Pampa şi labirint între oglinzi paralele: ...şi o partidă de tenis cu Bioy

Citiţi un fragment din aceată carte.



Născut la Buenos Aires la 15 septembrie 1914, Adolfo Bioy Casares avea 36 de ani când, în 1940, şi-a publicat cel mai celebru şi mai bine vândut roman, Invenţia lui Morel. Începând din acel moment, soţul cunoscutei scriitoare şi pictoriţe Silvina Ocampo (care i-a ilustrat unele volume şi a colaborat cu el la scrierea altora) şi cel mai bun prieten al marelui prozator Jorge Luis Borges, şi-a renegat şi ignorat definitiv toate scrierile anterioare, iar faima i s-a consolidat an după an: astăzi e considerat unul dintre cei mai originali şi relevanţi prozatori hispanoamericani, iar cărţile lui, traduse în peste 15 limbi (printre care româna la loc de cinste, datorită marelui număr de titluri), se bucură de frecvente adaptări cinematografice şi de TV.

La capătul a 60 de ani de neîntreruptă activitate literară, Adolfo Bioy Casares a configurat o operă narativă extrem de bogată, a cărei enormă varietate tematică e concurată numai de infinitele nuanţe, amănunte şi reflecţii subtile care-i compun cărţile. Inutil am enumera aici şi acum nume din abundenta-i bibliografie: (volume de) povestiri, antologii, romane, căci despre cele mai multe i-a povestit cu nonşalanţă lui Fernando Sorrentino, chiar în această carte în care – niciodată n-am să pot iubi mai mult reportofonul! – nu scrie, ci vorbeşte, e oral cu voluptate, rectifică şi colportează, se confesează şi se întreabă, spune bărbăteşte ce crede şi nu priveşte niciodată înapoi cu mânie, deschizându-se către cei pe care i-a respectat cel mai mult în viaţă: proprii săi cititori.

Cu 24 de ani mai tânăr decât celebrul său interlocutor din această carte, prozatorul argentinian Fernando Sorrentino a publicat în 1974, doi ani după debutul în volum, Şapte convorbiri cu Jorge Luis Borges. Au trebuit să treacă alţi 18, pentru ca acea carte să-şi găsească perechea în aceste pagini. Dar a meritat aşteptarea.

Interesul lui Fernando Sorrentino pentru două dintre cele mai carismatice personalităţi ale literaturii din ţara care ni l-a dat şi pe Ernesto Sábato se datorează, cu siguranţă, faptului că el însuşi este autor de proză fantastică şi mare amator, cum ar spune Borges, de "minuţii filologice". Şi dacă Bioy ni se dezvăluie ca o personalitate capabilă să greşească, să se înţeleagă şi să se explice, nu e mai puţin adevărat că Sorrentino e un mare ascultător; e prezent şi organizat fără ostentaţie, curios şi atent fără să se dea de gol, informat şi cult cu modestie, dar e, mai ales, un mare jurnalist; de aceea, întrebările pe care le pune, cel mai adesea de la egal la egal, pertinente şi la obiect, sunt atât de scurte, încât trec de cele mai multe ori aproape neobservate.

Poate din pricină că, acum peste un deceniu, în iulie 1993, anul în care moare Silvina, am avut şansa să stau timp de peste două ore de vorbă cu Adolfo Bioy Casares şi să-i iau cu o timiditate pe care astăzi o regret din toată inima un interviu, citind aceste pagini cu multe anecdote, dintre care unele pline de un haz nespus de subtil şi de fin, dar mai ales pline de idei inteligente despre literatura bioycasariană şi unele secrete ale artei scrisului, m-am surprins vizualizând, făcând în mintea mea un film înduioşător şi emoţionant, înţesat de confesiuni care aruncă noi lumini asupra personalităţii marelui scriitor.

În dimineaţa aceea de 8 iulie, un domn bătrân ieşise - cu indicibilă şi elegantă politeţe - în întâmpinarea timidităţii mele; eu nu-i percepeam, însă, bătrâneţea ca atare, nu mă şoca, nu simţeam că don Adolfo parcursese un răstimp la capătul căruia îmbătrânise, ci îl vedeam pur şi simplu ca pe Bunicul etern, impunător prin cultură şi generos prin prietenie: un domn înalt, subţire, suplu şi încă alert, vioi ca orice jucător de tenis, gata să facă o glumă, să-ţi dăruiască o ironie, o uşoară maliţiozitate.

Ştia multe despre România, despre latinitatea de la gurile Dunării şi, mai ales despre Constanţa, port ca şi Buenos Aires, oraşul tuturor exilurilor, şi mai ales al celui dureros şi deznădăjduit trăit de un tânăr argentinian Ovidiu. Mi-a povestit că tocmai scria despre el, despre cum izbutea Ovidiu să scape din exilul tomitan şi să-şi vadă cu ochii visul-Buenos Aires. Să ajungă la liman! Acasă! În sfârşit! Şi despre cum, ca într-un text de Cortázar, în sufletul terestru fericit al lui Ovidiu, care tocmai îşi văzuse visul cu ochii - sau poate că tocmai dăduse colţul, din Suipacha desigur, că acolo-i Ambasada României, pe Corrientes, sau invers, din Corrientes pe..., dar ce importanţă mai are? – se strecurase şarpele dorului: îi lipseau dacii, Tomisul, limba poemelor pierdute, brazii, mămăliga şi cine mai ştie câte altele.

N-am aflat dacă, până la urmă, don Adolfo a scris sau nu istoria argentinianului Ovidiu care se-ntoarce din exilul tomitan şi duce dorul Constanţei. Dar îmi aduc adeseori aminte de domnul bătrân, melancolic, înalt, subţire, dar mai ales drept - doar jucase atât de mult şi de bine tenis - cu ochi albaştri, demni de pânzele Silvinei, care priveau cu bunăvoinţă, cu îngăduinţă, de undeva de departe, din locul de unde nu mai ceri nimic – ce-ai mai putea cere, oare, după ce ai fost prietenul cel mai apropiat al lui Borges, după ce ţi-ai povestit cu el, în fiecare după-amiază, toate viitoarele povestiri, toate replicile cu haz care ţi-au bântuit mintea? – pentru că ai văzut şi ai înţeles totul.

Totul şi încă ceva. Şi totuşi, deşi l-am rugat, insistent ca pe Bunicul, să-şi aducă aminte, să-ncerce să-mi spună, mi-a răspuns politicos, cu vorbe luate cu siguranţă din acelaş nobil vocabular, că nu-şi mai amintea, sau nu voia, sau nu putea, sau îl durea sufletul, să-mi spună cum scriau el şi Borges "la patru mâini": Borges – tema, iar el – acompaniamentul. "Nu mai ţin minte", a spus totuşi, "ce-am spus eu şi ce-a zis el. E mult de-atunci, dar era tare bine". Şi a surâs, cu o bunătate obosită, în care nu era nimic din tatăl lui Bustos Domecq, iar ochii albaştri, cer fără nor, au privit departe, parcă spre viaţa viitoare în care nu a crezut niciodată după ce l-a citit pe Jorge Manrique, viaţă unde poate erau şi Borges, şi Bunicul, şi tare ar fi fost bine să fie, să se întâlnească acolo, cu stilul lor de viaţă elegant, rafinat, demn, cu parfumul lumii lor în care un cuvânt tocit - ca "admirabil" sau ca "interesant" - spune uneori mult mai mult decât un întreg roman modern, spune uneori chiar o întreagă istorioară de don Adolfo.

Dimineaţa de iarnă în care l-am întâlnit la Buenos Aires pe Adolfo Bioy Casares nu semăna cu cele în care-şi juca partidele de tenis, urmate de ceaiul luat în compania unor domnişoare mondene. Dar cartea generos construită de Fernando Sorrentino, da. Fără doar şi poate că cele şapte convorbiri sunt replica oral-literară a unor partide de tenis în care, mai mult decât rezultatul, vreau să zic, numărul de games şi seturi câştigate, sau spectacolul reverelor, pentru don Adolfo a contat faptul în sine: că mai putea încă să servească, să salte mingea peste fileu, să petreacă o jumătate de zi asemenea întregii lui vieţi: într-o veşnică partidă de tenis.

Incontestabil, Adolfo Bioy Casares şi-a privit viaţa ca pe un meci de tenis: şi-a jucat-o cu plăcere şi fair-play, a ştiut să câştige dezinvolt şi să piardă neresentimentar. Când şi-o povesteşte, simţi cum se ciocnesc în aer racheta şi mingea, auzi zgomotul produs de impetuosul lor impact. Poate nu sunt puţini cei care şi-au trăit existenţa ca pe o partidă de tenis, dar cu siguranţă printre ei nu sunt mulţi scriitori. Iar Bioy e cel mai relevant dintre aceştia. Pentru că a transferat concepte şi principii din tenis chiar în arta scrisului.

Încă de când a primit Nobelul literelor hispanice, Premiul Cervantes, în 1990, Bioy a lămurit definitiv cum a ajuns scriitor, revendicând, ca orice literat de limbă spaniolă, un loc bine stabilit pe filiera ce începe cu Cervantes, cel căruia – spune Bioy – "îi datorez literatura, care a dat sens vieţi mele":

"Înainte de a citi Don Quijote, doar de două ori am pus mâna pe pană, pentru a scrie literar. Întâia oară, pentru a atrage atenţia unei tinere; a doua, pentru a-i imita pe Conan Doyle şi Gaston Leroux. Trebuie să lămuresc că, în vremea aceea, ambiţiile mele nu erau literare. Nu voiam cu adevărat decât să alerg o sută de metri în nouă secunde, şi să fiu campion de box şi tenis. [...] Dacă nu mă înşel, încă înainte de sfârşitul primului capitol am ştiut că voiam să fiu scriitor. Fără doar şi poate, pentru a povesti, pe un ton lipsit de grijă, istorii despre eroi care lasă baltă siguranţa căminului sau a patriei şi iubirea celor apropiaţi, pentru a se aventura în lumi necunoscute. Nu am întârziat, desigur, să încep un foarte lung roman, în ale cărui prime pagini un tânăr spaniol sosea la Buenos Aires, pentru a străbate America".

Dintr-o asemenea confesiune şi din altele similare, pe care le evocăm cu dorinţa de a completa informaţiile aduse de cartea lui Fernando Sorrentino, putem deduce că nu gloria a fost ambiţia literară a lui Bioy, ci dorinţa de a trezi în cititor o fascinaţie similară cu cea pe care i-o provocase romanul lui Cervantes. E de remarcat, deci, că încă de la începuturile sale scriitoriceşti, Bioy s-a simţit atras de o relaţie specială cu cititorul, lucru normal, dacă ne gândim că era totodată şi un mare cititor. Nu e locul să o facem aici, dar, încercând să înţelegem şi să ne explicăm cum a ajuns Bioy să-şi decanteze arta de a scrie, ar fi deosebit de interesant să urmărim istoria lecturilor pe care le-a făcut.

Aşa cum a mărturisit în multe ocazii, Bioy a fost scriitor cu plăcere şi a considerat că plăcerea scrisului era însuşi motorul artei sale: i-a plăcut să "inventeze" şi să scrie "istorii", iar acestea au fost în majoritatea lor profund argentiniene, în esenţă: Bioy Casares a fost fără răgaz conştient că profesia şi îndatorirea sa se identificau cu practica naraţiunii. S-a considerat narator de profesie, povestitor de istorii, i-au plăcut naraţiunile şi a trăit cu convingerea că ele plăceau tuturor, dat fiind că fiecare cititor era mereu în căutarea unei istorii captivante. În acest sens, credem că s-a revendicat nu de la filiera Cervantes, ci din mai vechea tradiţie a celor 1001 de nopţi.

A scrie – este convingerea lui Bioy – înseamnă a gândi cu precizie şi a scrie fără ornamente, dar nu fără inerente labirinturi, despre cele două aventuri posibile de-a lungul existenţei: viaţa şi cărţile. Iar, pentru că, în definitiv, "atât scrisul cât şi cititul sunt succesive şi consumă timp, amândouă lasă loc gândirii". Iar, pe de altă parte, "literatura e o lume suficient de valoroasă pentru ca cineva să-i consacre întreaga viaţă". Cu toate acestea, făcând din scris scopul fundamental al vieţii, Bioy ajunge să mărturisească la bătrâneţe: "acum modul meu spontan de exprimare e scriitura; mă simt destul de nesigur pe vorbire" (1988).

Nu e de mirare, deci, că Bioy Casares acordă literaturii un loc atât de important, după cum el însuşi explică:

"Ştiu că, pentru mulţi, cuvântul «literatură» sugerează o materie de studiu, sau în orice caz ceva care nu e viaţă, ci doar o versiune a vieţii, într-un mod pretenţios fină, iluzorie, inexistentă. Nu: literatura exprimă sentimente, închipuiri, dureri, speranţe, frustrări ale oamenilor. Probabil că este expresia celor mai bune minţi care au trecut prin lumea noastră. E suficient să te apropii de ea pentru a-i simţi fascinaţia. Cu Borges şi Silvina nu ne ajungea viaţa să tot vorbim de cărţi citite sau pe care aveam să le scriem".

Considerându-se, cu modestie, un "producător de materiale de lectură", Bioy îşi lua subiectele "de unde se nimerea", căci, deşi importante, alte aspecte i se păreau fundamentale pentru a scrie bine: "să scrii mult, să gândeşti, să dai dovadă de fantezie, să-ţi iasă şi să dai greş, să-ţi corijezi erorile, să dai deoparte ce-ţi iese prost". Astfel de consideraţii pot părea generale – ca de pildă acest adevăr axiomatic: "Când scrieţi, gândiţi-vă că orice carte e o maşină compusă dintr-o hârtie tipărită şi un cititor" -, dar Bioy a meditat profund până şi asupra celor mai mărunte, adică nuanţate, exigenţe ale scrisului. Astfel îi consilia, printre altele, pe cei mai tineri: "nu povestiţi acţiuni violente cu verbe auxiliare şi fraze lungi; nu descrieţi un peisaj în termeni de acţiune, nu spuneţi iarba de păscut creşte, iar copacii îşi lungesc crengile, căci veţi transforma o scenă liniştită într-una de circ".

Revenind la subiecte sau idei, amintim că, odată în posesia unei idei tentante, scriitorul trebuie, în concepţia lui Bioy, să decidă ce va face cu ea: "Când ideea e limpede ca un obiect şi nu necesită nici o dezvoltare prea amplă, nici multe personaje, va ieşi cu siguranţă o povestire; din contră, dacă suibiectul necesită o dezvoltare lungă şi multe personaje bine caracterizate, va fi un roman" (1984).

Într-o asemenea construcţie, fantasticul reprezintă "cărămizile", iar la capătul zidului se află finalul, şi "avea dreptate Borges – spune Bioy – cunoaşterea lui îţi oferă linişte. [...] Mă grăbesc să semnalez că preocupările legate de final nu le au toţi scriitorii, căci îi privesc numai pe cei ce scriu romane care, prin construcţie, sunt înrudite cu genurile poliţist şi fantastic: istorii unde finalul e important, unde cu adevărat finis coronat opus. Eu obişnuiesc să scriu aşa ceva". Adeseori, acest final vine la capătul unui zid labirintic, aproape borgesian.

Ceea ce nu înseamnă că, pentru Bioy, începutul nu e şi el foarte important: e bine - crede - ca încă de la primele rânduri să-i promiţi ceva cititorului. Şi mai ales să nu te întinzi la scris, respectând implicit unitatea de timp: "e convenabil ca ficţiunea să dureze în timp cât mai puţin cu putinţă". În ceea ce priveşte unitatea de acţiune, ea prezintă avantaje pentru proză: "exclude episoadele şi personajele care nu sunt necesare şi cere ca totul să facă trimitere la tema centrală. Desigur, nu trebuie exagerat; câte o digresiune care să detensioneze subiectul poate fi necesară, ca să lase aerul să treacă..." Iar ceva mai încolo subliniază: "faceţi tot posibilul pentru ca, într-o istorie, ca şi în maşinăria unui ceas, nimic să nu prisosească".

Bioy a fost un scriitor deschis oralităţii şi, la fel la Borges, dar cu siguranţă că din alte motive, a acceptat să participe la convorbiri, întruniri şi ateliere literare, împărtăşind secretele unei arte compuse, în realitate, din imponderabile. Desgiur că nu putem deveni scriitori de talia sa, doar urmându-i sfaturile. În schimb, e important să observăm că el le-a pus fără ezitare în practică în scrierile sale şi, fapt şi mai important, a fost deosebit de interesat de aspectele strategiilor şi tehnicilor literare. În aceeaşi măsură chiar în care a meditat la definiţia şi la o serie de aspecte ale fantasticului: "Printr-o ţesătură de împrejurări, îl facem pe cititor să accepte ce citeşte. Fantasticul mi se pare acceptabil. Scriind reuşim să-i facem pe oameni să creadă lucruri ireale". Şi, pentru că realitatea i se pare în fiece clipă fantastică, Bioy are constant impresia că faptul imaginat poate avea o extraordinară forţă de persuasiune, chiar dacă "subiectivă şi greu de comunicat", căci povestirile "sunt idei fantastice, special elaborate pentru a fi credibile. Pentru că faptul real îl povestim aşa cum ne-a fost povestit" (1984).

Bioy evocă adeseori toate aceste preocupări, demne de un atelier literar, dar mai presus de orice în contextul prieteniei de-o viaţă cu Jorge Luis Borges:

"Oricum, prietenia noastră a fost pentru mine cel mai plăcut, mai spontan şi mai eficace atelier literar. Ne vedeam în fiecare zi şi vorbeam întotdeauna de literatură, proză, poezie, subiecte, fraze fericite şi nereuşite; de problemele redactării, compoziţiei, traducerii. L-am întrebat, sau m-a întrebat, de nenumărate ori, cum se poate schimba o frază sau rezolva un subiect".

Domnul elegant, cu cămaşă albă apretată, cu guler şi cravată impecabile, care trăia – la vremea când l-am cunoscut – în dezordinea stimulatoare a unei biblioteci citite şi răscitite zi de zi, şi găsea pentru fiecare un zâmbet şi o vorbă bună, nu a fost nici pe departe un naiv. Cu atât mai puţin un scriitor "după ureche". E adevărat că s-a considerat un autodidact, dar numai în măsura în care se credea îndreptăţit să asimileze prin forţe proprii tot ceea ce îi ofereau teoria şi istoria literară, naratologia şi teoria traducerii, ca şi alte "minuţii filologice".

Bioy a fost, fără îndoială, un scriitor care a muncit din greu, care n-a pregetat să facă eforturi conştiincioase, să se perfecţioneze continuu, căutând pe toate căile să ajungă la sufletul şi mintea cititorului, căruia i se credea constant îndatorat. A fost probabil, contrar bănuielilor sale, un scriitor profesionist în toată puterea cuvântului. S-a considerat argentinian prin vocaţie şi universal prin postmodernism.

Din labirintul modelului pe care şi l-a ales ca scriitor nu lipsesc Cervantes, Jorge Manrique, Baltasar Gracián, Fray Luis de León şi Marcelino Menéndez y Pelayo. Numai spanioli a asimilat?, s-ar putea întreba cititorul, uimit că nu figurează printre ei Garcilaso Inca de la Vega, Ricardo Güiraldes, Ascasubi sau Hernández. Dar nici nu era nevoie, pentru că ei au constituit chiar esenţa sa de narator, pampa în care şi pentru care a trăit şi a scris. Iar această esenţă profund argentiniană ne-o face vizibilă tocmai partida de tenis jucată cu Fernando Sorrentino. O partidă câştigată de amândoi, din care imaginea lui Adolfo Bioy Casares iese mai bogată şi mai expresivă decât înainte.