M-a trimis Stradivarius

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Rodrigo Brunori s-a născut la Madrid în 1962. Fiul al unei argentinience şi al unui italian, şi-a petrecut mare parte din copilărie la Buenos Aires. Din 1977 locuieşte la Madrid unde a studiat muzica şi jurnalismul.

În 1999, M-a trimis Stradivarius, romanul său de debut, a obţinut premiul Jaén de Novela, patronat de Fundaţia Caja de Granada. Din juriu au făcut parte: Rafael Conte, Ignacio Echevarría, Cristina Fernández Cubas, Juan Carlos Rodríguez şi Enrique Vila-Matas.
În noaptea aceea şi-a auzit pentru prima oară tatăl şi pe Cecco Maderatti cântând împreună. Se strânseseră, ca de obicei, în jurul focului şi stăteau tăcuţi, meditând fiecare în felul său la naşterea noii viori care avusese loc în acea zi. Deodată şi părând că nu vrea să dea prea mare importanţă, Cecco Maderatti începu să vorbească de spectacolul la care asistase cu câteva luni în urmă, la Veneţia. Se cântase o compoziţie de Antonio Vivaldi, il prete rosso, numită Cele Patru Anotimpuri. Silverius nu auzise de eveniment, iar tânărul ucenic începu să-i istorisească cu plăcere toate amănuntele. Compoziţia era remarcabilă, îi spuse, în genul Inspiraţiei Armonice, dar de o strălucire mult superioară. Vivaldi continua să folosească aceeaşi schemă armonică cu care-l făcuseră faimos primele lui opere, şi cu o vioară care se detaşa cu claritate într-un tutti orchestral, strălucind de o virtuozitate splendidă, fără egal. Nu mai auzise niciodată până atunci atâtea minunăţii ieşite dintr-un instrument cu coarde.

Antonio asculta contrariat şi dispreţuitor, fără să creadă nimic din ce i se spunea. Dar nu pricepea, de fapt, mai nimic din ce-i povestea tânărul.
- Cum? întrebă uimit. Ce făcea?
- Cum ce făcea? Dumneata mă întrebi? se miră Maderatti, care începea să-i vorbească oarecum familiar. Dumneata care, cu instrumentele pe care le alcătuieşti, faci posibile asemenea minuni, dragă prietene?

Antonio îşi plecă fruntea. Privind în jos, oftă îngrijorat. Maderatti râse şi continuă.
- De toate, spuse sec. Făcea de toate: vorbea în limbajul păsărilor. Ne făcea să simţim frigul odată cu iarna şi toropeala odată cu vara. Ne purta prin taverne ticsite şi câmpii pustii. Şi, mai puţin poetic, dar mai virtuos, spuse la sfârşit cu satisfacţie, cânta la poziţia a douăsprezecea.
- A douăsprezecea? exclamă Antonio, gata să sară de pe taburet.
- Da, domnule, da. Poziţia a douăsprezecea. Se poate.
- De necrezut! spuse bătrânul, prăbuşindu-se pe scaun, distrus.
- Nu chiar, domnule, nu, zise ucenicul cu convingere. Şi, dacă-mi îngădui, îţi pot demonstra pe loc.
- Cum adică pe loc?
- Da; aşteaptă o clipă, te rog.

Tânărul Maderatti se duse să cotrobăie în traista cu care-l văzuseră intrând în casă, în prima zi. După câteva clipe, apăru cu o grămadă de hârtii foarte mototolite. Părea incredibil că atâtea lucruri puteau încăpea în ceva atât de mic.
- În ziua spectacolului, începu să explice, a dat norocul peste mine. Scribul care transcrisese partitura era un vechi prieten şi, după multe rugăminţi şi o ciotcă de parale, a acceptat să-mi vândă una dintre copii.
- Uimitor!
- Singurul lucru cu adevărat uimitor se află aici, înăuntru, îi răspunse tânărul, foarte sigur pe sine. Ia-ţi cea mai bună vioară pe care o ai, Antonio, căci vom face puţină muzică.
- Nu, nu, nu. Asta nu, se înroşi brusc bătrânul. N-am mai cântat de mult. Din tinereţe, de fapt, şi...
- Hai, Antonio, te rog, insistă tânărul. Nu vreau decât să văd cum sună minunăţia asta. Eu voi fi solistul.
- Dar asta-i o nebunie, nu vreau, nu vreau, încerca Antonio să se împotrivească cum putea mai bine, ruşinat cum nu mai fusese din copilărie.

Homobono privea scena cu mulţumire şi, pentru prima oară de multă vreme, simţea că se distrează.
- Haide, hai, îl ruga, mai în glumă, mai în serios, Maderatti. Şi-şi permitea comentarii care, în alte împrejurări, ar fi putut fi considerate impertinente: dacă vrei să faci pe timidul...
- Bine, bine, acceptă în cele din urmă bătrânul. O fac pentru că mă intrigă bucata de care vorbeşti, dar puţin şi numai de astă dată.

Începând din clipa aceea, orice zbucium încetă şi toate zgomotele se potoliră. Cecco Maderatti îşi desfăcu vioara; Antonio o alese pe a lui. Întinseră arcuşurile şi le unseră cu răşină; fără să spună vreo vorbă, privindu-se fără încetare în ochi. Numai acordarea instrumentelor rupse pentru o clipă tăcerea, dar ea dură puţin, un moment fulgerător în care se puseră de acord ce să cânte. Apoi se aşezară unul în faţa celuilalt şi îşi fixară partiturile. Îşi aşezară viorile corespunzător, sprijinind arcuşul flexibil de prima coardă. Lemnul strălucea, poleit de scânteierile focului. Tânărul Maderatti ridică uşor bărbia viorii, aproape desenând un semicerc, şi lăsă dintr-o dată să-i cadă pe piept: în acelaşi timp şi participând la un moment unic şi desăvârşit, amândoi ciupiră corzile.

Atunci s-a întâmplat. Minunata compoziţie Primăvara, furată pur şi simplu de Maderatti în ziua interpretării ei, la Veneţia, şi care ar fi avut nevoie, în realitate, de douăsprezece viori, trei viole, vreo două violoncele şi un clavecin, adică de o întreagă orchestră de cameră, izbuti să-i facă pe Antonio şi discipolul său să o cânte în acord perfect încă de la prima notă; să le ofere, în actul comun al zămislirii de frumuseţi, o complicitate care nu era decât reflectarea strânsei prietenii legate între ei în truda comună de zi cu zi. La fel o percepu şi Homobono pe care, încă din prima clipă, îl impresionă farmecul muzicii şi comuniunea celor doi artişti.

Partitura începea cu un mi major şi făcea loc temei împărţite în două secţiuni care se repetau urmărind schema forte-piano. Cei doi bărbaţi interpretau la unison splendidul motiv principal, molipsiţi de vioiciunea pe care acesta o răspândea, şi se armonizau atât de bine încât s-ar fi zis că mai cântaseră împreună multe seri la rând. Arcuşurile se mişcau la unison, iar privirile li se încrucişau inteligente, căutând să se unească până şi în cele mai mici variaţiuni ale nuanţelor. Dar liniile melodice se separau imediat şi fiecare o lua pe drumul lui: după o clipă de linişte aproape imperceptibilă, Maderatti scotea un tril şi-l lăsa în aer, suspendat deasupra oricărui alt sunet. Antonio începea atunci să-l înconjoare cu arpegii şi înflorituri, ca şi cum l-ar fi asediat sau ar fi vrut să-l atragă; se apropia cu note scurte, care-l învăluiau pentru o clipă şi apoi se depărta repede din nou, iar când o făcea, înălţa sprâncenele şi surâdea graţios, căutând complicitatea tovarăşului său. Dar trilul persista în optimi regulate, pe care Maderatti le executa din vârful arcuşului; le asalta cu lovituri flexibile, trimise din încheietura mâinii, şi-şi legăna capul dintr-o parte într-alta după ritm, până când, în cele din urmă, hotăra să se aventureze pe o superbă scară de acute, care parcurgeau întreaga optime. Antonio punea atunci stăpânire pe tril, în vreme ce Maderatti surâdea, răspunzându-i în acelaşi timp bătrânului şi coborând repede în pătrimi. Homobono asista la spectacol ca şi cum ar fi fost un străin. Deşi era fiu de lutier, sau tocmai de aceea, nu era obişnuit să asculte muzică, iar ea îl deruta complet. Îi răscolea cele mai tainice ascunzişuri ale inimii şi-l făcea vulnerabil. Acel spectacol perfect ameninţa să spulbere toate cotloanele în care îşi ascundea sensibilitatea şi să-l pună în pericol: frumuseţea avusese mereu puterea de a-i paraliza simţurile. Cei doi muzicieni cântau de-acum de câteva minute şi se uniseră într-un tril în mi major. Antonio cânta un sol diez pe a doua coardă, iar Maderatti un mi acut pe prima. Susţineau nota principală cu degetul mijlociu şi, aproape imperceptibil, o cântau pe următoarea cu inelarul. Foarte repede şi fără să ia vârful degetului de pe coardă, se întreceau pe rând, se suprapuneau în la minor şi încercau să-şi armonizeze mişcările degetelor; ascultau fiecare cu mai multă atenţie sunetul scos de vioara rivală decât pe cel care ieşea din cea proprie. Era cântecul păsărilor care salutau sosirea primăverii, după cum indica însuşi Vivaldi în partitură: o admirabilă reprezentare a naturii, pe care tatăl şi ucenicul o interpretau cu mare succes. Era uimitor să vezi ce expresiv interpretau. De parcă mişcările feţei corespundeau mişcărilor făcute de mâini. Trilurile imitau perfect cântecele sticleţilor din pădure, pe care el le cunoştea nespus de bine, în scările rapide cu care-şi răspundeau cei doi violonişti i se părea că aude gânguritul porumbeilor, în spiccati distingea croncănitul coţofenelor, iar în arpegii, fluierăturile lăstunilor. Muzica minunată avusese puterea de a aduna în ea toate cânturile păsărilor de primprejur. Iar, la un moment dat, şi-a dat seama că ele erau acolo, lângă el, Homobono, care începea să închidă ochii, simţind cum se încreţea pielea pe el ori de câte ori tatăl său şi tânărul Maderatti atingeau aceeaşi notă în acelaşi timp. Erau de toate soiurile: de la păsăruici cu pene moi şi piuit slab până la corbi negri, uriaşi, acoperiţi cu pene mari şi aspre. Au intrat pe unde s-a putut, pe fereastră, prin găurile din acoperiş, şi continuau să vină în stoluri mari, de peste tot. Încetişor, trilurile muzicanţilor dispăreau în vacarmul asurzitor al păsărilor care zburau prin casă şi se izbeau de pereţi, umplându-i de pene. Doar cei patru corbi erau liniştiţi. Stăteau în jurul artiştilor, părând că ascultă concertul cu respect, sobri, urât mirositori şi macabri, căscându-şi din când în când ciocurile galbene, ca şi cum ar fi încrucişat două săbii, şi întorcând capul pentru a-l ţintui cu privirea. Încăperea se transformase dintr-odată într-un păsărar infernal, iar lui Homobono i se înceţoşa privirea din pricina nenumăratelor pene colorate care zburau peste tot.

Dar corbii au început pe neaşteptate să se rotească, ca şi cum hotărâseră să facă abstracţie de duetul muzicanţilor, şi au dat să înainteze spre el, cu salturi mici, greoaie. L-au înconjurat brusc, croncănind necontrolat, desfăcându-şi în jurul lui aripile enorme, care semănau cu nişte togi sau dominouri veneţiene, transformându-i în pete întunecate: patru semicercuri negre din mijlocul cărora se iţeau capetele pleşuve a patru păsări, agitându-şi frenetic ciocurile. Sub aripi rămânea înmormântat Homobono, care începea să simtă duhoarea pătrunzătoare a cărnii putrede, impregnată în penele aspre, ascuţite, în mantaua lor unsuroasă şi unduitoare, negru-verzuie precum corpul unei muşte, în care, dintr-o dată şi fără să stea pe gânduri, îl înfăşurau corbii, îl răsuceau cu grijă şi-l ridicau fără prea mare greutate în aer, să-l ducă cu ei cine ştie unde, la loc necunoscut şi depărtat, pe vreun tărâm nemaivăzut, de dincolo de mare, unde probabil avea să fie sacrificat sau, cine mai ştie, încoronat rege.

Şi aşa, Homobono începea să-şi simtă picioarele desprinzându-se de pământ şi pereţii învârtindu-se încetişor, şi el odată cu ei, ca şi cum ar fi zburat în cerc pe un covor magic. Plutea, căutând o ieşire, un ochi de geam sau o ferestruică pe unde să scape, dar aceasta nu se ivea. Iar călătoria, atât de uşoară la început, căci stătea cufundat în pene, începea deodată să-i provoace mici sperieturi, schimbări bruşte de direcţie şi mişcări dezordonate, care tulburau puţinele lucruri pe care le distingea şi lăsau în urma lor, în văzduh, pete de culoare asemenea celor lăsate de nave în drumul lor pe mare. Ceea ce fusese până atunci doar înălţare uşoară era tot mai mult o presiune intensă care i se concentra la subsuori, iar legănarea liniştită, care îndemna la somn, era acum o succesiune de zgâlţâieli violente. La sfârşit, întoarcerea la realitate era foarte bruscă şi venea însoţită de senzaţii care difereau total de cele de până atunci şi pe care le distingea extrem de clar: mâna mare şi puternică ce-i strângea falca precum cleştii; degetele ferme ce-i deschideau cu multă iscusinţă ochii şi a căror atingere îl străfulgera până în adâncul sufletului. Era frig şi duhoarea insuportabilă a corbilor devenea mirosul familiar, aproape înduioşător, al sudorii umane, iar croncănitul înfiorător, modulaţia exactă a unei voci. Vocea era nouă şi nu-l chema pe nume. "Băiete", îi spunea, "într-o zi o să-l bagi pe taică-tu în mormânt, de spaimă", şi se contopea cu chipul care cândva apăruse pe neaşteptate şi acum începea să fie de neînlocuit: singurul capabil să-l readucă la realitate, să-i facă oameni pe oameni, şi nimic mai mult decât simple animale pe animale. Atunci, degetele încetau să-i mai caşte ochii, iar imaginile tulburi prindeau contur în anume trăsături deja văzute, deja simţite, deja asimilate: un nas aproape acvilin, un păr blond şi răvăşit, nişte ochi pătrunzători, albaştri, care-l chemau din miezul unui spirit profund. Totul în încăpere făcea parte din acel trup şi totul se putea rezuma la braţele robuste care-l susţineau cu putere (înapoi, într-un plan depărtat la infinit şi nebulos, Antonio stătea deznădăjduit pe taburet), la pieptul puternic în care acum, cu uşurare, fără nici un fel de teamă, cu totală renunţare, îşi cufunda chipul ud de sudoare şi lacrimi.