mătase mă învăluiră. Cu ambele mâini pline de părul meu, îmi trase capul îndărăt, degajându-mi gâtul pentru Pogy. Acesta mi-l înşfăcă rapid cu ghearele. M-am dat bătut. Nu mă strânse mai mult decât era necesar, dar ajungea şi-atât.

Flora mă percheziţiona de pistol şi de măciucă.
- 38 special, declamă cu voce tare calibrul armei. Tocmai un glonte din ăsta am scobit din tine, Roşcovanule.

Cuvintele ajunseră vag până la mine, din cauza vuietului ce-l aveam în urechi.

Vocea mărunţelului clănţănea ceva în bucătărie. Nu înţelegeam nimic din ce spunea. Mâinile lui Pogy mă lăsară în pace. Mi-am dus la gât propriile mâini. Era insuportabil să n-ai nici un fel de presiune acolo, întunericul se depărta încet de pe ochii mei, lăsând în loc o mulţime de norişori purpurii care pluteau roată, roată. Mi-am dat seama că mă pot ridica în poziţie şezândă pe podea. Aşa am constatat că zăcusem pe ea.

Norii purpurii se subţiară până când am putut să văd dincolo de ei, destul de clar, ca să-mi dau seama că eram doar trei în încăpere. Topită într-un fotoliu, într-un colţ depărtat, era Nancy Kegan. În alt fotoliu, lângă uşă, cu un pistol negru în mână, se afla micuţul cel speriat. Ochii îi erau aproape orbi de spaimă. Pistolul şi mâna lui tremurau în direcţia mea. Am încercat să-i cer fie să termine cu tremuratul, fie să mute pistolul de pe mine, dar n-am putut scoate un cuvânt.

Sus bubuiau pistoale, ecoul lor suna exagerat din cauza dimensiunilor reduse ale casei.

Micuţul se chinci.
- Lasă-mă s-o şterg afară de-aici, şopti el pe neaşteptate, şi-ţi dau orice. Promit! Orice - dacă mă laşi să dispar din casa asta!

Această slabă rază de lumină acolo unde nu fusese nici măcar un punctişor îmi returnă capacitatea de a-mi folosi aparatul vocal.
- Zi, curcane, am reuşit să spun.
- Ţi-i dau pe cei de sus - pe diavoliţa aia. Îţi dau banii, îţi dau totul - dacă mă laşi să ies. Sunt bătrân. Sunt bolnav. Nu pot trăi în puşcărie. Ce-am eu cu jafurile? Nimic. E vina mea că diavoliţa...? Ai văzut aici. Sunt un sclav - eu, care sunt aproape la capătul vieţii. Abuzuri, blesteme, bătăi - şi nu numai atât. Mai trebuie acum să ajung la puşcărie pentru că diavoliţa aia e o diavoliţă. Eu sunt un om bătrân care nu poate trăi în puşcării. Tu doar fă-mă scăpat, îmi faci favoarea asta? Ţi-o dau pe diavoliţa aia - şi pe ceilalţi diavoli - banii pe care i-au furat. Aşa voi face!

Astfel grăi micuţul bătrânel copleşit de panică, învârtindu-se şi agitându-se în fotoliul lui.
- Şi cum te pot scoate? am întrebat, ridicându-mă de la podea, dar cu ochii la pistolul lui. Dacă m-aş fi putut cumva arunca asupra lui în timp ce discutam.
- Cum? Doar eşti prieten cu poliţia - asta ştiu. Poliţia a sosit afară - aşteaptă să se lumineze de ziuă înainte de-a da buzna în casă. Cu ochii mei bătrâni i-am văzut luându-l pe Bluepoint Vance. Mă poţi scoate şi trece dincolo de prietenii tăi, poliţiştii. Faci ce-ţi cer şi ţi-i dau pe diavolii aceia şi banii lor.
- Nu sună rău, am spus, făcând un pas întâmplător spre el. Dar pot ieşi de-aici, aşa, când vreau?
- Nu! Nu! spuse el, neglijând al doilea pas pe care l-am făcut spre el. Mai întâi să ţi-i dau pe cei trei diavoli. Ţi-i voi da vii, dar lipsiţi de putere. Şi banii lor. Asta o să fac, apoi tu o să mă scoţi. Şi pe fata asta. Arătă brusc spre Nancy, a cărei faţă albă, încă frumuşică în ciuda spaimei întipărite pe ea, dar mai ales în ochii ei mari. Nici ea, ca şi mine, n-are nimic a face cu crimele acelor diavoli. Şi ea trebuie să iasă cu mine.

M-am minunat de câte credea acest iepure rablagit că poate face. Mi-am încruntat sprâncenele excesiv de gânditor, până când am mai făcut un pas spre el.
- Să nu faci vreo greşeală, şopti el preocupat. Când diavoliţa aia se întoarce aici, te aşteaptă moartea - te va omorî fără îndoială.

Încă trei paşi şi aş fi fost destul de aproape să pun mâna pe el şi pe pistolul lui.

Se auziră paşi în hol. Prea târziu să mai sar.
- Da? şopti el disperat.

Am dat din cap afirmativ, cu o zecime de secundă mai înainte ca Flora cea Mare să intre pe uşă.

Era îmbrăcată de acţiune, într-o pereche de pantaloni albaştri, care erau, probabil, ai lui Pogy, mocasini cu mărgele, o vestă de mătase. O panglică îi ţinea părul cârlionţat şi blond, să nu-i vină în faţă. Într-o mână avea un pistol şi câte unul în fiecare buzunar.

Cel din mână îl săltă în sus.
- S-a terminat cu tine, îmi spuse pe tonul cel mai firesc.

Proaspătul meu confederat scânci:
- Stai, stai! Flora! Nu chiar aici, te rog! Lasă-mă să-l duc eu în pivniţă.

Ea se uită încruntată la el, ridicând din umerii de mătase.
- Dar repede, spuse ea. Într-o jumătate de oră e lumină.

Prea-mi venea să plâng ca să le mai râd în nas. Puteam să cred, oare, că femeia asta-l va lăsa pe iepure să-i schimbe planurile? Trebuie că pusesem ceva credit pe ajutorul caraghiosului bătrân, căci altfel n-aş fi fost atât de dezamăgit când am priceput că această comedie nu fusese decât o înscenare. Dar orice chestie ar fi pus la cale, nu putea fi mai rea decât cea în care mă aflam deja.

Aşa că am păşit înaintea bătrânului în hol, am deschis uşa pe care mi-o indică, am aprins lumina la subsol şi am coborât pe scările dărăpănate.

În spatele meu el şoptea:
- Prima oară ţi-arăt banii, apoi ţi-i dau pe aceşti diavoli. Şi tu-ţi vei ţine promisiunea? Eu şi fata aceea vom fi trecuţi dincolo de cordonul poliţiei?
- O, da, l-am asigurat pe bătrânul glumeţ.

Veni lângă mine înfigându-mi patul unui pistol în mână.
- Ascunde-l şopti el, şi când l-am dosit în buzunar îmi mai dădu unul, scoţându-le ca un iluzionist de sub haină.

Apoi, fără glumă, îmi arătă captura. Era încă în cutiile şi sacii în care fusese cărată de la bănci. Insistă să deschidem câteva ca să-mi arate banii - teancuri verzi legate cu banderolele galbene ale băncii. Cutiile şi sacii erau ascunşi într-o mică firidă de cărămidă, cu oblon de lemn, de la care avea cheia.

Închise uşa după ce-am verificat, dar n-o încuie cu cheia, şi mă conduse câţiva paşi înapoi pe drumul pe care venisem.
- Ăştia, cum ai văzut, sunt banii, spuse el. Acum ceilalţi. O să stai aici, ascuns după aceste lăzi.

Un zid improvizat despărţea pivniţa în două. În acesta se afla o uşă făr' de uşă. Locul pe care mi-l indică bătrânul să mă ascund era aproape de această uşă, între peretele despărţitor şi patru lăzi. Ascuns acolo, m-aş fi aflat la dreapta şi puţin în spatele oricui ar fi coborât scările şi ar fi străbătut pivniţa spre nişa cu banii. Da, aş fi fost în acea poziţie când ar fi intrat prin uşă ducându-se spre nişă.

Bătrânul cotrobăi neîndemânatic sub una din lăzi. Scoase de-acolo o ţeavă de plumb de vreo jumătate de metru, racordată la un furtun de cauciuc cam de aceeaşi lungime. Mi-o dădu în timp ce-mi explică totul în amănunt.
- Vor coborî pe rând. Când vor fi tocmai pe cale să intre prin uşa asta, ştii ce-ai de făcut cu această sculă. Şi atunci tu-ţi iei oamenii şi-ţi ţii promisiunea. Aşa e
- Oh, da, am spus, încă nevenindu-mi în fire. El se duse sus. M-am ghemuit după lăzi, examinând pistoalele pe care mi le dăduse - şi să mă ia dracu' dacă am găsit ceva în neregulă la ele. Erau încărcate şi păreau să fie în stare de funcţionare. Acest ultim amănunt m-a dat complet peste cap. Nu ştiam dacă eram în pivniţă ori într-un balon.

Atunci când Roşcovanul O'Leary, încă gol, cu excepţia pantalonilor şi a bandajelor, intră în pivniţă, a trebuit să-mi scutur zdravăn capul ca să-l limpezesc pentru a-l putea croi la dosul gămăliei când făcuse deja, desculţ, primul pas peste pragul boxei. Se prăbuşi cu faţa în jos.

Bătrânul coborî pe scări, tot numai zâmbete.
- Iute! iute! gâfâi el, ajutându-mă să-l trag pe Roşcovan înapoi, în nişa cu banii. Apoi scoase două bucăţi de frânghie şi-l legă pe uriaş de mâini şi de picioare.
- Iute! gâfâi el în timp alerga pe scări în sus, iar eu mă întoarceam în ascunzătoarea mea şi cumpăneam ţeava de plumb, întrebându-mă dacă nu cumva Flora mă împuşcase şi mă bucuram deja de răsplata unei vieţi virtuoase - într-un rai unde mă puteam distra la nesfârşit, atingând la mir tipi ce fuseseră duri cu mine, acolo jos pe pământ.

Gorila de Sfarmă-capete coborî şi el - ajunse la uşă. I-am spart capul. Micuţul veni ţopăind. L-am tras amândoi pe Pogy în boxă şi l-am legat fedeleş.
- Iute! gâfâi caraghiosul, jucând tontoroiul în euforia lui. Urmează diavoliţa - dar loveşte-o tare!

O tuli pe scări în sus şi i-am auzit paşii răsunând deasupra.

M-am mai descotorosit de o parte din zăpăceală, făcând loc la puţină inteligenţă în capul meu. Nebunia aceasta nu putea fi adevărată. Nu se putea. Nimic nu se întâmplă chiar aşa. Nu poţi sta după colţ şi pocni oamenii unul după altul ca o maşină, în timp ce un mic individ costeliv ţi-i livrează de la celălalt capăt. Era prea de tot! Mie mi-ajungea!

Am trecut pe lângă ascunzătoare, am lăsat din mână ţeva şi am găsit un alt loc în care să mă ghemui, sub nişte rafturi, lângă scări. M-am chincit aici cu câte un pistol în fiecare mână. Jocul acesta în care mă vârâsem ascundea - trebuia să ascundă - o păcăleală undeva. N-aveam de gând să mă las manevrat în continuare.

Flora cobora scările. După ea sălta micuţul.

Flora avea câte un pistol în fiecare mână. Ochii ei cenuşii erau în patru. Capul îi era plecat ca al unui animal ce se avânta într-o înfruntare. Nările îi fremătau. Trupul ei, coborând nici repede, nici încet, se unduia ca al unei dansatoare. De-ar fi să trăiesc un milion de ani nu voi uita niciodată imaginea acestei femei brutale şi frumoase, coborând scările acelea nesigure ale pivniţei. Era un animal frumos, înzestrat pentru luptă, mergând la o luptă.

Mă văzu în timp ce mă ridicam.
- Lasă-le jos! am spus, dar ştiam că n-o s-o facă.

Micuţul bătrân scoase fulgerător o măciucă flexibilă şi cafenie din mânecă şi-o lovi după ureche chiar în timp ce ea înălţa pistolul din stânga spre mine. Am sărit şi am prins-o înainte de-a atinge cimentul.
- Ei, vezi! spuse bătrânelul în culmea bucuriei. Ai banii, îi ai şi pe ei. Acum o să mă scoţi pe mine şi pe fată afară.
- Mai întâi s-o depozităm lângă ceilalţi, am spus.

După ce mă ajută cu această treabă, i-am spus să închidă uşa pivniţei. Se execută, şi am luat cheia cu o mână, pe el de gât cu cealaltă. Se zbătu ca un şarpe până când mi-am plimbat cealaltă mână peste tot scoţând măciuca şi un pistol, şi găsind un chimir cu bani în jurul pieptului.
- Scoate-l, i-am ordonat. Nu scoţi nimic cu tine afară.

Degetele lui se munciră cu catarama, trase chimirul de sub haine, îl lăsă să cadă pe podea. Era bine burduşit.

Încă ţinându-l de gât, l-am luat sus, în timp ce fata mai stătea îngheţată pe scaunul din bucătărie. Au fost necesare o duşcă zdravănă de whisky şi o groază de cuvinte ca s-o dezgheţ până la a înţelege că urma să iasă cu bătrânul şi că nu trebuia să sufle nici o vorbă nimănui, în nici un caz poliţiei.
- Unde-i Roşuleţ? întrebă ea, când îi reveni culoarea în obraji - care nici măcar în cele mai grele momente nu-şi pierduseră calitatea de-a fi frumuşei - şi gândurile în cap.

I-am spus că se află în siguranţă şi i-am promis că va fi într-un spital încă în cursul dimineţii. N-a mai întrebat altceva. Am gonit-o pe scări în sus, să-şi ia pălăria şi haina, l-am însoţit pe bătrân până şi-a luat şi el pălăria, apoi i-am aşezat pereche în prima cameră de la parter.
- Staţi aici până vin după voi, am spus, apoi am încuiat uşa şi am vârât cheia în buzunar, înainte de-a ieşi.

Uşa din faţă şi primul geam de la parter fuseseră bătute în scânduri şi cetluite ca şi cele din spate. Nu-mi convenea să risc deschizându-le, chiar dacă era lumină de-a binelea de acum. Aşa că am urcat iarăşi sus, am confecţionat un steag de armistiţiu dintr-o faţă de pernă şi o stinghie de la pat, l-am scos pe o fereastră şi am aşteptat până când o voce grea spuse:
- În regulă, recită textul, şi atunci m-am arătat personal şi le-am spus poliţiştilor că le dau drumul înăuntru.

Au fost necesare cinci minute de lucru cu barda, ca să degajez uşa din faţă. Când a deschis, şeful poliţiei, căpitanul detectivilor şi jumătate din efectiv aşteptau deja pe treptele din faţă şi pe trotuar. I-am condus în pivniţă şi le-am predat-o pe Flora cea Mare, pe Pogy şi pe Roşcovanul O'Leary, precum şi banii. Flora şi Pogy îşi reveniseră, dar nu vorbeau.

În timp ce oficialităţile se îngrămădeau în jurul prăzii, eu am urcat sus. Casa era plină de poliţie. Am schimbat salutări cu ei până am ajuns la încăperea în care-i lăsasem pe Nancy Regan şi pe caraghiosul ăla bătrân. Locotenentul Duff încerca uşa încuiată, în timp ce O'Gar şi Hunt aşteptau un pas în urma lui.

I-am zâmbit cu toţi dinţii lui Duff şi i-am dat cheia.

Deschise uşa, se uită la bătrân şi la fată, mai ales la ea, apoi la mine. Aceştia stăteau în picioare în mijlocul încăperii. Ochii şterşi ai bătrânului erau trişti şi îngrijoraţi, cei albaştri ai fetei, umbros neliniştiţi. Neliniştea nu-i umbrea însă frumuseţea.
- Dacă-ţi aparţine, nu mă mir c-ai închis uşa, îmi murmură O'Gar în ureche.
- Puteţi pleca acum, le-am spus celor doi din încăpere. Dormiţi cât aveţi nevoie, apoi vă prezentaţi la treabă.

Dădură din cap şi părăsiră casa.
- Aşa se descurcă Agenţia ta? întrebă Duff. Angajatele compensează în frumuseţe urâţenia angajaţilor.

Dick Foley intră în hol.
- Cum te-ai descurcat? l-am întrebat.
- Finiş. Angel m-a condus la Vance. Acesta m-a adus aici. I-am adus aici pe sticleţi. Aceştia l-au prins - au prins-o.

Două împuşcături răsunară în stradă.

Ieşirăm la uşă şi am văzut agitaţie într-o maşină a poliţiei în josul străzii. Ne-am deplasat acolo. Bluepoint Vance, cu cătuşe la mâini, se chincea jumătate pe banchetă, jumătate pe podeaua maşinii.
- Îl ţineam aici în maşină, Houston şi cu mine, îi explică lui Duff un poliţist înverşunat, în civil. A făcut o tentativă, a înhăţat pocnitoarea lui Houston cu ambele mâini. A trebuit să-l găuresc - de două ori. Căpitanul va face scandalul de pe lume! În mod special îl voia aici, să-i identifice pe ceilalţi. Dar Dumnezeu mi-e martor că nu-l împuşcam dacă nu aveam de ales între Houston şi el.

Duff îl făcu pe poliţistul în civil irlandez blestemat şi neîndemânatic, în timp ce-l ridicau pe Vance pe banchetă. Ochii chinuiţi ai lui Bluepoint se opriră asupra mea.
- Te...cunosc...de undeva? întrebă el cu greutate. Continental... New... York?
- Da, am spus eu.
- Nu te-am văzut... cumva... la Larrouy... cu Roşcovanul?
- Da, i-am spus. I-avem pe Roşcovan, pe Flora, pe Pogy şi mălaiul.
- Dar... nu şi pe... Papa... dop... ou... los.
- Papa ce face? l-am întrebat nerăbdător, simţind un fior rece de-a lungul spinării.

Se săltă singur pe banchetă.
- Papadopoulos, repetă el, adunându-şi agonic ultimele puteri ce-i rămăseseră. Am încercat... să-l împuşc... l-am văzut... plecând... c-o fată... dar blestematul poliţist... prea rapid... aş fi vrut...

Cuvintele i se stinseră. Se cutremură. Moartea era la un milimetru după ochii lui. Un internist în halat alb încercă să se strecoare pe lângă mine în maşină. L-am dat la o parte şi m-am aplecat să-l iau pe Vance de umeri. Ceafa-mi era de gheaţă. Stomacul îmi era gol.
- Ascultă, Bluepoint, i-am strigat eu în faţă. Papadopoulos? Bătrânelul acela? Creierul afacerii?
- Da, spuse Vance, şi ultima şuviţă de sânge îi ţâşni pe gură o dată cu cuvântul.

L-am lăsat să cadă pe banchetă şi m-am depărtat.

Desigur! Cum de nu-mi dădusem seama? Micul ticălos - dacă n-ar fi fost el capul, cu toate spaimele acelea ale lui, cum ar fi putut să mi-i aducă atât de frumuşel pe ceilalţi, unul câte unul? Nu mai aveau absolut nici o ieşire. Trebuia să aleagă între a fi ucişi în luptă, ori a se preda ajungând la spânzurătoare. Altceva nu le rămânea de făcut. Poliţia l-avea pe Vance, care putea şi le-ar fi spus că uliul ăla mic e creierul - n-avea nici măcar şansa de-a impresiona tribunalul cu vârsta lui, slăbiciunea şi pretenţia de-a fi fost manipulat de ceilalţi.

Şi iată c-am apărut brusc eu - fără nici o altă şansă decât s-accept oferta lui. Altfel, mi-ar fi apus steaua. Fusesem ca argila în mâinile lui, iar complicii lui au fost tot argilă. Le-a făcut figura, aşa cum le-o făcuse şi altora cu ajutorul lor - iar eu l-am făcut scăpat fără să i se mişte un fir de păr din cap.

Acum puteam să întorc oraşul cu susu-n jos ca să-l găsesc - promisiunea mea fusese doar să-l scot din casă -, însă...

Ce viaţă şi asta!