Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Născut în URSS


Vasile Ernu

19.07.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Vasile Ernu
Născut în URSS
Editura Polirom, 2006


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Vasile Ernu este născut în URSS, în 1971. Este absolvent al facultăţii de filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea: Artă + Societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea, Tranzit şi a condus Editura Idea. Actualmente lucrează în cadrul editurii Polirom.

*****

Născut în URSS
(fragment nefinisat)
Lecţia de geografie

În şcoală am fost atras mai mult de istorie decît de geografie. Luptele, revoluţiile, războaiele şi tot ce aparţinea evenimentelor istorice mi se păreau fascinante. Botanica, biologia şi chimia nu făceau parte din preocupările mele. Ceea ce ţinea de "natural" nu mă atrăgea în aceeaşi măsură ca materiile "culturale". Mă rog, aşa le împărţeam eu la vremea aceea. Geografia, aşa cum o cunoşteam eu înainte să mă întîlnesc cu ea direct, făcea parte din categoria materiilor "naturale". Pe undeva aveam dreptate, geografia ca materie intra, după categorizarea mea, la cele "naturale". Însă cînd m-am întîlnit cu Geografia Uniunii Sovietice am înţeles clar că această materie intră indiscutabil în categoria materiilor "culturale". În URSS, geografia şi istoria fac un tandem de nedespărţit.

Am fost fascinat atunci cînd profesoara mea de geografie a atîrnat pe un perete o hartă imensă a lumii. Imaginaţi-vă o hartă de doi metri pe patru metri sau ceva de genul acesta. M-a scos la tablă să arăt continentele şi ţara mea. Cu indicatorul în mînă, un indicator suficient de lung ca să pot ajunge pînă pe la Marea Neagră cel puţin, am arătat continentele: America de Nord, America de Sud, Africa, Australia, Eurasia, Antarctica. Apoi am arătat conturul Uniunii Sovietice. Pentru prima dată am înţeles două lucruri esenţiale. Ceea ce cîntam noi în corul şcolii, care începea cu "Necuprinsă-i ţara mea natală....." şi care se termina cu "Liberă ca ea şi fericită, Altă ţară-n lume nu cunosc" era adevărat. Partea a doua nu o puteam garanta, căci încă nu văzusem alte ţări, dar prima parte era perfect adevărată. Cînd priveai harta lumii, nu puteai să nu observi o pată imensă, de culoare roz deschis, pe care scria mare U.R.S.S. Iar cînd încercam să măsuram diverse ţări cu şchioapa şi să le comparăm cu ţara noastră, toate celelalte ţări, cu mici excepţii, ni se păreau ridicole. Toată Europa era cît o regiune de-a noastră din Siberia, încăpea fără probleme acolo. Cine naiba să se pună cu noi? Din cei mai mari, China ne era prietenă, Brazilia ne simpatiza, Australia era doar un teritoriu, Canada ştia doar să joace hochei, în rest erau doar lemne de foc. Alţii? Păi, cam atît. Da, fireşte Americanii, duşmanii noştri declaraţi. Însă ei erau din ăia care intrau în război fie doar prin declaraţii, fie la sfîrşitul războiului. Adică veneau doar să tragă focuri de artificii şi să bea şampanie. Nu întîmplător comentatorii noştri făceau o observaţie cînd era vorba de soluţionarea unei probleme globale importante: "Şi curva de Americă se face că plouă". Deci, clar, şanse să ne batem cu America erau mi-ni-me. Şi cum noi eram pacifişti şi luptam pentru pace, totul rămînea la locul său. Tot datorită acestei lecţii de geografie am mai înţeles un lucru. Circula o întrebare cu iz ironic, stil Radio Erevan, care spunea: "Cu cine se învecinează Uniunea Sovietică?". Iar răspunsul era simplu: "Cu cine vrea ea". Ei bine, cine n-ar fi cunoscut geografie ar fi fost tentat să interpreteze acest răspuns într-o manieră tendenţios politică. Noi, care ne însuşisem bine lecţia de geografie, ştiam că răspunsul avea un substrat pur geografic. Doar aveam o ţară imensă.

După prima lecţie de geografie ne-a cuprins pe toţi o dragoste şi mai mare faţă de ţara noastră şi o mîndrie de nedescris. Eram mîndri şi fericiţi că ne născusem în URSS, cea mai mare ţară din lume. Cînd eram prin Arhanghelskul veşnic îngheţat, cînd pe malurile Nevei unde se afla frumosul Leningrad, cînd pe lanurile mănoase din Kazakhstan, cînd prin kişlacurile uzbece. Ba beam o apă bună la Borjomi în Caucaz, ba luam Transsiberianul ca să ajungem la lacul Baikal sau Vladivostok, ba traversam munţii Ural, sau mergeam să vedem Pamirul. O diversitate ameţitoare. Cel mai mult îmi plăcea harta care ne arăta diversitatea popoarelor din ţara noastră, cu porturile naţionale şi casele tradiţionale. Toţi aveau însă în mînă un steguleţ roşu. Toţi eram "fraţi pe veci". Letoni, estoni, lituanieni formau categoria celor care vorbeau o rusă cu un accent straniu şi pe care-i priveam cu un anumit respect. Caucazienii aveau o bucătărie excelentă şi ne-au învăţat să facem şaşlîc (frigărui) şi să gătim carnea de miel. Armenii aveau coniac bun, iar toţi georgienii vorbeau rusa ca Stalin adică exact aşa cum se scrie. Bieloruşii, ucrainenii şi ruşii erau toţi la fel şi le plăcea la nebunie vinul din Moldova. Iar Republica Sovietică Socialistă Moldovenească era, vorba poeziei, "Ca un strugure de poamă, Stai pe harta Uniunii". Mai erau popoarele alea cu ochi mici, care aveam impresia că nu vorbeau niciodată.

Un alt lucru care mă pasiona şi mă impresiona în acelaşi timp, erau ştirile tv. Ce au ştirile cu geografia? Păi, pentru mine aveau o legătură directă. Voiam să fiu documentat şi să ştiu ce s-a mai întîmplat în ţara mea, pe toate meridianele ei. Voiam să ştiu dacă minerii din Donbas o duceau bine, dacă recolta de grîu din Kazakhstan e sub control, dacă construcţia BAM-ului (Magistrala Baical-Amur) ţinea pasul, ce mai era pe la Boikonur, ce mai făceau păstorii din Uzbekistan şi cercetătorii de la Iliciovsk. Iar finalul era minunat. O melodie plăcută, adică cea mai frumoasă melodie pe care o auzisem vreodată era cea pe fondul căreia se spuneau datele meteo. Imaginaţi-vă, pe fondul acelei melodii, erai informat despre starea vremii de la Lvov şi pînă la Vladivistok, de la Marea Nordului şi pînă la Kîrgîstan. Vă daţi seama ce diversitate de temperatură? În aceeaşi ţară, în acelaşi timp, unii umblau în pantaloni scurţi, iar alţii în blănuri. Acelaşi lucru era şi cu fusul orar. Cînd unii se trezeau, alţii se culcau. În aceiaşi ţară şi în acelaşi timp. Un lucru pe care nu-l înţelegeam niciodată era faptul că, ori de cîte ori ascultam ora exactă, în care se anunţau toate fusurile orare, în Arhanghelsk era mereu miezul nopţii. Din cauză că cei de la meteo nu foloseau cifre, ca în celelalte cazuri, ci expresia "miezul nopţii", pentru mine Arhanghelsk şi miezul nopţii deveniseră sinonime.

Cînd am început să călătoresc am înţeles şi mai bine imensitatea ţării mele. Cînd începi să călătoreşti în spaţiul sovietic, trebuie să ştii că distanţele nu se măsoară în kilometri, ci în ore şi zile. Nimeni nu ştie cîţi kilometri sînt de la Chişinău pînă la Moscova, însă fiecare cetăţean al RSSM ştie că trenul face 36 de ore, iar avionul 1 oră şi 45 de minute. Nimeni nu ştie cîţi kilometri sînt de la Moscova la Vladivostok, însă toţi ştim cîte zile se face cu Transsiberianul. Cînd eram copii şi vroiam să folosim un grad maxim de comparaţie, să spunem că ceva era extra, super etc., ziceam că e "Sfîrşitul geografiei".


Muzica de zi cu zi şi rockul sovietic

Poporul sovietic a fost un popor foarte muzical. În şcoală ne înnebuneau cu repetiţiile de la cor, iar şcoala de muzică devenise aproape obligatorie. Exista o adevărată modă ca părinţii să-şi dea copiii la o şcoală de muzică. Era o şcoală de şapte ani, la care mergeai de două ori pe săptămînă. Mergeai şi făceai ore de pian, chitară sau vioară, în funcţie de ce instrument alegeai. Şi nu mai zic de repetiţiile obligatorii de acasă. Zilnic aveai ore în care trebuia să exersezi. Era imposibil ca într-un grup de prieteni să nu existe cineva care să nu ştie să cînte la un instrument. În ce priveşte chitara, aproape toată lumea ştia acordurile de bază.

N-are rost să vă spun despre muzica elitistă, despre marii compozitori şi interpreţi sovietici. Toată lumea ştie ce şcoală redutabilă de muzică aveau sovieticii. Paralel însă, existau multe alte genuri muzicale, devenite populare, pe care poporul sovietic le admira şi în care se regăsea. A existat muzica uşoară, care era muzica de masă oficială. Cine n-a auzit de Ala Pugaciova! Ea a fost diva sovietică prin excelenţă, iubită şi apreciată de masele largi. Toată lumea ştia pe de rost fiecare cuvînt din Arlechino, unul dintre cele mai faimoase şlagăre ale sale. După ce steaua URSS-ului s-a stins, steaua divei a continuat să strălucească. A început o a doua viaţă şi, azi tot pe primele pagini ale cotidienelor ruseşti o găseşti.

La sfîrşitul anilor '60 apăruse un alt fenomen muzical de masă. În aceşti ani, cîţiva dintre poeţi, actori, muzicieni încep să-şi interpreteze propriile creaţii, folosind doar o chitară acustică. Aşa apare stilul barzilor. Dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui stil sînt Vladimir Vîsoţki, Bulat Okudjava şi Alexandru Rozenbaum. În ciuda faptului că nu erau atît de mediatizaţi precum cîntăreţii din muzica uşoară, iar textele erau mult mai pretenţioase, în cîţiva ani ei vor deveni adevăraţi idoli. Reuşeau să facă un număr incredibil de turnee prin ţară. Au reuşit cel puţin două lucruri importante: să impună o calitate foarte ridicată a textelor, căci ei erau şi printre cei mai buni poeţi ai ţării şi să creeze o legătură directă şi complexă cu publicul. Concertele lor erau mai mult decît nişte simple concerte: se citeau versuri, se comenta, se cînta. Cînd a murit Vladimir Vîsoţki în 1980, cu puţin timp înainte de Olimpiada de vară de la Moscova, moment în care controlul asupra evenimentelor crescuse semnificativ, ţara a paralizat. Nu cred că mai existase ceva asemănător de la moartea lui Stalin. Dacă înmormîntarea lui Stalin a fost modelul funeraliilor oficiale, atunci înmormîntarea lui Vîsoţki a fost modelul funeraliilor neoficiale. Oricît a încercat statul să controleze evenimentul, n-a reuşit. Din toată ţara au sosit la Moscova mii şi mii de oameni ca să-şi ia rămas bun de la inegalabilul Vladimir Vîsoţki.

Un rol important în muzica sovietică l-a jucat fără doar şi poate, rockul sovietic. "Rockul sovietic" e o combinaţie de cuvinte care sună foarte straniu, dar care totuşi a existat. Mai întîi a fost rock'n'roll-ul, după care a apărut rockul. Fenomenul se dezvoltă începînd cu anii '60. Apar primele trupe care se cheamă oficial şi generic VIA, adică trupe vocal-instrumentale. Prima trupă cu adevărat semnificativă şi care va deveni una din legendele rockului sovietic este Maşina Vremeni. Anii '70 înseamnă o adevărată explozie a apariţiilor de trupe în URSS. Trei oraşe se vor bate pentru titulatura neoficială de capitala a rockului sovietic: Moscova, Leningrad şi, culmea, Sverdlovsk, un oraş mai puţin semnificativ din punct de vedere cultural. Se pare că Leningradul a cîştigat această bătălie. Cînd, înainte de Olimpiada de la Moscova, autorităţile au decis să cureţe oraşul de "elementele îndoielnice" acestea fiind "motivate" să părăsească oraşul, multe trupe rock au fost nevoite să activeze în alte oraşe. Atunci Leningradul începe să ia un avans în faţa Moscovei.

În anii '70 apar trupe precum Akvarium, DDT, Krimatoria, Kino, Aukţion, Zvuki Mu, Nautilius Pompilius (poate cele mai prolifice trupe rock din URSS), Mifî, Urfin Djius, Strannîe Igrî, Alisa, Noli, Agata Kristi, Ciaif, Mumii Troli, Bravo, Ţentr, Brigata C şi multe altele. În primă fază, fenomenul se manifestă prin ceea ce se va numi "concerte de apartament", care au loc în diverse locuri neoficiale, fără aprobări speciale sau publicitate. Totul este ascuns, evenimentele sînt cunoscute numai de către cei iniţiaţi. Casetele circulau în copii proaste, se dădeau din mînă în mînă, iar textele se multiplicau prin copierea lor manuală. Apare un adevărat curent alternativ. Treptat ele încep să concerteze în cluburi, baruri, şcoli, Case de Cultură etc. Statul a fost iniţial destul de îngăduitor cu aceste manifestări. Situaţia devine paradoxală şi ironică. Să vezi o trupă cu numele PolitBiro (biroul politic), în care cîntau cîţiva din fiii unor persoane importante din nomenclatura comunistă, cu plete şi haine deocheate, în săli în care pe pereţi erau atîrnate portretele lui Marx şi Lenin.

Începînd cu anii '80 putem vorbi deja de festivaluri neoficiale de muzică rock care au loc la Leningrad. În 1982 are loc aici înregistrarea primei organizaţii a cîntăreţilor de muzică rock amatori. Odată cu dezvoltarea "socialismului cu faţă umană" şi epoca glasnosti, fenomenul rock nu mai poate fi controlat: concerte peste concerte, festivaluri şi turnee prin ţară. Generaţia tînără alege rockul, rockul sovietic.

În această perioadă apar cele mai faimoase albume. Kino scoate Ultimul erou şi Grupa de sînge, Nautilius Pompilius scoate Despărţirea şi Kneazu liniştii, Alisa înregistrează Energia, Zvuki Mu scot Lucrurile simple, DDT scoate Eu am primit acest rol, Grajdanskaia Oborona scoate O sută de ani de singurătate, Instrucţie pentru supravieţuire, Agata Kristi scoate Al doilea front, iar Ţentr scoate Centromania.

Cum se multiplica şi cum se transmitea informaţia? Existau mai multe metode de înregistrare şi stocare a muzicii. Să nu credeţi că o ţară ca URSS, care trimitea rachete în cosmos, aflată în plină perioadă a progresului ştiinţifico-tehnologic, nu avea cîţiva specialişti, mari fani ai rockului, care să nu fie în stare să creeze aparate pentru producerea neoficială de viniluri. Aceşti specialişti au inventat o modalitate simplă. De pe posturile de radio gen Europa Liberă şi Vocea Americii, care transmiteau muzica vremii din ţările occidentale, era înregistrată pe casetofoanele deja existente. Apoi se transpunea cu ajutorul acestor aparate inventate pe filmele de radiografii pulmonare sau de alt gen. Aşa că pe imaginea coastelor tale puteai înregistra trupa The Beatles. Aveai nevoie de mai multe filme, mergeai de mai multe ori la spital sau apelai la alte tehnici de achiziţionare a acestor filme. Dacă nu ştiai pe cineva care face astfel de înregistrări, atunci mergeai la piaţa neagră şi cumpărai coaste.

În ceea ce priveşte specificul rockului sovietic aş evidenţia cîteva aspecte. Nu cred că este ceva foarte diferit faţă de ceea ce s-a întîmplat în cealaltă parte a lumii, însă în URSS a existat întotdeauna obsesia de a nu copia, de a nu reproduce, ci de a crea ceva autentic, specific. Era atît un orgoliu imens în acest domeniu, cît şi credinţa în specificul culturii, spaţiului, limbii etc. De aceea, în ciuda faptului că foarte multe trupe şi veterani ai rockului occidental erau foarte apreciaţi şi iubiţi, nimic nu poate fi comparat ca popularitate cu legendele rockului sovietic.

Fireşte că rockul sovietic era şi el orientat către publicul tînăr. Există, de exemplu, o obsesie a rockului sovietic faţă de text. Textul trebuie să fie o adevărată poezie. Textele marilor trupe se citeau şi ca poezie, puteau fi separate de muzică, aveau forţă şi în afara muzicii. Textul trebuie să spună ceva, ceva fundamental. De aceea, duşmanul de moarte a rockului era papsaua, adică muzica ieftină, comercială, care nu spune nimic. O altă trăsătură esenţială este critica, fie ea socială sau politică. Rockul a reuşit, pentru prima dată în mod serios, să problematizeze lucruri pe care nimeni, niciodată, nu le-a spus, în mod serios, public. Ei nu aveau probleme în mod direct cu limbajul oficial, cu puterea comunistă, aşa cum o făceau dizidenţii, ci cu puterea şi prostia sistemului dincolo de ideologia concretă. Ei au reuşit să arate mult mai eficient probleme majore ale ţării, fără să intre într-un conflict ideologic deschis şi să arate cauze mult mai profunde decît o trimitere directă la limba de lemn a ideologiei comuniste sau anticomuniste bine cunoscute. De asemenea, trupele rock sovietice erau lipsite de vedetismul unor personalităţi unice. Poate de aceea marea parte a lor activează cu acelaşi succes şi astăzi, iar producţia lor din perioada comunistă este la fel de valabilă şi astăzi.

La sfîrşitul anilor '80, încep să apară filmele scandaloase şi de mare succes, care problematizează domenii delicate, precum ASSA, Trandafirul negru emblema tristeţii, trandafirul roşu emblema iubirii şi Igla, cu muzică din repertoriul trupelor rock faimoase. Trupele încep să aibă posibilitatea de a-şi înregistra albumele în studiouri din străinătate, iar concertele de pe stadioane devin tot mai profesioniste. La sfîrşitul URSS-ului, rockul sovietic îşi trăia perioada de glorie, noi fredonam zi şi noapte melodiile lor, iar casetofoanele de proastă calitate învîrteau la nesfîrşit muzica trupelor noastre favorite. Puteţi citi mai jos cîteva dintre versuri, iar dacă nu vă interesează puteţi trece direct la următorul capitol, în care se va vorbi despre dezgheţul vesel al lui Hruşciov. (Textele sînt traduse de tovarăşul Mihail Alexeevici Vakulovski).

Tren în flăcări (Akvarium)

Colonelul Vasin a venit pe front
Cu soţia sa tînără şi frumoasă.
Colonelul Vasin şi-a chemat regimentul
Şi a zis: Să plecăm acasă.
Sîntem deja în al şaptezecilea an de război;
Că viaţa e o luptă ne-au învăţat,
Dar după noile date ale serviciilor secrete
Noi cu noi înşine ne-am luptat.

Am văzut generali.
Ei mănîncă şi beau moartea noastră.
Copiii lor îşi ies din minţi
Nemaiavînd ce să-şi dorească.
Iar pămîntul zace-n rugină,
Bisericile s-au transformat în cenuşă,
Şi dacă vrem să avem unde să ne mai întoarcem
E timpul să ne întoarcem acasă.

Acest tren e în flăcări,
Nu mai putem zăbovi,
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Acest pămînt a fost al nostru
Pînă am intrat în război,
Va muri, dacă va deveni al nimănui,
E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.

Iar în jur ard torţe.
Aceasta e adunarea unităţilor noastre moarte.
Şi oamenii care i-au împuşcat pe taţii noştri
Îşi fac planuri cu ai noştri copii.
Pe noi ne-au născut în sunet de marş.
Pe noi ne-au speriat cu închisoarea.
E de ajuns să ne tîrîm pe burtă însă,
Noi deja ne-am întors acasă.

Acest tren e în flăcări,
Nu mai avem ce aştepta.
Acest tren e în flăcări
Şi nu mai avem unde fugi.
Acest pămînt a fost al nostru
Pînă am intrat în război,
Va muri, dacă va deveni al nimănui,
E timpul să ne luăm acest pămînt înapoi.


Generaţia mea (Alisa)

Două mii şi treisprezece luni
sacrificate pentru un joc absurd,
Dar lumina stelei care a dispărut
mai e încă lumină.
Ţie ţi-e foarte greu să crezi -
drumul tău e de la acest perete pînă la peretele acesta.
Răspunde:
m-ai înţeles sau nu?
Din păcate sînt slab, aşa cum a fost şi martorul ocular
al întîmplărilor de pe muntele Pleşuv.
Eu pot să prevăd,
însă nu pot să prevestesc.
Dar dacă vei vedea cumva
ochii mei la fereastra ta
Să ştii,
am venit să nu te las să dormi.
Generaţia mea tace la colţuri,
Generaţia mea nu îndrăzneşte să cînte,
Generaţia mea simte durere,
Dar iarăşi sub bici e nevoită să intre.

Generaţia mea se uită în jos,
Generaţia mea se teme de ziuă,
Generaţia mea noaptea veghează,
Iar dimineaţa se devorează.

Ziua verde-albastră
s-a ridicat de unde-a trecut furtuna.
Ce sărbătoare frumoasă,
dar se simte clar lipsa noastră.
Ţi-e greu să te hotărăşti, te-ai obişnuit
să cîntăreşti - pentru, să cîntăreşti - împotrivă.
Înţelege,
eu îţi dau o şansă.
A fi viu e meseria mea,
asta e o semeţie, dar asta e în sîngele meu.
Eu pot să citesc în nori
numele acelora care ar putea să zboare.
Şi dacă vreodată
vei simţi săgeţile Marii iubiri,
Să ştii,
am venit să te ajut să te ridici.


Porcul pe curcubeu (DDT)

Pe cer un curcubeu atîrna, iar pe el o scroafă stătea
Şi cu ochi de privighetoare de sus totul urmărea.

Scroafo, tu cum ai putut zbura atît de sus,
Cum de ai ajuns într-un loc atît de călduţ?

Şi scroafa mi-a grohăit - "Mare fraier eşti, amice,
Nu ştii ce e viaţa, prostănace, fără pile n-ai ce face.

Asta nu e mare treabă, un mistreţ un loc cald pe soare mi-a promis,
Iată unde voi trăi ca-n vis.

Mistreţul mi-a spus că pe pile, cu o mită potrivită
Pînă la sfîrşitul vieţii o să-mi ajungă acolo ghindă".

Încărcat de sfaturi folositoare, eu am mers pe propria cale,
Iar de pe curcubeu se scurgeau lăturile, de toate culorile.


Discuţie telefonică secretă între centru şi provincie (DDT)

- Alo, Centru', vorbeşte Provincia.
La noi totul e-n regulă.
Am trimis trei sute de vagoane.
Alo, dictez pe litere - trei sute:
Taghir, Rustik, Ildar, Said, Talgat,
Akbuzat...
Programul progresează.
Totul e-n regulă.
Degrabă vom mai trimite.
Animalele se înmulţesc bine.
Recepţionat.
- Alo, Provincia, vorbeşte Centru'.
Am înţeles, aşteptăm carnea.
Vă trimitem două vagoane de încălţăminte.
Repet pe litere - două:
"Dinamik", "Duminică", "Acvarium"...
- Alo, Centru'!
La noi totul e-n regulă, totul e-n regulă...


Provincia

Aşa că prin părţile noastre
Domneşte liniştea şi-i pace,
Băligarul de bocanci e pupat,
Cineva lîngă rîu e udat,
Un grup de soldaţi eliberaţi
Pe fete de şolduri le trag,
Înjură slujba de mamă,
Şi după dulăi aleargă.
Garduri, străzi, case,
Din nou n-au adus filmul,
Ieri şeful clubului a înnebunit
De la plictiseala fără sfîrşit.
Iată un tractor care purcei striveşte,
În satul vecin e iarbă bună, se vorbeşte.
Toată noaptea în primărie s-au auzit paşi,
A venit un ordin: "Sădiţi ananaşi"!
Iar pe cerul albastru, ca un sfînt,
Zboară un cocoş prăjit,
L-a murdărit de sus pe un mucos,
Dispare după norul gros.


Steaua cu numele "Soare" (Kino)

Zăpadă albă, gheaţă gri
Pe pămîntul crăpat de secetă
Pe el ca pe o pătură peticită -
Oraşul ca un labirint de drumuri.
Iar deasupra oraşului plutesc nori
Acoperind lumina cerului
Deasupra oraşului - un fum galben
Oraşul are două mii de ani trăiţi
Sub lumina stelei
Cu numele Soare...

Şi de două mii de ani e război,
Război fără motive.
Războiul e treaba tinerilor -
Leac împotriva ridurilor.
Sînge roşu, roşu aprins
Peste o oră e doar pămînt
Peste două-i cu iarbă şi flori
Peste trei - iarăşi e viu
Şi încălzit de razele Stelei
Cu numele Soare...

Şi noi ştim că mereu a fost aşa
Că iubim că asta-i Soarta,
Cine trăieşte după legi străine
Şi cine de tînăr va muri.
El nu-şi aminteşte de cuvîntul "da" şi de cuvîntul "nu"
Nu-şi aminteşte nici de grade, nici de nume.
Şi e în stare să ajungă la stele,
Neluînd în seamă că e doar un vis,
Şi să cadă, ars de Steaua
Cu numele Soare...


Fetiţa mică (Krematory)

Fetiţă mică cu privire de lupoaică,
Şi eu am încercat să mă sinucid odată,
Şi eu am zăcut în cada însîngerată
Şi am înghiţit tăcut fum de marijuana.

Uite ce paşnic vacile mestecă
Şi ce cristalini sînt munţii luminaţi.
Noi vom smulge stîlpi, vom muta graniţe,
Ah, fetiţă mică cu privire de lupoaică.

Dormi liniştită, trecutul uită.
Casa în care ai trăit e părăsită şi pustiită.
Cu blană vor fi acoperite plăcile cavoului
Fetiţei mici cu privire de lupoaică.


Glob de culoarea kaki (Nautilus Pompilius)

am fost incolor am fost foarte curat
am fost transparent am devenit absolut alb
se pare că cineva a hotărît că e iarnă şi m-a acoperit cu cretă

să fi fost alb dar să fi fost totuşi curat
fie şi rece dar totuşi cu privire clară
dar cineva a hotărît că-i război şi m-a acoperit cu negru

eu văd culoarea dar eu aici n-am fost
eu aud culoarea eu simt culoarea
nici nu vreau să ştiu de cei ce deja colorează cerul
eu văd cîntecul în depărtare dar aud doar

marş marş stîngul
marş marş dreptul
n-am văzut mulţime mai groaznică
decît mulţimea de culoarea kaki

să fi fost negru să fi fost chiar însuşi dracu'
dar cineva de seamă ce mereu vrea să atace
a ordonat să ies din vară şi m-a băgat în kaki

eu văd fumul dar eu aici n-am fost
eu aud fumul eu simt scrumul
eu nici nu vreau să ştiu de fiara
care va arde cerul
eu văd cîntecul în depărtare dar aud doar
marş marş stîngul
marş marş dreptul
n-am văzut tablou mai prostesc
decît un glob de culoarea kaki
marş marş stîngul
marş marş dreptul
marş marş stîngul
marş marş dreptul


Ea trece prin viaţă rîzînd (Maşina Vremeni)

Ea trece prin viaţă rîzînd.
E vaporoasă ca vîntul şi niciunde în lume
Ea nu se va face de ruşine.
Metodă sigură de a fugi de probleme - de parcă n-ar fi:
În toate vede lumina de zi!
Ea trece prin viaţă rîzînd.
Se întîlneşte şi se desparte
Fără să se întristeze
întîlnirile-i sînt unice, iar despărţirile - imediate.
Şi noile chipuri
Se grăbesc să se topească
În cercul difuz
Cică de amici şi amice.

Şi noile chipuri
Se grăbesc să se topească
În cercul difuz
Cică de amici şi amice.

Ea trece prin viaţă rîzînd.
În vizită ea e la fel de distinsă
Ca acasă, unde totul i-e familiar.
Norocul e cu ea, viaţa i-a reuşit.
Şi toţi, fără excepţii,
Se întorc încîntaţi după ea. Şi nici nu observă
Cum nopţile plînge
Cea, care trece prin viaţă rîzînd...


Şi a venit ultima perioadă a URSS-ului, în care au apărut trupe cu o muzică de consum. A apărut primul mare fenomen numit Lascovîi Mai, în care cîţiva puştani adunau la un concert mase imense care întunecau orizontul. Cu un ritm tot mai cadenţat se închideau uzinele şi fabricile sovietice, iar cu un alt ritm, tot mai rapid se deschideau fabricile de producţie de "stele". De la pasiunea către Utopie ne-am aruncat cu o pasiune nebună către Real.

Citiţi alt fragment al acestei cărţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer