Născut în URSS, trăiesc în România / Un rahat bine lustruit

Citiţi un fragment din această carte.


Vasile Ernu este născut în URSS, în 1971. Este absolvent al facultăţii de filosofie (Universitatea Al.I.Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea: Artă + Societate. A activat în cadrul Fundaţiei Idea, Tranzit şi a condus Editura Idea. Actualmente lucrează în cadrul editurii Polirom.


Născut în URSS e una dintre rarele lucrări postdecembriste care încurajează rezistenţa critică împotriva caricaturizării propriului trecut, împotriva autocolonizării spaţiului cultural românesc cu ideologeme preluate din repertoriul "taberei victorioase" a Războiului Rece. Raritatea unor asemenea apariţii vreme de cincisprezece ani de "libertate" postcomunistă, şi felul în care majoritatea reacţiilor de pînă în prezent urmează acelaşi format, ţinînd întîi să se dezică de "comunism" înainte de pronunţarea oricărei interpretări referitoare la textul însuşi al lui Vasile Ernu, sînt de altfel indicii directe ale greutăţii ideologice care apasă şi limitează cîmpul cultural românesc actual.

Semnificativ, revista Idea artă+societate, scena iniţială a autorului, abundă însă de contribuţii critice în direcţii similare, şi invit cititorii care nu se mulţumesc cu practica obişnuită a consumului întrebărilor prin ridicarea lor să examineze colecţia revistei.

Un act real de anamneză

Cîteva remarci preliminare: în pofida formei ambigue, între literatură şi eseu, cartea lui Vasile Ernu nu e un gest pur estetic, gratuit. Cartea e plină de momente savuroase, à la Ilf şi Petrov, însă nu sînt clovnerii: umorul lui Vasile Ernu e autoreflexiv, prilejuind un examen critic al propriei conştiinţe. Nu e un umor defensiv, de genul arătării cu degetul, ca cel în care se complace marea majoritate a industriei culturale româneşti. De asemenea, cartea lui Vasile Ernu nu e doar o încercare de a reda o "faţă umană comunismului", şi nici o simplă recuperare comercială a nostalgiei. Avem de a face cu un act real de anamneză, mulţumită căruia autorul refuză să reducă la un principiu-monolit ceea ce a fost o experienţă multiplă, complexă.

Textul îşi datorează prospeţimea evidentă pe piaţa românească unor adevăruri crunt de banale, care au fost însă reprimate de industria culturală postcomunistă. Ţineţi-vă bine: şi în comunism a existat viaţă, şi în comunism au trăit oameni care-au rîs şi au dansat! Iar a asuma acest lucru nu e deloc totuna cu a uita ororile totalitarismului! Dimpotrivă: textul aduce o contribuţie semnificativă la potenţarea rezistenţelor critice împotriva dominaţiei altei ideologii hegemonice: proiecţia comunismului (şi a Estului) ca un fel de nou "Ev Mediu", o lume a întunericului, a Răului şi barbariei, un fel de primitivism al umanităţii. Dincolo de asemenea prejudecăţi, la adăpostul cărora se clădesc în continuare cariere, textul lui Vasile Ernu e o contribuţie la dezvoltarea unei gîndiri diferenţiale, în stare să conceapă lucruri mai complexe decît Alb şi Negru, un exerciţiu de conservare şi fructificare a propriei istorii fără a trece cu vederea ororile sale. Simpatia lui Vasile Ernu pentru "comunism", în fond un simplu dialog cu cotidianul propriului trecut, o invitaţie la comparaţii dezinhibate, e periculoasă doar pentru anti-comunismul dogmatic, cît se poate de provincial şi previzibil, specific unei culturi aflate la periferia capitalismului, preocupată de internalizarea ideologiilor dominante, eurocentriste şi capitalocentriste.

Textul lui Vasile Ernu are aşadar valenţe anti-ideologice, nu avem de a face cu un capriciu pur estetic, o simplă manevră oportunistă ori o chestiune provincială - pentru că Născut în URSS nu este o curiozitate exotică "moldovenească", ci este scris în primul rînd pentru spaţiul cultural românesc. Da, cetăţenii Uniunii Sovietice, y compris cei ai actualei Republici Moldova, au beneficiat de un acces mult mai larg decît românii la cultură şi consum, iar asta ar trebui să dea de gîndit încercărilor de compensare a sentimentelor locale de inferioritate faţă de Occident prin ironii superioare adresate actualei "rude sărace" de mai la Est. Valoarea textului nu provine însă din exotismul său, căci tezele vehiculate îi privesc direct pe participanţii la dialog în spaţiul cultural românesc.

Cultura oficială şi cultura independentă

Anume, în primul rînd, textul prilejuieşte un exerciţiu comparativ inedit pentru scena culturală centrală românească: între comunism şi capitalism din perspectiva primului. Încă şi mai neauzit, Născut în URSS îndrăzneşte să vorbească chiar de o înrudire a celor două sisteme. Departe de a sugera că ar fi totuna, textul face însă foarte palpabile diferenţele şi mijloceşte cititorului de azi o experienţă radical diferită a cotidianului: o întreagă altă lume e posibilă! Similaritatea în cauză ţine pur şi simplu de caracteristici ale puterii: Ernu scrie despre sistemul dominant al trecutului şi se raportează la sistemul dominant al prezentului. "Dacă lumea în care am trăit era axată pe represiune politică, lumea în care am intrat e bazată pe represiune economică. Sînt două feţe ale aceleiaşi monezi. Ambele sînt forme de represiune şi de control."

Comun celor două sisteme este aşadar coagularea dincolo de control a puterii, de o parte, şi exerciţiul de rezistenţă al individului, de cealaltă. Ernu nu e atît de nostalgic pe cît pare: se grăbeşte, de fapt, să ia nici partea comunismului, nici a capitalismului. "Taberele" antagonistice nu se constituie între cele două puteri suprastructurale, ci între formele puterii şi practicile de rezistenţă ale oamenilor comuni. Autorul nu se grăbeşte în nici un moment să vorbească din perspectiva puterii, ci rămîne la firul ierbii, păstrînd discursul său în adecvare cu propria condiţie. Iar propria condiţie nu e cea a unei individualităţi abstracte, ci a comunităţii şi experienţelor comune a "cetăţenilor URSS".

Puterile par să fi avut atitudini similare faţă de oamenii comuni, ba chiar şi un limbaj comun: "Jocul era simplu. Ce eliberam noi se chema ocupaţie pentru ţările occidentale, iar ce elibera SUA, era ocupaţie pentru noi. Mă rog, vorbeam limbi diferite, sau mai degrabă aceeaşi limbă, dar înţelegeam fiecare ce doream, în funcţie de interes." De-a lungul cărţii întîlnim referinţe constante la diferenţele ireconciliabile dintre limbajul puterii şi un vocabular cu totul paralel celui oficial: "fraze înaripate", limbajul cozilor, bancuri, coduri vestimentare, dar şi cărţi, filme, muzică etc. De o parte, avem cultura oficială a puterii, de cealaltă, practici ale solidarităţii şi rezistenţei, crearea unor culturi independente - o adevărată diviziune de clasă, comună dealtfel celor două puteri mondiale.

Ernu strecoară aici o teză scandaloasă: "Dizidentul este primul produs al colaborării dintre cele două sisteme, comunist şi capitalist. (...) Dizidenţa e o creaţie, un soi de limbaj comun al celor două sisteme şi care a fost întreţinut de ambele părţi." Cu siguranţă dă de gîndit, dacă e să observăm cîţi dizidenţi anticomunişti sînt astăzi apologeţi ai ideologemelor actualei puteri mondiale. În timp ce dizidenţii se raportau la limbajul puterii, fiind astfel parte a culturii oficiale, culturile independente produceau direct diferenţe şi valori contestatare: "[Rockerii] nu aveau probleme în mod direct cu limbajul oficial, cu puterea comunistă, aşa cum o făceau dizidenţii, ci cu puterea şi prostia sistemului dincolo de ideologia concretă. Ei au reuşit să arate mult mai eficient probleme majore ale ţării (...) decît o trimitere directă la limba de lemn a ideologiei comuniste sau anticomuniste." Astfel de idei se alătură unor teze formulate şi popularizate de Noam Chomsky: Războiul Rece a funcţionat mai degrabă ca o colaborare între cele două mari puteri globale pentru a stoarce buzunarele popoarelor lor şi pentru a construi uriaşele maşini militare necesare extorcării lumii a treia, împărţită în felii de influenţă.

Bogăţia culturii independente era evidentă sub comunismul sovietic - un mod de raportare rezistentă ce pare să se fi pierdut astăzi, într-o altă provincie a altui sistem dominant mondial.

Fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste

O altă concluzie ce se desprinde din parcurgerea experienţelor fericite ale cetăţeanului URSS este că viaţa sub comunismul sovietic a avut "părţile sale bune". Nu totul a fost un eşec, aşa cum se înţelege din formula-şablon "falimentul comunismului" în care pare să se fi înţepenit cultura estică postcomunistă. Ba chiar, anamneza îi dă autorului speranţe de viitor ce provoacă probabil fiori de groază sensibilităţilor necondiţionat-anticomuniste: Ernu insistă că, departe de a se fi terminat, comunismul pur şi simplu "s-a oprit"! Încredere în marşul istoric al dialecticii? Încotro, azi? La latitudinea fiecărui cititor să abordeze problema.

Aş ţine să exprim aici şi cîteva critici, aşezate mai degrabă în continuarea capătului de pod deschis de Născut în URSS. În primul rînd, referitor la documentare. Textul se complace pe alocuri într-un discurs implicit, de forma "ştim noi despre ce e vorba" - care e mult prea comun tocmai anti-comunismului dogmatic de pe piaţa culturală românească. Să fie, de aceea, poate destinat tocmai anticomuniştilor?

Siteul web balansează lucrurile, şi constituie într-adevăr o premieră pe piaţa românească: o completare substanţială, o arhivă de inteligenţă, nu doar o imagine a cărţii. În spiritul transparenţei, pentru cititorii curioşi, aş vrea să menţionez însă două influenţe majore ale cărţii, pe lîngă omniprezenţii Ilf şi Petrov şi Bulgakov: Viktor Pelevin şi Benedikt Erofeev - ambii, autori ai unor opere pe cît de influente, pe atît de ignorate de industria culturală românească, mult prea preocupată să internalizeze fantasmele sale eurocentrice ca să mai sesizeze scena culturală din - horribile dictu - Rusia. Pe lîngă reproblematizarea cultului eroilor sovietici (Gagarin în Omon-Ra, 1991, ori Ciapaev în 1996), Pelevin a fost primul să sesizeze, în influenta sa Generaţia P (1999), recuperarea politrucilor, a intelectualilor şi artiştilor în industria de marketing şi mass-media comercială, capturarea lor de către sistemul capitalist şi chiar reşaparea lor în noi modele de succes. Dixit Vasile Ernu: "atunci cînd eram noi mici şi mai ales în adolescenţă, nu numai că nu vroiam să fim ca ei, ci îi dispreţuiam trufaş, pe cînd astăzi «stilul PR», "«stilul advertising», politrucii prin excelenţă, au devenit visul şi modelul oricărui tînăr. Nu am crezut niciodată că modelul politrucului va deveni un model de viaţă şi societate. Am văzut-o şi pe asta."

"În comunism motorul mişcării a fost băutura"

Cît priveşte Benedikt Erofeev, fabuloasa Moscova-Petuşki a fost scrisă în toamna lui 1969, cînd autorul trăise practic în tren, ca muncitor necalificat ce punea cablu de telefon de lungul şi latul Uniunii Sovietice, şi a fost publicată în samizdat, circulînd din mînă în mînă pînă să ajungă la faima actuală. Cartea a fost recuperată apoi de amîndouă puterile mondiale: dacă sovieticii sub Gorbaciov au reabilitat-o în anii 1980 ca pamflet împotriva alcoolismului, Moscova-Petuşki a fost introdusă în literatura nord-americană ca parabolă a nebuniei ce caracteriza sistemul sovietic. Dincolo de determinaţiile ideologiilor dominante ale zilei, Erofeev descrie însă universul halucinant al unui tren care merge de la sine, ai cărui pasageri turmentaţi şi chiar controlori, pe cît sînt de rafinaţi în domeniile lor de cunoaştere, pe atît sînt de lipsiţi de control asupra propriului destin; trenul şi alcoolul sînt mediile romanului, instanţele superioare care simbolizează ubicuitatea şi întipărirea materială a ideologiei. Zice Ernu: "A construi comunismul fără alcool e ca şi cum ai face capitalism fără reclamă. Dacă în capitalism reclama e motorul economiei de piaţă, în comunism fireşte că motorul mişcării a fost băutura."

În fine, o ultimă critică priveşte concentrarea autorului pe ceea ce am putea numi industria de amuzament comunistă şi o anumită fraternitate pur masculină. Un efect colateral al acestor tendinţe este retractarea valenţelor anti-ideologice ale textului, din potenţiale revendicări cu greutate, într-un subtext implicit, la limita autosuficienţei. Ceea ce înseamnă doar că e un început care invită la continuare, atît pentru autor cît şi pentru cititori. Aşadar, încă un efort!

(Cronică de Ovidiu Ţichindeleanu preluată din Observator Cultural, iulie 2006)

---

Vasile Ernu e basarabean şi s-a născut în 1971 la Odessa. În 1990 a primit o bursă de la statul român şi a absolvit filozofia la Iaşi. Recent a publicat o carte plină de nostalgii după vechiul URSS, ţara în care şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.

Nostalgia e atît de puternică, încît, spune el, "Din cînd în cînd mai vreau să iau un bilet spre URSS...". Din cauză că nu poate să ia acest bilet, a rezolvat problema evocînd viaţa de zi cu zi a cetăţeanului sovietic obişnuit, acel cetăţean made in URSS. Un cetăţean fericit, care, zice autorul, chiar dacă suferea o oarecare represiune politică, scăpase de represiunea economică, acea represiune care îl sufoca pe cetăţeanul din lumea liberă.

Nu se înţelege prea clar de ce, dacă a scăpat de represiunea economică, cetăţeanul sovietic stătea totuşi la coadă cînd se băga cîte ceva. În 1983 am văzut la Moscova o coadă de cîţiva kilometri. Se băgaseră tenişi ceheşti. Ernu nu îşi bate prea mult capul cu această problemă; la coadă, zice el, cetăţeanul sovietic se socializa. Spre deosebire de occidental, care, fiindcă nu stătea la coadă, se aliena.

Ce poate să facă dragostea dintr-un om! Locuitul în comun, cîte patru-cinci familii într-un apartament, avea acelaşi rol, socializarea. Ea se producea fie în bucătăria comună, fie stînd la coadă pentru a ocupa un loc în closet. În schimb, occidentalul, care are bucătăria şi baia numai ale lui, moare de plictiseală. Statul sovietic nu putea produce cam tot ce-şi doreau cetăţenii, de exemplu blugi, dar a găsit repede o rezolvare a problemei. A atacat Afganistanul, ţară unde se găseau blugi, şi fiecare soldat putea aduce cu el, cînd venea în permisie, cîţi blugi putea căra. Aşa s-a pricopsit şi Ernu cu o pereche de blugi aduşi de fratele său.

Autorul este, printre altele, foarte mîndru de scriitorii sovietici. Orice cetăţean sovietic ştia pe dinafară pasaje întregi din Ilf şi Petrov, de exemplu. Din păcate, autorul uită să ne spună cum i-a răsplătit statul sovietic pe aceşti doi scriitori într-adevăr geniali. Pe Ilf l-a împuşcat în 1938, iar pe Petrov l-a trimis în linia întîi şi, în 1942, a dispărut. Tot aşa, uită să ne spună că Erofeev, din care citează masiv despre cum beau ruşii, n-a putut niciodată să-şi publice ceva în URSS. Dar astea sînt chichiţe de om care n-a înghiţit niciodată comunismul.

(Cronică de Ştefan Agopian preluată din Academia Caţavencu, iulie 2006)