Ce vom fi în Uniune: pariul modernizării

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Acesta este al doilea volum publicistic al autorului, ce reuneşte articole apărute în Jurnalul Naţional şi Ziarul Financiar în perioada ianuarie 2004-aprilie 2006. El urmează altui volum, Pariul României. Reformă şi Integrare, publicat de Editura Compania în 2004. Tema culegerii de faţă este aceeaşi: integrarea României în spaţiul economic şi politic al Uniunii Europene. Dar aici, accentul cade pe teza că "marea întrebare nu mai este dacă intrăm, ci ce vom fi în Uniune".

Un răspuns simplu, superoptimist, ar fi că forţa gravitaţională a UE va primeni în adâncime, în mod implacabil, structurile instituţionale ale societăţii româneşti şi că, astfel, performanţele de ansamblu se vor ameliora spectaculos la un orizont de 5-10 ani, ceea ce ar insufla speranţă cetăţenilor şi ar cataliza energii. Un răspuns mai nuanţat accentuează însă varietatea de condiţii şi performanţe înăuntrul Uniunii, faptul că nu există o pârtie predeterminată a succesului, că Uniunea însăşi se confruntă cu dificultăţi majore; cu alte cuvinte, că există drumuri variate de evoluţie înăuntrul Uniunii şi că depinde mult de politica publică autohtonă să identifice căile mai bune pentru modernizarea ţării.

Politica publică naţională rămâne decisivă în domenii precum producţia de bunuri publice (infrastructură, educaţie, sănătate etc.), asigurarea unui mediu de afaceri competitiv, reforma justiţiei, care să dea substanţă funcţionării statului de drept, reforma sistemului de pensii, stabilitatea monetară şi financiară. De aceea, România are nevoie de o strategie postaderare, aplicarea acquisului comunitar fiind necesară, dar insuficientă pentru reducerea decalajelor economice, pentru modernizarea ţării.

Volumul se ocupă de temele majore ale politicii economice autohtone, ce sunt dominate de problematica integrării: stabilitatea financiară şi monetară, competitivitatea, chestiunea agrară, situaţia utilităţilor publice, politica energiei (părţile a treia, a patra, a cincea şi a şasea) etc. Se acordă totodată atenţie modului în care problemele economice ale României se împletesc cu provocările cu care se confruntă Uniunea: gestionarea unei complexităţi în creştere, demografia, tensiunea din sistemele de asistenţă socială, ascensiunea economică a Asiei, alte presiuni ale globalizării (părţile întâi şi a doua).

Volumul se adresează celor interesaţi de problemele economice şi sociale ale aderării României la UE, de întrebarea "ce vom fi în Uniune".

Mulţumesc redacţiilor ziarelor Jurnalul Naţional şi Ziarul Financiar pentru că mi-au permis reunirea articolelor în acest volum şi Editurii Polirom că a făcut posibilă apariţia lui.

Autorul



Destinul României după aderare se va împleti cu cel al Uniunii Europene; problemele noastre vor deveni ale Clubului şi invers. Însă România nu se va contopi fără identitate în acest mare spaţiu economic şi politic. Mai mult, evoluţia ei nu este predeterminată. Să mă explic. În UE, există ţări bogate şi mai puţin bogate, gama veniturilor pe locuitor fiind surprinzător de mare. Astfel, în unele dintre ţările nou intrate (şi aşa va fi şi în cazul nostru şi al bulgarilor), venitul pe locuitor este în jur de o treime din media în Uniune. Sunt ţări care au o creştere economică mult peste medie şi altele care lâncezesc. Astfel, ţările din Europa Centrală, care vin din urmă având economii emergente, au rate de creştere a PIB-ului de peste 5% în medie, ţările scandinave şi Spania cresc cu peste 3%, în timp ce Franţa şi Germania au rate de creştere sub 1,5% anual, iar în Italia, creşterea este cvasinulă (am în vedere ratele de creştere din ultimii ani). Există ţări cu şomaj scăzut şi altele cu şomaj ridicat. De pildă, în ţările scandinave, rata şomajului este în jur de 6%, în timp ce în Franţa şi în Germania, de ani de zile, este de peste 10%. În general, ţările nordice au cele mai performante economii dintre membrii mai vechi ai UE (cei 15). Avem în Uniune ţări ce arată disciplină bugetară şi altele care nu respectă Pactul de Stabilitate Financiară etc. Această varietate de circumstanţe subliniază rolul politicilor publice naţionale în diferenţierea performanţelor.

Procesele ce pun o presiune în creştere pe funcţionarea Uniunii sunt: demografia, încordarea din sistemele de asistenţă socială şi, nu în ultimă instanţă, concurenţa tot mai puternică din partea economiilor asiatice. La acestea, aş adăuga complexitatea gestionării unei organizaţii tot mai vaste.

Jocul economic global nu mai este dominat în exclusivitate de puterile occidentale; combinaţia între salariile scăzute şi tehnologiile înalte devine letală pentru economiile care nu pot compensa salariile foarte înalte prin invenţie şi inovaţie, ca proces sistematic menit să asigure competitivitatea. Această provocare este formidabilă pentru nu puţine societăţi europene, întrucât multe companii, deşi excelează pe piaţa mondială, intră în coliziune cu actori sociali şi politici autohtoni atunci când încearcă să recurgă la optimizări ale activităţilor acestora la scară globală, ceea ce poate implica diminuări de operaţiuni pe pieţele de acasă.

Ca urmare a varietăţii de circumstanţe sociale şi economice, stările de spirit diferă şi ele înăuntrul Uniunii. Deşi Raportul Kok privind Agenda Lisabona şi alte documente similare (de exemplu, analiza economistului André Sapir, supusă atenţiei ECOFIN şi a Consiliului Ministerial) exprimă preocuparea adâncă vizavi de viitorul Uniunii (ca ansamblu) în lume, sondajele de opinie şi dezbaterile publice naţionale revelează deosebiri majore. În timp ce opinia publică şi cercurile de afaceri din ţările nordice rezonează la performanţe economice net superioare, în Franţa, mentalul colectiv pare a fi deprimat. Aşa se explică rezultatul referendumului care s-a soldat cu respingerea Tratatului Constituţional în toamna lui 2005 (respingere ce a fost consemnată şi în Olanda). În Germania, lucrurile nu stau semnificativ mai bine, în ciuda unor eforturi mai vajnice de reformă decât în Hexagon. Chiar dacă pot fi invocate inevitabile mişcări ciclice în dinamica societală, faptele vorbesc cu elocinţă despre un prezent obsedant. În Italia, văzută de mulţi experţi ca marele bolnav economic al Uniunii, starea de spirit generală a cercurilor de afaceri este tot mai sumbră, iar exemplele pot continua.

Sunt necesare câteva observaţii privind apariţia unui nou pol de putere economică în Asia, în afara Japoniei. Este de notat, astfel, o deosebire esenţială faţă de contextul economic global de acum câteva decenii, când J. Jacques Servan Schreiber a făcut vâlvă în Europa cu cartea Sfidarea americană. În acea carte, redactorul-şef de la săptămânalul L'Express trăgea un semnal de alarmă faţă de penetraţia multinaţionalelor nord-americane în ţările Uniunii. Acel val de europesimism a fost înlocuit de eurooptimism pe Continent, în ultimul deceniu al secolului trecut. Americanii vorbeau atunci despre Fortăreaţa Europa (Fortress Europe), pentru ca acum, un nou val de europesimism să însoţească extinderea Uniunii. Ai spune că avem de-a face cu cicluri atitudinale inerente, ce pot fi puse în relaţie cu dinamica fluctuantă a economiilor pe perioade mai lungi. Dar acest argument este insuficient. Afirm aceasta întrucât ceea ce devine inedit în prezent este plasarea jocului economic global într-o arie cu mult extinsă, prin apariţia unor noi actori mari – China, India, chiar Brazilia –, care exportă o gamă tot mai largă de bunuri şi servicii cu valoare adăugată înaltă. Această situaţie face să trepideze mulţi politicieni şi oameni de afaceri europeni şi chiar din SUA. Fiindcă este pentru prima dată în istoria economică modernă când sute de milioane de oameni trec din subdezvoltare în spaţiul economic mondial ce contează, în condiţiile în care jocurile nu sunt neapărat cu sumă altfel decât nulă, adică ceea ce unii câştigă alţii pierd1. Teama cetăţeanului vest-european faţă de Polish plumber ("instalatorul polonez") este numai o faţetă a unui proces de anvergură globală.

Juan Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, ştie că nu instituţia pe care o conduce deţine piatra filosofală pentru ieşirea din impas; soluţia este în mâinile guvernelor naţionale, mai ales când este vorba despre reforma sistemului de asistenţă socială, de educaţie, de cercetare şi dezvoltare tehnologică, de o legislaţie a muncii adecvată presiunilor globalizării. În fond, bugetul Uniunii este numai puţin peste 1% din PIB-ul total. Sigur este că, dacă nu se va investi mai mult în cercetare, dezvoltare şi în educaţie, dacă nu se va mări capacitatea de adaptare a societăţii la schimbări, avantajele competitive ale multor ţări membre ale UE se vor eroda, cu consecinţe inevitabile pentru nivelul de trai, pentru stabilitatea socială şi politică. Unele semne de erodare sunt deja vizibile.

Ţările care au intrat în UE la 1 mai 2004 au accentuat varietatea clubului, fie că avem în vedere venitul pe locuitor, infrastructura sau calitatea cercetării şi educaţiei. Tot aşa va fi şi când Bulgaria şi România se vor alătura Uniunii în viitorul apropiat (probabil în 2007).

Există o expresie folosită de economişti care sună aşa: "apa ce se umflă ridică toate bărcile deodată". Însă are sens să nu ne legănăm cu acest gând. Dacă acceptăm varietatea de condiţii, posibilitatea unor trasee de evoluţie considerabile diferite pentru România înăuntrul UE, atunci conţinutul politicilor publice pre şi postaderare ne interesează în cel mai înalt grad. De aceea, insist cu teza că acquisul nu poate înlătura guvernarea autohtonă în politica publică – fie că este vorba despre politica macroeconomică, educaţie, fiscalitate, utilizarea fondurilor structurale şi de coeziune etc.; politica publică nu se poate rezuma la ceea ce arată programele de preaderare şi postaderare trimise la Bruxelles.

România a înregistrat unele performanţe macro-economice bune în ultimii ani, ceea ce a apropiat-o de Uniune. Dar persistă slăbiciuni structurale majore, care îşi au rădăcinile într-un nivel de dezvoltare scăzut (în raport cu standardele Europei avansate) şi într-o tranziţie postcomunistă anevoioasă. Avem salarii de 8-10 ori inferioare celor din multe ţări membre ale UE, dar şi o productivitate scăzută. O mare parte a populaţiei trăieşte în mediul rural şi contribuie foarte puţin la bugetul public. Salariile din România şi lipsa de slujbe în mediul rural conduc la o migraţie masivă. Nivelul veniturilor bugetului public este de circa 30% din PIB, mult inferior mediei din Uniune (de circa 40%). De aici apar mari dificultăţi în a furniza cetăţenilor şi economiei bunuri publice esenţiale: educaţie, asistenţă medicală, infrastructură. Îmbătrânirea intensă a populaţiei accentuează tensiunea în asigurările sociale. Nu mai amintesc de faptul că folosim ineficient şi resursele pe care le avem, ceea ce denotă o administraţie publică submediocră. Această stare împiedică o utilizare corespunzătoare a fondurilor europene, ce se conturează ca o provocare formidabilă pentru perioada postaderare. Vria consumului afectează economisirea internă. Cu alte cuvinte, avem zone-cheie pentru creşterea pe termen lung, care sunt considerabil subfinanţate, şi avem fenomene cu efecte perverse. Nu puţine dintre firmele străine ce operează în România nu se dau în vânt să facă investiţii în domenii care înseamnă valoare adăugată înaltă.

Deşi aflată la nivel de dezvoltare mult inferior faţă de media din UE, România se confruntă cu provocări economice asemănătoare cu ale multor ţări membre ale Uniunii. O ţară care îşi propune să aibă o creştere durabilă medie de 5-6% anual de-a lungul unei perioade lungi (pentru a reduce decalajele) are nevoie de o economisire şi o investiţie productivă internă considerabile, de inovaţie. Aceasta ne-ar permite să ieşim din statutul de periferie economică, fie şi mare, a Uniunii. Trebuie să investim masiv în educaţie şi în infrastructură. Să facem astfel încât, în câţiva ani, să ajungem la un nivel al veniturilor bugetare proprii de circa 34-35% din PIB, care să ne permită o convergenţă reală cu Uniunea Europeană. Politica publică autohtonă trebuie să demonteze cât mai mult din reţelele de rente ce distorsionează alocarea resurselor şi le risipesc.

Trebuie să absorbim cât mai mult din fondurile europene structurale şi de coeziune, dar, pentru aceasta, avem nevoie de proiecte concrete solide, care să arate o viziune atât în sectorul public, cât şi în cel privat.

Drepturi de proprietate clare, legile respectate, statul de drept în fapt, nu pe hârtie şi un mediu de afaceri prietenos pot ajuta România să capete un loc mai bun în Uniune. Una este să rămâi o periferie, relativ mare, dar săracă a Uniunii, cu multe pete cenuşii în viaţa socială şi economică, şi altceva este să cunoşti – desigur, într-o formă proprie – o experienţă de dezvoltare rapidă. Prin eforturile şi în folosul cetăţenilor ei şi mizând pe responsabilitatea şi luciditatea elitelor sale politice, ale elitelor intelectuale, România are de găsit un drum cât mai bun într-o Uniune care, ea însăşi, este în mişcare. Trebuie să câştigăm pariul modernizării. Aderarea nu este decât un moment, chiar dacă excepţional, în istoria României.



Lumea nu începe şi nu sfârşeşte la porţile NATO şi ale UE. După căderea Zidului Berlinului, totul părea să se simplifice enorm; democraţia liberală învinsese în confruntarea cu comunismul. S-a vorbit despre o "nouă ordine mondială". Fukuyama a încapsulat deznodământul secolului XX în Sfârşitul istoriei, un mesaj corect, dacă ne referim la confruntarea Est-Vest, dar super-simplificator prin abordarea prevalent eurocentrică. Există două maniere de explorare a viitorului după 1989. Una pune mare preţ pe atracţia democraţiei liberale şi propovăduieşte globalizarea (Thomas Friedman). O altă manieră de a profeţi (Robert Kaplan, John Mearsheimer) aminteşte despre state eşuate, despre dezordine în relaţiile internaţionale, despre pericole neconvenţionale. De notat că Fukuyama, în anii din urmă, a devenit mult mai precaut. S-a comentat mult lucrarea lui Huntington din 1996, care anticipa ciocniri între mari colectivităţi pe aliniamente religioase. Tot în deceniul trecut, au proliferat vederi ce privesc China ca pe un rival strategic al SUA. Iar, pe fondul crizelor financiare, numeroşi analişti şi oameni politici pledează pentru "gestionarea globalizării". Se acordă atenţie tot mai mare pericolelor neconvenţionale, armelor de distrugere în masă, terorismului internaţional.

Minţi strălucite par să folosească ochelari diferiţi; aceeaşi realitate conduce la percepţii surprinzător de îndepărtate. Uneori, avem de-a face cu sindromul paharului, predispoziţiile analistului definind ce şi cât lipseşte din descriere. Dar această explicaţie a deosebirilor de interpretare este insuficientă. Când citiri ale aceloraşi evenimente sunt opuse, interpretările au rădăcini în matrici intelectuale diferite, în înclinaţii ideologice, nu identice (cine crede că "ideologia a murit" este un naiv...), în jocul intereselor de grup şi naţionale, în limbajul dublu sau în dorinţa de a salva aparenţe. Ca să parafrazez un conaţional, nimeni nu este de nicăieri. Iar provenienţa pe planul ideilor şi al sentimentelor (emoţiilor) sau al intereselor îşi pune amprenta şi asupra analizei.

Primii ani ai noului mileniu înclină spre viziunea pesimistă. America a fost lovită năprasnic la 11 septembrie 2001 şi a intervenit militar în Afganistan şi apoi în Irak. În Europa, s-a subestimat impactul psihologic al atacului de la 11 septembrie asupra americanilor. După unii (Robert Kagan), trăim într-o lume hobbesiană, fără reguli şi instituţii după care ar merita să ne ghidăm; supremaţia militară şi tehnologică trebuie pusă la lucru. Ei critică venusismul unei Europe slabe, care ar fi incapabilă să înţeleagă resorturile adevărate ale clivajului de cultură strategică între cele două maluri ale Atlanticului. Viaţa arată însă că numai forţa militară nu este suficientă, că este nevoie de ceea ce Joseph Nye Jr. numeşte soft power: puterea de a capta minţile şi sufletele.

Intervenţia militară în Irak este în mare impas şi Washingtonul caută să readucă ONU în ecuaţia stabilizării situaţiei. SUA încearcă să convingă NATO să participe la efort după "transferul suveranităţii". Problema Irak frământă organizaţia NATO, ce are acum mai mulţi componenţi şi prezintă dificultăţi majore în a-şi proiecta noua misiune, în condiţiile în care între principalii membri există diferende importante. Situaţia din Afganistan rămâne foarte complicată. Tensiunea în sânul NATO exprimă o fisură transatlantică, ce era observabilă înainte de 11 septembrie. Este greu de conciliat unilateralismul şi radicalismul administraţiei Bush Jr. cu înclinaţia spre multilateralism şi legalitate internaţională, cu nuanţările europenilor. SUA nu priveşte cu ochi buni dorinţa UE de a avea propria forţă de apărare. Aici găsim o raţiune a retoricii care vorbeşte despre o Europă veche şi una nouă ("proamericană"); este şi aceasta o formă de divide et impera.

UE s-a extins spre Est, dar se confruntă cu provocarea gestionării unei complexităţi în creştere. Sunt viziuni diferite în cadrul Uniunii şi există sfidări externe, inclusiv o Asie tot mai viguroasă economic. În Balcani, persistă complicaţiile. În relaţia cu SUA, sunt disonanţe, iar situaţia din Orientul Mijlociu este tot mai inflamată. În acest timp, administrarea unor "probleme globale" (epidemii, protecţia mediului, sărăcie etc.) pare să fi îngheţat. România a fost admisă în NATO şi urmează UE, dar avem motive să fim îngrijoraţi.

Jurnalul Naţional

14 iulie 2004



Ultimele două decenii s-au scurs sub ofensiva doctrinei neoliberale, care a modelat politici în economia mondială şi a ghidat reformele din ţările post-comuniste; în aceste ţări, era nevoie de privatizare masivă, de liberalizare şi deschidere a pieţelor. Intrarea a opt ţări postcomuniste în Uniunea Europeană poate fi văzută ca un succes major al liberalizării. Pe acelaşi plan pot fi puse şi rezultatele reformelor graduale din China, ce arată însă că liberalizarea nu se face printr-o reţetă unică.

Anii '90 au revelat limite ale paradigmei neoliberale. Atât timp cât economia nord-americană a crescut fulgurant, şomajul era mic şi bursa în ascensiune stratosferică, iar crizele financiare nu au proliferat necontrolabil, unele "rele" au fost obscurizate; ele au ieşit însă la iveală în mod exploziv în ultima parte a deceniului trecut. Căderile financiare de proporţii, scandalurile în lumea corporatistă (Enron, Worldcom, Tyco, LTCM, Arthur Andersen, Vivendi etc.) şi pe piaţa energiei, comerţul inechitabil şi crizele prin contagiune au evidenţiat excesele politicilor de dereglementare, vicii profunde în practicile de guvernanţă corporatistă în economiile avansate, discrepanţa dintre ceea ce se spune şi ceea ce se face.

Piaţa nu este un factotum; este nevoie de reglementări eficace, de instituţii care să protejeze drepturile de proprietate şi să gestioneze conflicte de bunuri publice. Jim Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, pledează pentru strategii de creştere economică cu "incluziune socială". Anii din urmă redescoperă rolul valorilor morale în economie şi societate; se reaminteşte că Adam Smith, părintele ştiinţei economice, a scris Teoria sentimentelor morale, că Max Weber a pus în relaţie dezvoltarea capitalismului cu un anume tip de comportament. Deepak Lal reliefează sentimentele de vinovăţie (guilt) şi ruşine (shame) faţă de faptele reprobabile ca factori socializanţi. Pe un plan mai amplu, se discută despre mersul capitalismului, care evidenţiază o varietate surprinzătoare pentru cei obişnuiţi să citească lumea printr-o logică binară rudimentară.

Fundamentalismul doctrinar, "noii ideologi", nu dau roade în practica economică; este nevoie de pragmatism, de luciditate, de minţi deschise. Iar în viaţa socială, cinismul, abdicarea de la convenţii/norme morale, atitudini precum "după mine potopul" sau "o viaţă are omul", erodează încrederea în demo-craţia liberală.

În lumea contemporană, stânga şi dreapta nu dispar, după cum se afirmă uneori. Articularea politică a intereselor este mai complexă, pe fondul impactului noilor tehnologii asupra structurilor sociale, dar nu anulează diferenţele sociale şi înclinaţiile axiologice (ideologice) diferite. În condiţiile globalizării, disputa politică se mută, parţial, în arena internaţională.

În România, trebuie să aplicăm mai riguros regulile de bază ale economiei de piaţă. Dar este necesar, în acelaşi timp, să discutăm despre capitalism ca sistem real, imperfect (să nu uităm aforismul lui Churchill!), ca arhetip ce fiinţează în diversitate. Nu există economie de piaţă infailibilă, aşa cum evoluţia instituţională şi coabitarea între sectorul privat şi cel public nu sunt predeterminate. Printr-o astfel de dezbatare, am ieşi din "copilăria ideologică" de după 1989, ne-am maturiza. Europenitatea pe care o pretindem motivează o asemenea dezbatere. În Uniune, se discută nu numai despre Constituţie, dar şi despre: viitorul modelului economic şi social european, reforma statului asistenţial, rolul religiei şi al valorilor morale, îmbătrânirea populaţiei, ecologie, gestionarea globalizării, "problemele globale", noua configuraţie geopolitică a lumii, cum se poate lupta împotriva terorismului etc.

Să redescoperim lumea în complexitatea ei, să înţelegem că relaţiile externe ale României nu pot fi rezumate supersimplificator la "parteneriate strategice" – care, adesea, nu spun mare lucru. Avem nevoie de o dezbatere care, chiar dacă este dominată de spectrul intrării în Uniunea Europeană, să fie orientată către marile probleme ale societăţii româneşti: economie duală (cu un sector rural supradimensionat şi înapoiat), infrastructură precară, venit pe locuitor scăzut, competitivitate scăzută a producţiei, delincvenţă, starea educaţiei şi asistenţei medicale, administraţie publică defectuoasă, capturarea statului de interese înguste, clivajul între lumea urbană şi cea de la sate etc. "Noii ideologi", fundamentaliştii, nu ne pot ajuta!

Jurnalul Naţional

9 iunie 2004



În deceniul trecut, o propoziţie a făcut carieră peste Atlantic: "it's the economy, stupid"; liber, ea s-ar traduce "este economia, fraiere". Adică starea economiei ar explica, esenţialmente, deznodământul alegerilor prezidenţiale. Titlul de mai sus este o parafrazare a propoziţiei menţionate, o traducere posibilă fiind "este politica la mijloc...", prin politică înţelegând politica publică (policy), şi nu procesul politic (politics).

Relevarea unei politici publice în explicarea mersului evenimentelor pare superfluă, întrucât raţionalitatea celor care iau deciziile ar conduce la opţiuni tot mai bune. Dar viaţa are necunoscute şi incertitudini numeroase; adesea, nici algoritmii cu care operăm nu sunt solizi. Intervine şi jocul intereselor individuale şi de grup, care sunt modelate de înclinaţii ideologice; există şi iraţionalitate în decizii. Aceste imponderabile restricţionează şi influenţează politica publică. În timp, însă, o politică publică ce învaţă se corectează, ceea ce nu elimină însă probleme aparent insolubile. Dezbaterea publică, expresie a democraţiei, ajută la găsirea drumului mai bun în politica publică.

Am făcut acest preambul ca pledoarie pentru depăşirea unui tip de discurs public şi de "analiză", uşor detectabil imediat înainte şi după intervenţia militară în Irak. Unii comentatori s-au aranjat parcă orbeşte pe o poziţie sau alta, ceea ce nu a servit dezbaterii publice. Aici este de subliniat că a fi pentru sau contra unor măsuri concrete de politică publică nu înseamnă a fi pentru sau contra unei ţări.

Fractura dintre viziunea administraţiei americane şi a unor ţări mari din UE a reverberat asupra relaţiilor cu terţii, creându-le acestora "dileme de loialitate". Fapt este că, deşi obiectivul de combatere a terorismului internaţional este incontestabil, mijloacele de a-l realiza au stârnit controverse aprinse.

Suntem la mai bine de un an de la intervenţia în Irak, şi impasul este vizibil. Cel mai important lucru acum este să se împiedice deteriorarea situaţiei spre împlinirea profeţiei lui Huntington ("ciocnirea civilizaţiilor"); instabilitatea din Irak poate complica enorm situaţia în regiune şi nu numai. Există învăţăminte majore ale acestui impas pentru politica publică internaţională. Unul priveşte justificarea şi credibilitatea unei politici; este, de pildă, temeiul invocat al armelor de distrugere în masă. Altă lecţie este legată de imaginarea consecinţelor unei politici, mai cu seamă când motivarea este de natură preventivă. Aici poate fi inclusă şi chestiunea "democratizării" ţărilor din regiune. Se dovedeşte totodată că "romantismul" (radicalismul) gândirii strategice, în politica externă, comportă riscuri incalculabile; într-o lume atât de complexă şi cu atâtea adversităţi, simplificările extreme sunt periculoase, iar Realpolitik nu este o abordare revolută. În fine, o politică are mai mari şanse de reuşită dacă se bucură de sprijin internaţional larg. Este ceea ce Joseph Nye de la Universitatea Harvard numeşte soft power, adică puterea de a câştiga minţile şi inimile celorlalţi.

Lupta împotriva terorismului internaţional împotriva pericolelor neconvenţionale reclamă o coaliţie autentică tot mai largă şi mai solidă, iar în acest scop, atitudinea opiniei publice nu trebuie subestimată. Sondajele făcute de organizaţii americane reputate arată cât de departe ne aflăm sau se află SUA de un asemenea deziderat atunci când examinăm atitudinile publice din lumea întreagă. Nu în cele din urmă, este vorba despre cadrul internaţional, de legitimitatea unei politici.

Încercarea de a readuce acum ONU în ecuaţia stabilizării situaţiei din Irak demonstrează slăbiciuni ale doctrinei care condamnă această organizaţie la extincţie, ca reguli şi proceduri ce au guvernat relaţiile internaţionale în deceniile trecute. ONU are nevoie de transformare după sfârşitul Războiului Rece, deoarece lumea s-a schimbat, însă rămâne de văzut cum va reuşi acest lucru. Unilateralismul are şanse limitate de izbândă dacă nu întruneşte sufragii extinse în privinţa intenţiilor sale principale. Lecţiile amintite mai sus au relevanţă şi pentru funcţionarea NATO.

SUA este motorul principal al economiei mondiale şi citadela democraţiei liberale; de aceea, succesul politicii publice (externe) americane interesează în cel mai înalt grad pe mulţi dintre noi.

Jurnalul Naţional

5 mai 2004



La 1 mai, Uniunea Europeană se lărgeşte prin includerea a opt ţări fost comuniste plus Malta şi o mare parte din Cipru; această extindere urmează după valurile din 1973 (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca), 1981 (Grecia), 1986 (Spania şi Portugalia) şi 1995 (Austria, Finlanda şi Suedia). Într-un anume sens, procesul de lărgire a început cu ani în urmă, când negocierile de admitere au fost iniţiate şi statele candidate au trecut la asimilarea acquisului comunitar; reunificarea Germaniei este tot o formă de lărgire a Uniunii.

Extinderea UE spre Est ar consfinţi "unificarea" Europei, deşi se poate spune că ceea ce omogenizează economic, instituţional şi politic Continentul sunt democratizarea şi dezvoltarea economică; acestea din urmă nu sunt condiţionate mecanic de apartenenţa la acest club. Pe de altă parte, "ancora" Uniunii a fost un magnet extraordinar pentru reformele din ţările postcomuniste.

Extinderea de la 1 mai este examinată pe toate feţele de analişti de mai mult timp în numeroase ţări. Aspectele economice sunt judecate în termeni de beneficii şi costuri, având în vedere că cele zece ţări au niveluri de dezvoltare substanţial inferioare mediei din UE; de aici, se fac inferenţe privind nevoia de fonduri structurale şi regionale, mişcarea forţei de muncă, relocalizarea de activităţi economice etc. Aspectele politice au şi ele un profil ridicat, ţinând cont de creşterea numărului de membri ai UE la 25, de funcţionarea instituţiilor europene, de raportul dintre ţările donatoare de fonduri şi cele primitoare; în acest context, se discută despre relaţia dintre extinderea şi adâncirea Uniunii. În fine, extinderea poate fi evaluată şi din perspectiva identităţii UE ca actor în economia mondială, cu o politică externă şi una de securitate specifice.

Urmărind valurile de extindere şi adâncirea integrării europene (exemple fiind formarea de pieţe comune şi introducerea euro), este lesne de observat creşterea complexităţii organizaţiei. În fapt, atunci când se aminteşte despre tensiunea dintre extindere şi adâncire, se are în vedere administrarea unei organizaţii tot mai complexe. Cei care studiază teoria şi practica organizaţională cunosc problemele şi incertitudinile cu care se confruntă organizaţiile mari; funcţionarea acestora depinde de structură, de relaţii şi proceduri formale şi informale, de distribuţia puterii decizionale, de empatii şi convergenţe etc.

Complexitatea Uniunii nu este de dată recentă o pro-blemă de gestionat. În fond, acquisul comunitar este o încercare de a impune reguli şi proceduri comune; obiectivul de convergenţă reală şi nominală este gândit potrivit aceleiaşi logici; elementele de politică de securitate colectivă au aceeaşi raţiune.

Şi totuşi, cred că relevarea problemei complexităţii implică o justificare în circumstanţele actuale. Sunt mai multe semne care indică o anume "oboseală" a Uniunii din punct de vedere economic şi politic. Agenda Lisabona ilustrează teama că Uniunea pierde din viteză în competiţia economică globală, deşi euroscepticismul nu este ceva nou sub soare. Constituţia Europeană nu a fost încă adoptată şi rămâne de văzut cum va funcţiona. Mărimea Uniunii (tot mai apropiată de conturul Europei, într-o accepţie clasică) favorizează competiţia politică internă, ţările mari dorind să impună decizii importante – au apărut deja "directorate" ad-hoc. Nu sunt conciliate nici diferenţele de fond între "integraţionişti" şi cei care doresc menţinerea unor prerogative naţionale importante. Există disensiuni între "atlantişti" (de exemplu, Marea Britanie) şi cei care doresc o Uniune puternică şi cu identitate proprie în spaţiul mondial (de exemplu, Franţa). Discuţia privind frontierele Uniunii este foarte delicată; trebuie să fii naiv să nu înţelegi că o extindere către toate zările (unii vorbesc despre Georgia, Azerbaidjan sau ţările maghrebiene) poate însemna distrugerea Uniunii.

Complexitatea unei organizaţii excesiv de lărgite ar face funcţionarea sa imposibilă sau transformarea în altceva. "Geometria variabilă" pare să fie inevitabilă pentru gestionarea complexităţii în creştere a UE. Dar există limite ale variabilităţii, pentru a nu denatura conţinutul, obiectivele Uniunii.

Pentru România, este esenţial ca noul val de extindere să fie absorbit relativ uşor. În acelaşi timp, noi trebuie să ne facem temele acasă, pentru a performa mai bine, pentru a diminua din deficitul de imagine de care suferim. Astfel, intrarea României în Uniune va deveni aievea.

Jurnalul Naţional

28 aprilie 2004



Am mai comentat semnificaţia Agendei Lisabona, ca strategie a Uniunii Europene în materie de competitivitate economică. Raportul comisiei conduse de Wim Kok (fost premier al Olandei) prezintă o imagine sumbră a îndeplinirii Agendei. La mulţi dintre indicatorii urmăriţi (peste 100), realizările, în numeroase dintre ţările membre ale UE, sunt departe de ţintă. Raportul este pesimist atunci când examinează perspectiva pe termen lung, întrucât dinamica demografică este defavorabilă Uniunii (îmbătrânirea populaţiei şi criza din sistemele de asistenţă socială), iar multe guverne nu par capabile să elaboreze politici bugetare care să combine încurajarea muncii (inclusiv prin impozite mai mici) cu evitarea unor deficite în creştere continuă. Pe acest fond, este de înţeles dialogul tot mai dificil dintre guvernele care doresc să folosească bugetul Uniunii pentru sprijinirea industriilor de viitor şi cele care nu vor o diminuare a fondurilor structurale şi de coeziune, fapt ce reprezintă politica Uniunii de ajutorare a ţărilor mai puţin dezvoltate.

Raportul Kok trebuie citit şi printre rânduri. Dincolo de recomandările sale (cum ar fi: reducerea numărului de indicatori ce evaluează realizarea Agendei, moderaţia în aşteptări, în sensul reformulării ţintei de transformare a UE, ca una dintre cele mai competitive zone economice ale lumii), se cuvine să desprindem o idee, şi anume: în ultimă instanţă, politica publică naţională decide evoluţia unei ţări, fie că se află înăuntrul Uniunii. De altfel, deceniul trecut prezintă o experienţă cu mult tâlc; ţările scandinave s-au dovedit a fi mult mai performante în privinţa flexibilizării pieţei muncii, fără a renunţa la trăsăturile de bază ale sistemului asistenţial, în alocarea de fonduri publice şi private pentru cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică. Finlanda, Danemarca şi Suedia sunt campioane ale UE atunci când vorbim despre ponderea R&D în PIB (circa 3%), în timp ce Franţa, Germania sau Italia au rezultate mediocre.

Teama unor ţări din UE este amplificată şi de fenomenul de relocalizare industrială (off-shoring/outsourcing), care este inevitabil, în condiţiile unor diferenţe de salarii foarte mari şi a transferului de tehnologie. Tot aici trebuie să includem şi "competiţia fiscală" ce se practică în chiar interiorul UE. Dacă ansamblul spaţiului UE ar creşte cu 3-4% anual, accentele de nervozitate şi neliniştile ar fi mult atenuate. Dar tendinţele sunt altele; prognozele, influenţate şi de persistenţa nivelului înalt al preţului la combustibili, indică o creştere medie în UE sub 2% anual şi adâncirea dificultăţilor bugetare. În aceste circumstanţe, fiecare ţară membră a Uniunii caută soluţii individuale, atât cât permit regulile comune şi uneori forţându-le – ca în cazul Pactului de Stabilitate Financiară (care prevede limita de deficit bugetar de 3%).

Concluziile raportului Kok sunt lecţii pentru România extrase din tumultul vieţii Uniunii. Prima lecţie este că nu trebuie să relaxăm eforturile de a avea o economie de piaţă cu o funcţionare cât mai bună; miza anilor ce vin nu mai este "dacă vom fi", ci "ce vom fi" înăuntrul Uniunii. Varietatea de condiţii instituţionale şi economice din Uniune sugerează evoluţii posibile diferite pentru România de după 2007. Dincolo de valenţele extraordinare de modernizare ale aplicării acquisului, depinde de noi să avem cât mai mult oxigen după aderare. Trebuie să ameliorăm mult disciplina financiară, să consolidăm finanţele publice. În acest sens, este obligatoriu să ne ocupăm de soluţionarea crizei din sistemul asigurărilor sociale, chiar dacă acest proces va dura ani de zile; aici este vorba despre măsuri pe piaţa muncii şi de ordin fiscal, care să ne scoată din economia informală la lumină, să mărească productivitatea muncii, să favorizeze asimilarea intensă de tehnologii noi. Altă lecţie este că, deşi Uniunea are dificultăţi majore, aderarea este o şansă extraordinară pentru noi de a valorifica atuurile acesteia; mă refer la posibilitatea de a câştiga mult mai mult pentru cei care lucrează afară, la presiunea pentru modernizarea structurilor instituţionale autohtone (funcţionarea Statului de drept), la accesarea a miliarde de euro ca fonduri structurale, la modernizarea mediului rural, a infrastructurii etc. Există costuri importante ale aderării şi numeroase întreprinderi vor suferi în urma "şocului viitorului", dar pariul ţării poate fi câştigat. În fine, Raportul Kok subliniază importanţa politicilor naţionale în realizarea Agendei. Trebuie spus că România are o agendă amplă, care este definită esenţialmente de problematica "ajungerii din urmă" (catching up) pe multe planuri. Avem aici de învăţat mai ales de la Spania, de la Irlanda, de la Portugalia etc. În fine, repet o teză: depinde şi de noi ca să obţinem cât mai multe beneficii din "relocalizarea industrială" ce are loc în Europa.

Jurnalul Naţional

17 noiembrie 2004



România şi Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană la 25 aprilie. Întrebarea majoră pen-tru noi a devenit: Ce vom fi în Uniune?. Momentului euforic îi urmează o perioadă în care avem de aplicat prevederile acquisului în cadrul unei politici publice autohtone care să permită României aderarea sub aus-picii cât mai favorabile. Eforturile noastre interne trebuie să fie cât mai serioase, mai chibzuite şi mai inteligente. Ele depind însă şi de metabolismul Uniunii în ansamblu. Există o "economie politică" a funcţio-nării Uniunii Europene care originează în interese economice şi politice locale (naţionale) mai mult sau mai puţin congruente, ce se articulează în diverse instanţe ale Uniunii, în politicile sale publice, inclusiv în struc-tura bugetului comunitar.

Formarea Uniunii Europene începând cu Comunitatea Oţelului şi a Cărbunelui (cu peste o jumătate de secol în urmă) a îmbinat constant politicul cu economicul. Ca proiect politic, Uniunea a instituţionalizat colaborarea între marii rivali istorici, a asigurat pacea pe un continent răvăşit de două războaie mondiale în veacul trecut. Dar ţesătura de interese economice şi politice este foarte complexă şi s-a complicat pe măsură ce Uniunea s-a extins: de la şase ţări membre fondatoare în 1957 (în urma Tratatului de la Roma) la 25 de membri la 1 mai 2004 şi, prin aderarea viitoare a Bulgariei şi României, la 27 de membri (şi la 28, prin aderarea Croaţiei). Complexitatea construcţiei europene este ilustrată nu numai de alcătuirea instituţiilor sale, ci şi de modul în care se construieşte (se negociază) bugetul Uniunii, care alocă sume preponderent aplicării politicii agricole şi finanţării proiectelor structurale şi de coeziune. Ca în cazul oricărei organizaţii foarte complexe, dezacordurile sunt inevitabile şi pot tensiona relaţiile dintre ţări, dintre instituţii. De pildă, disensiunile dintre Comisie şi Consiliul Ministerial privind aplicarea prevederilor Pactului de Stabilitate Financiară (limita de deficit bugetar admisă) au făcut necesară intervenţia Curţii Europene de Justiţie.

Adeseori, am subliniat că provocarea cea mai mare cu care se confruntă Uniunea îşi are rădăcinile în gestionarea unei complexităţi crescânde. Aceasta din urmă este generată de extinderea spre Est şi proiectele de adâncire, de mărirea diversităţii condiţiilor economice şi sociale, de o anumită anchilozare a alcătuirii instituţionale actuale. De aici, a rezultat nevoia unei constituţii care să armonizeze divergenţele în creştere, să ajute Uniunea să funcţioneze mai bine. Şi discuţiile recente privind bugetul Uniunii denotă disensiuni semnificative. Sunt controversate atât volumul, cât şi structura bugetului; ţările donatoare doresc un buget mai mic (1% faţă de 1,14% din PIB-ul Uniunii propus de Comisie) şi o alocare mai mare către activităţi ce ar promova competitivitatea (R&D) şi realizarea Agendei Lisabona. Pe de altă parte, ţările mai puţin dezvoltate şi Comisia susţin un nivel superior al ajutorului regional pentru dezvoltare.

România va intra nu peste mult timp în dezbaterea internă directă a unor chestiuni care o privesc în mod nemijlocit. Va trebui să-şi argumenteze punctele de vedere cu ştiinţă şi cu diplomaţie inteligentă. De altfel, modul în care discutăm cu partenerii noştri de la Bruxelles sau din capitalele europene trebuie să se facă mai profesionist din toate punctele de vedere. Viaţa politică şi economico-socială din alte ţări ne va interesa din ce în ce mai mult. Temele politice şi economice ale altora vor deveni tot mai vizibile şi mai importante pentru noi.

În Europa, se aşteaptă cu înfrigurare rezultatul referendumului privind Constituţia Europeană din Franţa de la 29 mai. Un rezultat negativ ar complica enorm modernizarea instituţională a Uniunii, ar amplifica tensiuni înăuntrul ei, ar încetini procesul de extindere. Dacă şi în Olanda referendumul s-ar solda cu un vot negativ, apele se vor învolbura şi mai mult. România şi Bulgaria ar avea sentimentul că au prins un ultim tren al extinderii pentru viitorul previzibil, ceea ce nu ar fi o asumpţie nerealistă. Cu atât mai mult trebuie să apreciem că am avut şansa să semnăm Tratatul de Aderare la 25 aprilie; rămâne să capitalizăm acest moment prin eforturi interne consistente şi eficace. Promovarea cea mai bună a intereselor româneşti este realizată de performanţele economiei societăţii noastre. Aceste performanţe depind de prestaţia executivului (a fiecărui ministru în parte), a clasei politice în ansamblu, de clasa antreprenorială autohtonă, de elitele intelectuale ale ţării.

Jurnalul Naţional

26 aprilie, 2005

După referendumuri

Rezultatele referendumurilor din Franţa şi Olanda exprimă adâncimea unor curente înăuntrul ţesuturilor social-economice din aceste ţări, care nu sunt de dată recentă (vezi volumul meu Pariul României, Editura Compania, Bucureşti, 2004). Este evidentă greşeala de calcul a lui Chirac de a supune unui referendum validarea Tratatului, însă realitatea nu poate fi ocultată: mulţi cetăţeni sunt nemulţumiţi de modul în care se gestionează treburile publice, lărgirea şi adâncirea Uniunii Europene. Carenţele edificiului instituţional al UE – care a provocat, de altfel, efortul de elaborare a Tratatului – se adaugă la consecinţele erodării funcţionării Statului asistenţial şi ale globalizării în numeroase ţări vest-europene. Există o varietate semnificativă de performanţă înăuntrul Uniunii, cu o arie scandinavă superioară vizibil regiunii mediteraneene. Dar, parcă în mod simbolic, economiile ţărilor fondatoare ale Uniunii dau evidente semne de oboseală.

Se poate glosa pe marginea disputei privind aşa-numitul "model liberal" (anglo-saxon) vs cel "continental" (intervenţionist). Cum am mai arătat, sunt ţări (Danemarca, Finlanda, Suedia) care au performanţe relativ bune, în condiţiile în care nu au demantelat modelul social european. Aceste ţări au şi reuşit mult mai bine decât altele în aplicarea Agendei Lisabona. Experienţele naţionale demonstrează că multe aspecte depind de modul în care alcătuirile instituţionale concrete fac posibilă adaptarea la şocuri tehnologice şi economice. Cele două referendumuri au revelat o falie în creştere între cei care se pot adapta la schimbările generate de noile tehnologii şi presiuni concurenţiale (firme, indivizi) şi cei ce rămân în urmă, îngroşând rândurile şomerilor. A frapat numărul mare de tineri care au votat negativ, ceea ce ilustrează hibe ale proce-sului educaţional în Hexagon şi în alte ţări.

Ţările vest-europene au de răspuns eficient la problemele sociale care îşi au obârşia în îmbătrânirea populaţiei: o anume scleroză a structurilor instituţionale, efectele induse de noile tehnologii informaţionale şi comunicaţionale (inclusiv concurenţa ţărilor cu salarii mici) şi, nu în cele din urmă, imigraţia. Răspunsul optim pe planul politicii publice nu este uşor de găsit. De pildă, numeroase companii germane excelează în a-şi menţine nişele pe pieţe externe, înre-gistrând câştiguri de productivitate sistematice. În acelaşi timp, însă, bugetul public german face tot mai greu faţă drepturilor sociale ale unei populaţii care îmbătrâneşte. Fără o reformă a Statului providenţial (aşa cum se încearcă de mai mulţi ani în ţările scandinave, cu rezultate notabile), nu există o ieşire din labirint. Cu alte cuvinte, contractul social dintre Stat şi cetăţean trebuie rescris; aceasta este cea mai mare provocare pentru statele vest-europene, pentru Uniune, în anii ce vin. Această exigenţă capătă şi mai mult relief după lărgirea Uniunii din 2004, care a adus ţări în care salariile sunt mult inferioare; această lărgire a accentuat teama de off-shoring/outsourcing.

Lărgirea Uniunii are trăsături ale jocului în economia globală, ceea ce face pe mulţi vest-europeni să acuze globalizarea pentru dificultăţile interne. Dar nu totul poate fi redus la efectele globalizării, iar mulţi politicieni au greşit în modul în care au prezentat agenda politicii publice. A recurge acum la protecţionism şi la alte măsuri administrative ar conduce spre o altă Uniune – o veritabilă fortăreaţă –, ceea ce ar avea consecinţe incalculabile pentru economia mondială. Şi nici nu ar fi posibil pentru Uniunea ca totalitate, întrucât sunt ţări care nu vor accepta asemenea măsuri. Însă este plauzibil să anticipăm o geometrie variabilă în creştere în UE – în Germania şi Franţa se vorbeşte tot mai mult despre un "miez dur" al Uniunii.

Uniunea trece prin momente grele şi mulţi lideri europeni trebuie să regândească politicile şi discursurile publice. Este nevoie de sacrificii, cu care cetăţenii vest-europeni nu prea sunt obişnuiţi. Mulţi nu cunosc perioada de reconstrucţie de după al doilea război mondial. Pe undeva, aceste sacrificii amintesc de tranziţia postcomunistă, când este vorba despre adaptarea la şocuri externe. UE a trecut prin greutăţi şi când preţul ţiţeiului a crescut brutal cu câteva decenii în urmă, dar acel şoc a fost punctual şi compensat în timp. Acum, situaţia este mult mai complexă, iar presiunile externe sunt constante şi în creştere.

S-ar putea spune că nu este nevoie de sacrificii mari, întrucât logica pieţelor ar impune ajustările necesare la un micronivel, într-un mod incremental. Dar corpusurile societale nu funcţionează după o asemenea logică simplificatoare. Societăţile moderne au pieţe reglementate şi procese ample de redistribuire de resurse şi venituri. Capacitatea de ajustare la şocuri nefiind egal distribuită, poverile sunt diferit resimţite de grupurile şi categoriile sociale. Iar rezistenţa la schimbare este o trăsătură a tuturor sistemelor sociale, inclusiv a celor bazate pe mecanisme de piaţă.

Se intră într-o perioadă de management de situaţie tot mai complicată (de criză), de limitare a stricăciunilor colaterale. Este de văzut câtă voinţă politică va exista pentru a se iniţia sau continua reformele în diverse ţări vest-europene.

Pentru Bulgaria şi România, lucrurile s-au complicat în mersul spre aderare; examinarea performanţelor noastre va fi făcută mai sever, în condiţiile în care, frecvent, mingea nu va fi în terenul nostru. Oricum, trebuie să ne pledăm cauza cât mai bine.

Jurnalul Naţional

7 iunie 2005