Şapte convorbiri cu Adolfo Bioy Casares

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Mi-e nespus de uşor să-mi amintesc când şi unde l-am cunoscut pe Adolfo Bioy Casares. Era pe la sfârşitul lui 1969, pe trotuarul cu numere pare al Bulevardului Santa Fe, între colţurile străzilor Juan B. Justo şi Humboldt [1]. Eram la mine în cartier şi simţeam că joc pe teren propriu.

Pe vremea aceea, Bioy Casares nu era încă domnul al cărui chip îl cunosc chiar şi cei care nu l-au citit: dar eu chiar îl citisem - peste poate de aprobator şi cu mult entuziasm - şi-i văzusem fotografia de câteva ori. Aşa că mi-am îngăduit să-l opresc şi să-l salut, şi atunci a avut loc un scurt dialog în care, cu siguranţă, Bioy s-a arătat cordial şi simpatic, iar eu, nervos şi hăbăuc: ca dovadă, iată, nu-mi amintesc decât că a promis să-mi trimită ultima lui carte.

Presupun că m-am făcut că-i luam promisiunea în serios şi, adoptând atitudinea celui care ascultă o glumă, i-am înmânat o însemnărică cu numele şi adresa mea. Dar sigur e că acum - în iunie 1992 - am în faţă o carte cu coperţi verzi şi cu pagini a căror culoare bate în ocru: e Jurnal din războiul porcului, cu dedicaţia lui Adolfo Bioy Casares, datată noiembrie 1969.

E multă vreme de când vreau să scriu o carte de convorbiri cu Bioy Casares, asemenea celei pe care am făcut-o în 1970 cu Borges. Am avut, am şi voi avea ineficientul obicei de a mă lansa concomitent în mai multe proiecte decât pot duce cu bun simţ la bun sfârşit, astfel încât ele se bruiază reciproc şi, în cele din urmă, doar puţine dintre ele văd lumina zilei.

Nu-i o noutate că, în general, nu fac ce vreau, ci ce pot: contrar dorinţelor mele, interviurile păreau să-şi amâne concretizarea an după an, la infinit. Căci, sintactic vorbind, circumstanţele mele de timp, loc şi mod tindeau să nu coincidă cu ale lui Bioy.

Dar a sosit şi ziua când am putut aşeza un reportofon în faţa lui Bioy Casares, la etajul cinci din strada Posadas, având de data aceasta stabilite principiile şi planul. Era sfârşitul iernii [2] 1988 şi, vreme de şapte sâmbete la rând, mi-am petrecut dimineţile înregistrând pe bandă întrebările mele şi răspunsurile lui.

Aproape imediat, a sosit acel 1989 de nefastă amintire, iar eu, ca atâţia alţii, m-am rătăcit în hăţişul impotenţelor vitale, care mi-au interzis să mă ocup nu numai de aceste Şapte convorbiri, ci şi de orice alt soi de activităţi literare sau paraliterare. M-am lăsat de scris şi, aproape, şi de citit. Dar, de-a lungul acelor trei ani, m-a hărţuit necontenit gândul la ce avea să creadă Bioy Casares despre personajul care, după ce, şapte sâmbete la rând îl plictisise cu nenumărate întrebări, părea să-şi fi uitat acum cu totul de aventura de care se arătase atât de entuziast.

Nici o impertinentă descriere a mâhnirii mele nu poate avea pretenţia să-mi justifice întârzierea. Oricum, dat fiind că nu sunt jurnalist la o revistă de actualităţi, ceea ce am spus în 1988 nu e în prea mare măsură diferit de ce am fi spus în 1992.

În fine, aceasta e cartea. De-acum nu mă mai tem, ca pe vremuri, să explic evidenţele (căci am verificat de peste patru ori că, pentru multe persoane, nu există categoria evidenţei): Bioy este în cartea mea un domn care stă la şuetă, nu unul care scrie; nu redactează ciorne, nici nu reciteşte, ca să corecteze; poate greşi şi spune o vorbă în locul alteia; cum nu face politică, nu e în defensivă, nici nu are grija cuvintelor, nici nu înceară să facă prozeliţi sau să convingă; aşa că, spune ce-i vine; uită de reportofon, e destins şi-şi nuanţează conversaţia cu pauze, inflexiuni, tăceri, surâsuri, priviri şi, din când în când, chiar cu câte un hohot de râs... Hârtia scrisă nu poate - în mod evident - să reproducă atari armonii.

Eu îl percep pe Bioy ca pe un om superior şi liber, tocmai de aceea, de neghiobii şi suspiciuni; un om care ştie să-şi râdă de sine şi care istoriseşte zâmbind câte un episod din care nu prea iese basma curată; un bărbat pe care nu-l supără deloc faptul că eu cred că vreuna dintre operele lui are cine ştie ce defect; un bărbat care nu evoluează histrionic într-o scenografie de profet angoasat, bună doar să impresioneze persoane pe cât de ingenue pe atât de neinformate.

Pentru mine, ducerea la bun sfârşit a acestei cărţi a fost o misiune cât se poate de plăcută. Lui Bioy Casares aş vrea să-i exprim toată gratitudinea mea pentru indulgenţa pe care mi-a arătat-o în timpul înregistrărilor; iar cititorului mi-ar plăcea să-i transmit măcar un strop din plăcerea pe care am simţit-o în cursul lor.

Fernando Sorrentino
Buenos Aires [3].



Fernando Sorrentino: Ştim că te-ai născut pe 15 septembrie 1914, la Buenos Aires, pe strada Uruguay, în locul unde aceasta aproape că se întâlneşte cu strada paralelă, Montevideo. Mi-ar plăcea să te referi la primii tăi ani de viaţă.
Adolfo Bioy Casares: Primii ani de viaţă i-am petrecut în casa cu numărul 1400 de pe Uruguay, aproape de colţul cu Montevideo. Era casa bunicii. Apoi ne-am mutat pe Quintana 174, probabil între 1920 şi 1924, nu-mi aduc bine aminte. Am fost fericit în ambele case. Toţi erau foarte afectuoşi cu mine. Iar, verile, mergeam la ţară, la Pardo, la moşia familiei Bioy din San Martí, în Cañuelas. Aşa scria pe borcanele cu dulce de leche [4]: "La Martona. San Martín. Cañuelas". La moşia tatei, la Pardo, eram foarte fericit. Eram singurul băiat, făceam ce-mi trăznea, călăream alături de gauchos [5]. Acolo a fost paradisul meu pământesc. În schimb, la moşia familiei Casares venea întreaga familie. Erau, în primul rând, verii mei. E adevărat că au fost şi unele verişoare, de care m-am îndrăgostit. Era, apoi, fata chelarilor, cea care mi-a dezvăluit topografia trupului feminin în foişorul cu lauri. În societatea verilor mei domnea oarecum legea junglei. Băieţii erau daţi naibii; eu eram cel mai mic dintre toţi şi izbuteam să nu le cad victimă, dar numai sforţându-mă să fiu permanent în alertă. Tata cunoştea cu adevărat şi în profunzime viaţa la ţară, sătenii, obiceiurile (cel puţin pe cele ale satelor din provincia Buenos Aires), dar nu era un bun administrator, De aceea, moşia lui, care nici un avea ţarini bune, nu aducea câştiguri, ci numai pierderi. Deoarece, cam pe atunci tocmai cumpărase casa din Avenida [6] Quintana, mama l-a convins să o arendeze. Faptul m-a durut peste poate: nu mai puteam merge acolo, şi-i duceam dorul. În 1927 sau 1928, am făcut un voiaj în Egipt şi, văzând cămile sau cebúes [7], mă gândeam: "De i-aş putea duce la Pardo". Toate le percepeam legate de moşia Pardo.

F.S.: Am putea spune că-ţi aminteşti mai mult de primii ani la Pardo decât la Buenos Aires.
A.B.C.: Cu siguranţă. Îmi amintesc perfect de viaţa aceea, ca de una foarte, foarte fericită, căci existenţa mea era ceva mai puţin fericită la Buenos Aires decât la ţară. Şi dintr-o pricină concretă: părinţii mei ieşeau serile, iar pe mine mă lovise strechea să cred că n-aveau să se mai întoarcă. În schimb, la ţară, departe de toţi şi toate, nu mi se întîmpla aşa ceva. Aşa că la Buenos Aires viaţa fericită era plină de temeri nejustificate.

F.S.: Locurile din Buenos Aires, atât de populate acum, erau pe atunci destul de agreste, nu? Parcă ai spus că după colţ era o fabrică de lapte?
A.B.C.: Chiar aşa: mergând pe Montevideo, pe mâna stângă, între Quintana şi Alvear, în drum spre Avenida Alvear, dădeai de-o lăptărie. Pare de neconceput acum. Iar pe Avenida Quintana, erau două grajduri: unul între Montevideo şi Rodríguez Peña, altul, între Rodríguez Peña şi Callao, unde acum e garajul El Inca. Îmi aduc aminte de sacii cu tărâţe şi lucernă, şi de mirosul lor care-mi plăcea nespus. Ce mai, aş zice că pentru mine, Pardo era întruchiparea fericirii. După ce mi-am luat bacalaureatul şi am început Dreptul, mi-am dat seama că studiul lui îmi cerea eforturi nemăsurate. Mă înteresa şi nu prea. Dar dreptul Roman m-a interesat îndestulător. Şi mă bucur că am urmat un an sau doi de Drept, deoarece cred că, în fine, el e o încercare de a orienta purtarea oamenilor, de a ţine marea în matca ei, ce mai, e o uriaşă operă a minţii. Dar, oricum, ştiam că nu voi fi avocat. În plus, eu nu puteam să mă prezint în faţa unei comisii de examen fără să citesc mult şi să învăţ totul bine. De pildă, îmi aduc aminte că, pentru examenul de Drept Internaţional Public, a trebuit să citesc şase mii de pagini. Şi mă gândeam: "Viaţa e prea scurtă, ca s-o irosesc pentru ceva ce nu va fi profesia mea. Pentru că profesia mea va fi scrisul". Voiam să mă cultiv. Am lăsat Dreptul baltă, dar m-am gândit la părinţi. Mi-am zis că, dacă le spuneam că voi fi scriitor, ei aveau să creadă că o să tândălesc, şi că ei doreau să am un titlu. Am dat atunci examen la Facultatea de Litere şi Filosofie, dar acolo m-am simţit şi mai departe de literatură decât la Drept. Aşa că am abandonat şi Literele şi le-am propus părinţilor să mă duc să muncesc la Pardo: astfel mă întorceam la paradisul pierdut. Voiam să lucrez într-un loc care să nu se pună în calea muncii literare, cu o viaţă diferită de cea din Buenos Aires. M-am gândit şi la o insulă din Pacific, Samoa sau ce ştiu eu. Dar Pardo era mai aproape şi, lucrând acolo, le puteam face pe plac părinţilor. Credeam că administrarea unei moşii nu putea fi ceva complicat. Căci eu am avut întotdeauna încredere în inteligenţă. Aşa că, de cum a expirat termenul de arendare a moşiei, părinţii au acceptat şi eu am plecat să lucrez la Pardo.

F.S.: Aveai aproximativ douăzeci şi unu sau douăzeci şi doi de ani.
A.B.C.: Chiar aşa. Iar, ca administrator, am eşuat răsunător. Bunicul Bioy fusese unul foarte bun: el a lăsat câte o moşie fiecărui fiu şi fiecărei fiice. Mama spunea că alde Bioy din vremea noastră erau a doua generaţie: nu cei care câştigau, ci cei care cheltuiau banii; mai spunea că ei îşi administrau moşiile din fotoliile de răchită instalate pe coridoare şi că de-aia le mergea rău ogoarelor. Dar, cel puţin în ce mă priveşte, asta nu era adevărat: dacă aş fi rămas într-un fotoliu de răchită, nimic nu s-ar fi dus de râpă; dar, m-am dus pe ogoare şi am vrut să iau hotărâri, care, în general, au fost stupide şi greşite. Ce mai, am dat greş. Sănătatea a fost al doilea eşec. Spre diferenţă de copilărie, când mă simţeam - cum să spun? - de fier, mai bine ca niciodată şi foarte rezistent, la Pardo, am suferit neîntrerupt de dureri de cap, care erau o problemă irezolvabilă. Nu erau somatice, căci, pe de altă parte, acolo mă simţeam foarte fericit: citeam foarte multe lucruri care îmi plăceau tare de tot, scriam, mă simţeam inteligent. Dar în 1940 m-am întors de la Pardo cu durerea de cap în cârcă: nici nu mai ştiu câţi medici m-au consultat fără succes. Pe urmă, am plecat la Villa Allende, în Córdoba [8] , cu o casă pe roate. Căci a doua iluzie pe care mi-o făcusem despre fericire era casa pe roate, şi mă gândeam: "Ce minune ar fi să trăiesc într-o casă nomadă şi să merg de ici colo, fără să prind nicăieri rădăcini". Fabricantul îi pusese roţi de Ford. Eu aveam un Chrysler şi atunci mi-a venit ideea să-i pun roţi de Chrysler, gândindu-mă că, dacă se dezumfla vreun cauciuc, îl puteam înlocui cu unul de la maşină. Zis şi făcut, dar am plecat şi am descoperit că roţile de Chrysler erau ceva mai mari decât cele de Ford şi, frecându-se de aripi, frânau maşina. În fine, voiajul a fost cam neplăcut, şi am înţeles că o casă pe roate nu-i prea comodă. Când am ajuns la Córdoba, Chryslerul se stricase, iar de casa pe roate mi se urâse. Aşa că ne-am întors cu trenul, iar capul a continuat să mă doară. La Buenos Aires m-am dus iar la o mulţime de medici, dar fără nici un rezultat, până când m-a văzut doctorul Lucio García, care m-a întrebat: «Ce făceai înainte şi nu mai faci acum?». "Jucam tenis", i-am spus. Atunci mi-a recomandat să reiau tenisul, şi durerile mi-au dispărut. Legat de casa pe roate, m-am gândit că nu trebuia să recad în greşeala cu iluzia fericirii: am înţeles că, în general, ea nu seamănă cu nălucile visărilor în stare de trezie, aşa-i? Uneori, am vrut să caut obiecte ale fericirii care să nu se spulbere când deveneau ale mele. Aşa li se întâmplă femeilor, chiar dacă lor aceste obiecte le mai dăinuie o clipă, şi le absolv de orice vină. Cred că pe lume sunt două categorii de persoane. Din prima fac parte cei ce caută fericiri care se spulberă de cum devin ale lor: ei muncesc în fabrici şi produc lucrurile pe care le consumă ceilalţi. În schimb, din a doua, fac parte cei ca mine, care căutăm fericiri ce merg dincolo de intrarea în posesie. De pildă, poezia. Dacă ştii un poem, el al tău toată viaţa. De aceea, poate, cei din prima categorie se simt dezamăgiţi la sfârşitul vieţii, iar noi mai putem continua un pic, fără să fim atât de dezamăgiţi, nu?

F.S.: Uite ce-i, îmi propusesem să păstrez o anumită ordine, aşa că-mi voi îngădui să mă întorc în timp. Unde ai făcut şcoala primară?
A.B.C.: Clasele primare le-am făcut acasă, cu o învăţătoare particulară, şi-mi dădeam examenele la Şcoala Roca, de pe strada Libertad, din faţa Pieţei Lavalle. În general, eram destul de prost. Cred că părinţii au greşit când nu m-au dat la şcoală, ca pe toată lumea, pentru că mai târziu, când m-am dus la şcoala generală, am făcut un efort enorm, pentru a-i înfrunta pe profesorii care te treceau sau nu clasa.

F.S.: Când ţi-ai dat seama că există cărţi şi literatură?
A.B.C.: În copilărie, citeam aventurile lui Pinocchio şi poate că în interesul pentru păpuşa devenită copil exista deja ceva din gustul meu pentru fantastic.

F.S,: Cartea aceasta nu mi-a fost niciodată simpatică. Nici când am citit-o, copil fiind, nici când am recitit-o acum, de curând. E plină de fapte incoerente.
A.B.C.: Dar eu nici măcar nu citeam textul lui Collodi, ci o traducere de Calleja, care înventa de capul lui noi aventuri. Aveam pe atunci Pinocchio în Arabia sau Pinocchio în lună. Şi mai citeam şi aventurile lui Dick Turpin.

F.S.: În 1930, Uriburu a organizat o lovitură militară contra lui Yrigoyen [9]. Cum a fost primit evenimentul la tine acasă?
A.B.C.: La mine l-au primit cu aplauze. Alor mei nu le plăcea deloc Yrigoyen: lovitura li s-a părut o salvare. Apoi au trebuit să înţeleagă că lucrurile erau mai complexe, că pentru salvare nu ajungea bunăvoinţa oamenilor.

F.S.: Am citit, nu-mi pot aminti unde, un articol extrem de anti-yrigoyenist, scris de Güiraldes [10]...
A.B.C.:... pentru că în epocă erau mulţi obsedaţi contra lui Yrigoyen. Şi erau şi articolele lui Cancela [11].

F.S.: În 1922, apar Trei povestiri din Buenos Aires de Cancela, care atunci, după câte am înţeles, te-au influenţat întrucâtva.
A.B.C.: Cancela m-a influenţat cu lungile rătăciri prin Buenos Aires şi cu tonul porteño [12] al personajelor lui. Uite, când am scris "Noumenul", m-am gândit la "Un chef de-o săptămână", mi-am botezat personajul Arturo Cánter, în onoarea lui Arturo Cancela, Carlotei i-am zis Carlota, numele frumoasei femei din povestirea lui Cancela, iar ceilalţi sunt şi ei prietenii din povestirea lui Cancela. Noumenul e realitatea fără categorii (categoriile sunt: lung, lat, transparent, unu, doi) adică, obiectul în sine, care nu are nici una dintre aceste caracteristici, vreau să spun, esenţa realităţii. În povestirea mea, Noumenul e un mic cinematograf unipersonal al unui domn Cánter, care urmăreşte să comunice fiecărei persoane o falsă realitate, aşa e? Cancela are unele defecte, să spunem, de tip jurnalistic, dar ce are mai bun mi-a lăsat o foarte bună amintire. Cel mai mult mi-a plăcut "Un chef de-o săptămână".

F.S.: E foarte amuzant personajul, aiuritul care merge la hipodrom...
A.B.C.:... şi-i aşa de zăpăcit cuconaşul ăsta de bani gata, încât nu-şi dă seama că lumea e-n plină grevă generală, în Săptămâna Tragică. Iar el e furios, pentru că nu găseşte un taxi. Mergând pe jos, furia i se mai alină, pentru că vede o femeie frumoasă. Şi o urmăreşte până-n pânzele albe. E o poveste simpatică.

F.S.: Dar e bună şi "Cocobacilul lui Herrlín". Cu savantul suedez care se loveşte de birocraţia noastră şi nu izbuteşte să facă nimic.
A.B.C.: Sigur, Cancela era foarte antiyrigoyenist. Scria, pentru La Nación [13], articole în care-şi bătea joc de yrigoyenişti, povestind mici anecdote despre un personaj pe care-l inventase şi care suferea de pe urma proastei guvernări a lui Yrigoyen.

F.S.: Dar "Un chef de-o săptămână" atacă grupările naţionaliste care, la rândul lor, erau contra lui Yrigoyen. Cred că, după aceea, Cancela a fost unul dintre fondatorii peronismului. E aici un fel de contradicţie ideologică.
A.B.C.: Da, fără îndoială, aşa a fost. Deşi nu pot spune de ce a fost Cancela aşa. Şi nici nu ştiu cum m-aş fi înţeles eu cu el, dacă l-aş fi cunoscut, căci nu l-am văzut niciodată la faţă. Nu l-am cunoscut. Iar mie mi-a plăcut "Un chef de-o săptămână". Fără îndoială, m-a influenţat mult. La fel ca şi Misterul camerei galbene şi Aventurile lui Sherlock Holmes. Pe mine m-a influenţat foarte mult Sherlock Holmes; chiar înainte de a-l citi. De cum mi-au vorbit de el, mi-am şi dorit să scriu o aventură misterioasă, cu o enigmă, şi am scris povestirea "Vanitate sau O aventură înspăimântătoare".

F.S.: Mie mi s-a părut întotdeauna că, în Aventurile lui Sherlock Holmes, cel mai valoros e personajul, cu extravaganţele şi scenografia pe care i le-a atribuit Conan Doyle.
A.B.C.: Sunt total de acord cu tine. Şi tocmai de aceea cred că personajele sunt foarte importante în ficţiuni. Eu sunt un scriitor care, în mod spontan, mă gândesc mai mult la acţiune decât la personaje. Urzesc acţiuni destul de bune; încă de foarte tânăr mă ocup cu aşa ceva şi, ei bine, după cincizeci de ani de practică, am ceva îndemânare. Admit, totuşi, că într-o povestire cel mai încântător e personajul atrăgător: îmi place să-l construiesc şi, din când în când, obţin mici victorii care pentru mine sunt semnificative - chiar dacă pentru ceilalţi, nu - precum cea din romanul Dormind la soare. Mie îmi place mult Dormind la soare, tocmai pentru că mă amuză personajele şi lumea lor, pe care cred că eu am creat-o.

F.S.: Dacă nu atribui fiecărui personaj cel puţin o psihologie anume, atunci ele nu sunt personaje, ci figurine numerotate.
A.B.C.: Bineînţeles. Iar cititorul nu are de ce nici să se identifice cu ele, nici să dorească să le meargă bine, nici nimic. Le vede din afară, indiferent. Uneori, în romanele lui Eça de Queiroz, acţiunea se pierde. De pildă, în Relicva. Începe admirabil, dar urmează apoi o călătorie în ceea ce se numeşte Ţara Sfântă, un voiaj complet idiot. E ca şi cum autorul ar fi vrut să profite de jurnalele lui de călătorie. Şi, totuşi, îmi amintesc de Relicva cu oarecare fascinaţie, din pricina primelor capitole, despre viaţa în casele din Lisabona, cu ambianţa bine definită, cu oameni neglijenţi şi leneşi, care ascultau fados [14] , aveau amoruri facile şi se fâţâiau de la o casă la alta, pierzând vremea, dar totul într-un chip foarte plăcut pentru cititor. În fine, asta a fost de ajuns pentru ca amintirea Relicvei să persiste permanent în mine, într-un fel, în pofida faptului că restul, din care nu-mi amintesc nimic, constituie, după numărul de pagini, cea mai mare parte a cărţii. Merită, deci, să spunem că, atunci când un autor creează bine un personaj sau o lume, a obţinut deja o victorie.

F.S.: Uite ce mă gândesc. În cazul lui Dickens, e ca şi cum le-ar fi pus personajelor, fiecăruia în parte, un soi de etichetă psihologică, astfel încât ele procedează mereu conform aşteptărilor cititorului, la fel ca la prima apariţie în carte. Procedeul pare oarecum rudimentar, dar el l-a folosit, fără doar şi poate, cu succes.
A.B.C.: Vezi că, deşi socotim că-i oarecum rudimentar, nu ştiu dacă-l putem folosi, totuşi, ca Dickens. Poate că avem unele scrupule, dar fapt e că lui Dickens nu i-a mers rău cu procedeele lui oarecum rudimentare.

F.S.: În 1931, a apărut revista Sur [15]. Aveai şaptesprezece ani. La vârsta aceea ai putut participa la viaţa revistei, măcar de departe?
A.B.C.: Da, am putut, dar exact aşa, de la distanţă: cuvântul e just. Pentru că lucrurile n-au mers aşa de bine, încât să stimuleze armonia dintre Victoria [16] şi mine. Părinţii mei erau foarte buni prieteni cu ea şi o iubeau tare mult. Pentru ei, ea era o mare scriitoare şi, în mii de chipuri, o figură strălucită a societăţii porteña. Eram foarte tânăr, un scriitor tânăr, dar cu gusturi deosebit de personale, bazate pe lecturi. Citeam extrem de mult şi credeam în inteligenţa mea. E posibil ca Victoria să se fi aşteptat să mă apropii de ea cu oarecare umilinţă, ca să învăţ. Dar n-a fost aşa. Gusturile mele nu se potriveau cu ale ei şi aveam amorul propriu, ori pedanteria, de a-mi exprima dezacordul sau, cel puţin, de a şovăi s-o urmez. Victoria era destul de dominatoare, mai curând autoritară.

F.S.: Dar şi tu erai tare tânăr.
A.B.C.: Da, de aceea o deranja oarecum că eu, să spunem, mă răzvrăteam.

F.S.: Cred că s-a născut în 1891, aşa că, dacă tu aveai şaptesprezece ani, ea avea aproape patruzeci.
A.B.C.: Aşa e, cum crezi tu? Ea se simţea scriitoare, şi încă una importantă, pentru că era înconjurată de scriitori importanţi.

F.S.: Foarte bine; deci, ai participat de la distanţă. Şi cum ai participat?
A.B.C.: Participarea consta pur şi simplu în faptul că Victoria mă chema la câte o reuniune, când Sur avea vreo problemă sau nu avea destule anunţuri publicitare ori destui abonaţi. Sau, pur şi simplu, când venea cineva din Franţa, Italia, sau Germania, şi trebuia să-l cunoaştem. Ea nu admitea dezertări: trebuia să mergi la acele reuniuni. Simţeam că o făceam oarecum din obligaţie, că n-aveam nimic de făcut acolo şi că trebuia să aştept să se încheie seara, ca să-mi pot continua viaţa. Eu trăiam o răzvrătire surdă faţă de ea, iar ea o continuă dezaprobare faţă de mine. Era ceva reciproc.

F.S.: Te referi numai la primii ani?
A.B.C.: Nu, la toţi. Mereu la fel. Aşa a început şi aşa a continuat. Şi, pe de altă parte, credeam că era o femeie bună şi nu-mi plăcea s-o supăr, dar era inevitabil, chiar ea mă făcea s-o necăjesc. De pildă, mi-aduc aminte de un ultim episod tipic pentru noi. Eram amândoi la Paris. Silvina îmi spusese: "La Paris, du-te s-o saluţi pe Victoria". Aşa că m-am dus la hotelul unde locuia; portarul m-a întrebat pe cine să anunţe; i-am zis: "Spune-i că o caută cumnatul ei". Iar Victoria a strigat de sus, cu voce de stentor: "N-am nici un cumnat". Apoi, şi-a amintit de mine. Să nu crezi că asta m-a ofensat: nu, m-a amuzat. Am crezut că era ceva vesel: ca şi cum nu mă putea considera cumnat, pentru că mă credea prea puşti ca să-i fiu cumnat, puşti ca vârstă. Îţi spun drept, nu mi-a rănit amorul propriu. În schimb, ce s-a petrecut după aceea m-a supărat într-adevăr. M-a chemat în odaia ei. Eu mă luptam cu o răceală şi un lumbago. Ea stătea pe un scaun, în faţa unei mese. Erau nişte scaune vechi, foarte grele; mi-a spus să trag unul lângă masă, iar eu, cu lumbago, a trebuit s-o fac. Apoi, mi-a cerut să deschid fereastra şi să las uşa deschisă, pentru că-i era cald. Cât am stat acolo, am urât-o, pentru că simţeam că mă îmbolnăveam. După aceea, mi-a zis că se duce să-i facă o vizită acasă lui Malraux, care era bolnav, şi că eu, care eram cu maşina, aş fi putut să o duc. I-am zis că nu puteam, pentru că aveam alte lucruri de făcut; şi asta pentru că n-am vrut să accept ca ea să dispună de timpul meu, fără să mă consulte şi fără să mă-ntrebe dacă aveam sau nu chef să-l vizitez pe Malraux. Poate că nu m-ar fi deranjat să-l vizitez pe Malraux (una sau două cărţi de-ale lui nu mi se par întru totul proaste, deşi nici nu simt vreo mare admiraţie pentru el, dar, în fine, cred că e un scriitor autentic) şi să-l cunosc, dar n-am vrut să admit că Victoria mă putea înrola aşa, fără să mă consulte. Borges îmi spunea că ea semăna cu un unchi de-al lui, care era marinar, ieşea noaptea, prindea beţivi şi-i ducea pe vaporul său, înrolându-i în echipaj. Ei bine, Victoria era mereu dispusă să facă la fel cu oricine. Iar eu nu voiam să fiu marinar pe vaporul ei.

F.S.: Povestea cu "N-am nici un cumnat" am citit-o cu ani în urmă în La Nación, asa că s-a petrecut destul de recent.
A.B.C.: Desigur, trebuie că era prin 1970. Dar s-a repetat toată viaţa. Pentru Victoria, eu am rămas veşnic puştiul de şaptesprezece ani: niciodată nu m-am simţit adult lângă ea, şi asta mă înfuria un pic. Nu mă simţeam eu însumi, ci un puşti supărat. De două ori supărat: pentru că eram supărat şi pentru că supăram la rândul meu. În plus, ei îi plăceau alţi scriitori decât mie. Scriitorii pe care-i admiram eu nu-i plăceau niciodată Victoriei. Iar cei pe care-i admira ea mie îmi plăceau foarte puţin. Şi asta supără, între scriitori. Pentru Victoria, de pildă, Victoria Sackville West era o scriitoare foarte importantă; ei bine, pentru mine nu era rea, dar nici prea importantă.

F.S.: În 1932, l-ai cunoscut pe Borges chiar în casa Victoriei Ocampo.
A.B.C.: Aşa e. Borges scrisese articolul "Imposibilităţile noastre", tocmai împotriva revoluţiei din septembrie, iar mie îmi plăcuse. M-am apropiat de el şi am stat de vorbă.

F.S.: Partea aceasta mă interesează foarte mult. Desigur, Borges nu era încă cel de mai târziu. Îl cunoşteai deja?
A.B.C.: Da, ştiam că exista şi-l citeam. Adevărul e că mie nu-mi plăceau poemele lui: erau cele din Fervoarea oraşului Buenos Aires şi din Luna din faţă. Nu, nu-mi plăceau. Dar unele dintre eseurile lui, da. Şi, în ziua aceea, vorbind cu el, am simţit că literatura ne interesa în acelaşi fel pe amândoi.

F.S.: Tu aveai optsprezece, iar el să tot fi avut treizeci şi trei de ani. Sunt imagini care-mi lipsesc: cum era, cum s-a născut discuţia, v-aţi tutuit?
A.B.C.: Ne vorbeam cu dumneavoastră. Şi cred că simţeam amândoi la fel: simţeam că jucam în deplasare. Că, în casa Victoriei, acolo, în San Isidro, eram într-o lume literară care nu era a noastră. Funcţionau alte simpatii, alte admiraţii. Când Borges şi cu mine am început să discutăm despre literatură, ne înţelegeam mult mai bine decât cu cei care erau acolo, alături de noi. Cu toate că Borges nu putea accepta gusturile mele de atunci.

F.S.: Am citit că i-ai fi spus că-ţi plăcea Gabriel Miró [17]. Şi mai cine?
A.B.C.: Gabriel Miró, Azorín [18], Joyce, Jung. Un amestec ciudat. Başca, tangoul, lunfardo [19], Cancela.

F.S.: Borges nu era încă Borges al povestirilor, căci nu scrisese încă nici una. Dar era deja considerat o persoană foarte inteligentă, nu?
A.B.C.: Foarte inteligentă! Era un enfant terrible, cum spun francezii: un petit Bob [20] al literaturii. Era considerat o persoană paradoxală: nu de bun simţ, ci paradoxal. Aşa era văzut în casa Victoriei Ocampo, şi aveau dreptate. Borges era cam eretic; şi condamnat ca eretic.

F.S.: Întotdeauna mi s-a părut că avea o personalitate literară deosebit de puternică.
A.B.C.: Da, într-adevăr. Cred, totuşi, că am avut o oarecare influenţă asupra lui, în sensul că a putut vorbi cu mine, mai mult despre subiecte decât despre forme literare. Obişnuiam să ne istorisim subiecte. Eu inventam o poveste şi i-o istoriseam lui Borges, el inventa, la rândul lui, una şi mi-o istorisea mie. Cred că faptul de a ne fi povestit mereu alte şi alte întâmplări l-a influenţat, făcându-l să scrie Istoria universală a infamiei, în care Borges şi-a adunat primele povestiri, un pic travestite în eseuri.

F.S.: Nu-mi amintesc acum dacă Borges îl pomeneşte sau nu, dar în prefaţa la Invenţia lui Morel, face aluzie la Ortega y Gasset; eu am citit Idei despre roman, şi acolo Ortega spune cu aproximaţie că în secolul XX nu sunt necesare subiecte; îmi închipui că, în vreme ce tu şi Borges dialogaţi despre aceasta, tendinţa de a dispreţui subiectul era generală.
A.B.C.: Desigur. Mereu spun că noi eram adepţii subiectului şi ai literaturii deliberate. Şi, totuşi, când ne-am scris povestirile semnate Bustos Domecq [21], am primit în realitate o lecţie de umilinţă. Pentru că voiam să scriem povestiri poliţiste clasice, care să prezinte o enigmă şi o soluţie limpede a acesteia, dar au ieşit nişte istorii baroce, cu glume în care ne rătăceam. Unul îl întreba pe celălalt: "Ce facem cu tipul ăsta?" sau "Cum montăm istoria asta?". Dar, deşi Bustos Domecq ne-a dat, în realitate, o lecţie de umilinţă, aceasta nu ne-a schimbat convingerea că un bun subiect este important.

F.S.: Eu am citit de câteva ori şi cu mare atenţie Şase probleme pentru don Isidro Parodi, dar nu le mai citesc de vreo cincisprezece ani. Mi se pare că-mi amintesc, totuşi, ceva. În prima povestire, "Cele douăsprezece zodii ale lumii", Bustos Domecq scrie, să spunem, "normal" şi-i atribuie un fel ridicol de a vorbi numai lui Aquiles Molinari, sau cum îl mai cheamă. Voi parodiaţi doar personajele, nu şi naratorul. Dar se pare că nu v-a fost de ajuns, pentru că în povestirile următoare cade şi naratorul în stilul parodic. Aşa-i?
A.B.C.: Da, dar nu eram conştienţi de asta. Am evoluat de parcă am fi devenit "dependenţi" de Bustos Domecq şi nu ne puteam elibera de el. Aproape toate primele povestiri au subiecte de Borges, pentru că pe mine timiditatea mă împiedica să tratez de la egal la egal cu el. În redactare nu, dar în inventarea subiectului, da.

F.S.: E acolo un personaj supralicitat, Mario Bonfanti, cu nume de familie italienesc, care vorbea spaniola de parcă ar fi fost un soi de don Arturo Capdevila [22]...
A.B.C.: Ha, ha! Ba nu. Cred că nu ne-am gândit atât la Capdevila, cât la cumnatul lui Borges [23] şi la Larreta [24] şi la Carlos Noel [25] şi la, ei bine, la alţi câţiva.

F.S.: I-am citit pe Larreta şi Capdevila, dar nu i-am auzit niciodată vorbind.
A.B.C.: Capdevila vorbea ca un spaniol din camera de serviciu. Dar poate că mai puţin vioi: un amestec de cordobeză şi spaniolă, cam aşa ceva. Totuşi, aş vrea să-ţi spun că cele mai bune poeme ale lui Capdevila nu doar că îmi plac, dar le ştiu şi pe de rost.

F.S.: Ei bine, şi eu, ori de câte ori mă simt frustrat în vreun fel, spun un vers de Capdevila: "Câte versuri de iubire cântate-n zadar!" [26].
A.B.C.: Capdevila era, într-adevăr, un bun poet. Dar personalitatea l-a întunecat întru totul pe bunul poet din el. Şi, în plus, a scris despre orice şi în orice fel.

F.S.: Întrebându-l odată de Capdevila, Borges a spus ceva tare nostim: "Ei bine, e foarte greu să vorbeşti de el fără să-l calomniezi".
A.B.C.: Foarte potrivit. În fine, când cineva încearcă să mă omagieze, îmi zic: "Apără-te, realitatea vrea să facă din tine un Capdevila". Şi e tare uşor că cazi în cursă. Din fericire, am poftă de scris, dar soiul ăsta de lucruri, festivităţi, omagii, mă împiedică să scriu; atunci, îmi dau seama că trebuie să optez pentru una sau pentru alta. Am poftă de scris, pentru că am istorii care-mi plac.

F.S.: Şi Larreta?
A.B.C.: Chiar şi Larreta se încurca uneori cu "elle" şi "ye" [27].

F.S.: Şi sâsâia z-urile [28] şi toate astea?
A.B.C.: Da, da, făcea toate chestiile astea, Era nostim. Odată, la Córdoba, mi-a zis că nu putea citi romane, pentru că avea o imaginaţie atât de debordantă, încât citea o frază şi îşi închipuia altceva, şi atunci nu mai putea urmări firul acţiunii. Fraza lui Larreta m-a vindecat, pentru că de atunci nu mi-am mai îngăduit niciodată să păţesc ceva similar, deşi mi se întâmpla destul de frecvent pe când studiam Dreptul. Şi mi se întâmpla şi cu Kant. Am citit destul din Kant şi, uneori, cu Critica raţiunii pure, o luam razna, imaginându-mi alte alea. Apoi, am hotărât să mă vindec de obicei. Nu-i normal să-ţi laşi imaginaţia s-o ia razna, dacă te-mpiedică să-ţi fixezi atenţia asupra operei.

F.S.: Ca de obicei, am deviat de la planul original. Aşa că, să revenim în timp. Nu numai că nu ţi-am citit cărţile anterioare Invenţiei lui Morel, dar nici măcar nu le-am văzut vreodată. Ia să vedem, ce ne poţi spune, de pildă, despre prima, Prolog.
A.B.C.: Sunt povestioare, istorii în care nu se petrece nimic. Sau, dacă nu, încercări de teatru, mai curând parodii ale unor piese de teatru spaniole. Pentru că teatrul spaniol nu mi-a plăcut niciodată. Mi-au plăcut, e adevărat, multe cărţi din literatura spaniolă, dar nu teatrul.

F.S.: Dar ai scris, totuşi, o prefaţă sau un studiu despre La Celestina [29]. Chiar te-a interesat?
A.B.C.: M-a interesat... un pic.

F.S.: Şi faptul nu contrazice ceea ce tocmai ai spus?
A.B.C.: În ce sens contrazice?

F.S.: Păi, La Celestina e o piesă de teatru. Nereprezentabilă, dar teatrală.
A.B.C.: Dar nu asta era important pentru mine. Din La Celestina m-a interesat construcţia. E un fel de compilaţie. Aproape toate frazele sunt ale altor autori. Construcţia mi s-a părut extrem de ciudată. Ceva asemănător a făcut Menéndez y Pelayo [30] cu o splendidă epistolă de Horaţiu. Uite ce-am păţit în Italia, călătorind de la Roma spre sud, în automobilul lui Federico Brook, un sculptor argentinian rezident în Italia. În automobil erau două doamne italiene sau, mai bine zis, italo-argentiniene: soţia lui Federico Brook şi sora ei. Aparţineau unei familii de italieni din Córdoba, dar se stabiliseră şi educaseră la Roma. Traversând o vale, ele au spus: "Asta-i valea Tibrului", iar eu mi-am amintit un vers de Menéndez y Pelayo, care menţiona moşia lui Horaţiu. Dar ele mi-au zis: "Ah, ăsta-i un vers de Horaţiu". Şi aşa, eu continuam recitând parte din poemul lui Menéndez y Pelayo, iar doamnele recunoşteau vers după vers şi-l spuneau în latină, şi asta m-a dus cu gândul la cât de diferită este educaţia italienilor de-a noastră. Uite, eu am făcut şase ani de latină la Institutul Liber şi nu-mi amintesc nici măcar pe departe lucruri atât de precise ca răspunsurile pe care le aveau pe buze acele două doamne.

F.S.: Şi eu am învăţat destulă latină şi, totuşi, acum ştiu foarte puţină.
A.B.C.: Borges spunea că el crede uneori că materia din care erau făcute greaca şi latina era uitarea. Pentru că, nu ştiu de ce, era greu să ţi le aminteşti. Lui Borges îi plăcea foarte mult Virgiliu; în schimb, nu-i plăcea Horaţiu.

F.S.: M-ai pus pe gânduri. Ce ciudat e ca cineva să-şi mai aducă aminte acum de Menéndez y Pelayo.
A.B.C.: Pe mine nu m-a interesat. E un poem de Menéndez y Pelayo, intitulat "Epistolă către Horaţiu" [31], foarte frumos. Vezi, eu i-am adus un mic omagiu lui Cancela, punând în povestirea mea un personaj numit Arturo Cánter, dar Menéndez y Pelayo a făcut mult mai mult, nu-i aşa, căci a scris un poem cu traduceri din Horaţiu. Ele formează poemul lui Menéndez y Pelayo, care-i cu adevărat foarte frumos, nu?



Uite ce versuri frumoase: e foarte, foarte bine făcut poemul. Când spun că-l admir pe Menéndez y Pelayo pentru unele poeme, oamenii zâmbesc, dar acele poeme chiar mi se par foarte frumoase. Are şi un altul foarte frumos, în care le mulţumeşte prietenilor din Santander pentru că i-au făcut cadou o bibliotecă. Şi, apoi, are şi o carte care mie mi se pare minunată: Horaţiu în Spania. Comentează în ea traducerile făcute din Horaţiu de diverşi scriitori. Le pune una lângă alta şi le analizează. O astfel de carte poate face, într-adevăr pe oricine să-i placă în mod deosebit să scrie. Pentru mine a fost deosebită. I-am citit Originile romanului, Istoria heterodocşilor spanioli, Ştiinţa spaniolă (mi se pare cea mai proastă). Ei bine, aceste cărţi le-am citit uneori cu mare interes, alteori cu mai puţin. Dar, fără doar şi poate, Horaţiu în Spania mi s-a părut un volum foarte reuşit.

F.S.: Creatorului Menéndez y Pelayo trebuie să-i fi adus prejudicii faima de erudit, de cercetător literar.
A.B.C.: Probabil: i se percepea o singură faţetă. Pe mine, pe Silvina [32] şi, într-un fel, şi pe Borges ne-a stimulat să căutăm "Oda a cincea" de Horaţiu. Iar eu am făcut o traducere din ea. Chiar ne-am gândit să adunăm într-o carte "Oda a cincea" în diferite limbi; în fine, n-am făcut-o. Şi altceva: Menéndez y Pelayo a fost directorul Bibiliotecii Naţionale din Madrid şi, de multe ori, seara, când pleca de acolo, agăţa o prostituată şi se culca cu ea. În plus, se pare că-i plăcea mult să bea. Toate astea compun imaginea unui personaj, nu ştiu dacă ciudat, dar...

F.S.: Se vede că nu era un tip unilateral.
A.B.C.: Sigur că nu! Don Marcelino era un tip interesant! Mult mai mult decât un simplu profesor costeliv şi cam erudit. Un personaj ciudat.

F.S.: Îmi spuneai că nu-ţi plăcea teatrul spaniol.
A.B.C.: Nu, nu-mi plăcea. Dar restul literaturii spaniole, da. Am citit foarte multă. Însă teatrul spaniol îmi părea străin de sentimentele mele. Totul trece prin tema atingerii aduse onoarei. Şi n-am mai încercat niciodată să citesc teatru spaniol. Am citit Alarcón [33], Moreto [34], Calderón, Lope de Vega, Tirso de Molina, Fernando de Rojas [35]: i-am citit pe toţi, doar câte două trei piese de teatru din fiecare. În schimb, din celelalte genuri, am încercat să citesc tot ce exista. Stai să mă gândesc puţin. Hartzembusch [36] nu mi s-a părut un prost dramaturg. Alţi scriitori spanioli din secolul XIX...

F.S.: Singurul spaniol care-mi place din secolul XIX e Larra [37]. Dar, dintre clasici, am o adevărată pasiune pentru Calderón; cu cât trec anii, cu atât îmi place mai mult. Şi mi se pare mult mai bun decât toţi ceilalţi dramaturgi spanioli din epoca lui.
A.B.C.: Ba mie nu-mi place Calderón. La început îmi plăcea, dar pe urmă, nu. Nu-ţi pot împărtăşi părerea: mie nu-mi place. Cel puţin ca poet, pe mine mă încântă Lope. Mi se pare cu mult superior tuturor poeţilor din Spania. Desigur, îmi plac şi unele poeme ale altor autori, ca "Epistola morală" a Anonimului Sevillan, sau "Strofele" lui Jorge Manrique [38]; dar sunt poeme disparate. Ca tot, lirica lui Lope mi se pare extraordinară. Citeam şi altele: de pildă Los cigarrales de Toledo [39] mi-au plăcut mai mult decât teatrul lui Calderón de la Barca. Am citit multă poezie spaniolă clasică. Dintre prozatorii clasici, citeam pe Fray Luis de Granada [40], pe Malón de Chaide [41]. Cu ei păţesc ce-a păţit şi Borges cu Quevedo: când îi recitesc, îmi par cu totul ilizibili! Dar, într-un fel, îmi plăcea proza lor densă, foarte ornamentată şi încărcată, de parcă ar fi fost făcută dintr-o catifea extrem de grea. Asta-mi plăcea.

F.S.: Îţi plăcea, dar la ce vârstă?
A.B.C.: Ei, să spunem că aproximativ de la doisprezece la optsprezece ani.

F.S.: Întreb, pentru că eu i-am citit, l-am citit şi pe Antonio de Guevara şi pe alţii câţiva, dar greu îmi dădeam seama despre ce vorbeau.
A.B.C.: Desigur! Ei corespund oarecum epocii când citeam cu gândul la altele. Pe urmă i-am citit şi pe Baroja [42], Pereda [43]...

F.S.: Tocmai mă gândeam să te întreb ceva despre Baroja. Cred că am citit că tu şi Borges îl admiraţi pe Baroja, şi mi s-a părut ciudat.
A.B.C.: Nu, nu. Eu nu-l admir; e adevărat că-l simpatizez. Dar Borges, nu.

F.S.: Nu văd ce ai tu comun cu Baroja.
A.B.C.: Pe Baroja îl simpatizez, pentru că spune ce gândeşte. Are o francheţă care mie mi-a lipsit uneori, şi-mi pare bine că o are. E o persoană care se supără, care poate fi nedreaptă la supărare, dar al cărui caracter îmi place. Cărţile lui de memorii, care-s fragmentare, m-au distrat mult. Romanele, mai puţin. Dar am citit Arborele ştiinţei şi mi-a plăcut. Acum am încercat să-l recitesc şi nu m-a prea încântat. Baroja are o proză directă şi e contrariul tuturor domnilor pe care-i citeşti ascultând muzică, până când, brusc, rămâi perplex şi te-ntrebi despre ce vorbesc. Asta nu păţeşti cu Baroja; el e foarte clar şi nu încearcă să fie ornamental. Din cauză că-mi plăcea lucrul acesta, ţineam oarecum la el. Cât despre Pereda, i-am citit mai multe romane şi cel mai mult mi-a plăcut Sus pe culmi, mai mult ca altele; de atunci, îmi place ideea unei persoane care locuieşte la oraş, trebuie să plece la ţară, părăseşte nostalgic oraşul, şi se duce la ţară cu mari nădejdi, pentru că acolo a copilărit, dar găseşte totul schimbat şi suferă. Ei, atari decepţii mi s-au părut foarte pline de simţăminte.

F.S.: Vorbim mereu de lecturi din urmă cu mulţi ani.
A.B.C.: Foarte mulţi.

F.S.: Am încercat de mai multe ori să-l citesc pe Pereda, şi niciodată n-am izbutit să trec de primele cinci sau şase pagini.
A.B.C.: Desigur, dar pe atunci înghiţeam şi puteam citi orice. Şi aveam o energie cum nu mai am azi; dar şi prea puţin discernământ.

F.S.: Şi eu la fel: acceptam orice. Înainte citeam mult mai mult ca acum. Am acasă romanul Salambô; l-am citit pe la cincisprezece sau şaisprezece ani, şi-mi amintesc că eram disperat de plictiseală. Da-mi spuneam: "Trebuie să ajung la ultima pagină", pentru că pe atunci consideram că era de ruşine să începi o carte şi să nu o termini. Acum nu mai fac aşa ceva, nici bătut. De cum mă plictiseşte, o şi las baltă.
A.B.C.: Bineînţeles, şi eu la fel. Desigur, înainte aveam şi multă energie, şi prea puţin discernământ. Bâjbâiam prin literatură mai pe pipăite, şi-mi dădeam de citit în doze aproape eroice sau aproape stupide. Cu Galdós [44] am păţit pe dos: am început cu Marianela, povestea aia sentimentală cu orbul, şi nu mi-a plăcut. Mi-a plăcut, în schimb, Fortunata şi Jacinta, pe care am citit-o de foarte multă vreme; apoi am văzut-o la televizor, într-un serial spaniol, pe care l-au dat acum vreo trei sau patru ani, şi mi-a plăcut din nou. Fortunata şi Jacinta mi-a plăcut mult mai mult ca Marianela, dar nu ştiu dacă mi-ar plăcea să o recitesc. Dar, fără îndoială, literatura spaniolă constituie o bună parte din lecturile mele.

F.S.: Nu-i aşa că ai învăţat franceza de foarte mic copil?
A.B.C.: Da, eram tare mic. Am învăţat acasă. Am fost - aş putea spune - un francez analfabet. Un englez anafabet, nu, pentru că am învăţat engleza când deja ştiam să scriu şi să citesc, dar nu ştiu tot atâta engleză ca franceză. Pot citi în engleză ca şi cum aş face-o în limba mea, dar nu o pot vorbi bine. În schimb franceza, da.

F.S.: Ai studiat franceza din cauza educaţiei tipice epocii.
A.B.C.: Da, dar şi datorită faptului că tata era fiul unui francez venit de tânăr în Argentina, care i-a dat educaţia în fraceză. Tatăl şi mama tatălui meu erau francezi, de pe lângă Pau: se numeau Juan Bautista Bioy şi Luisa Domecq. Erau negustori de fierărie bogaţi. Se spunea că s-au îmbogăţit în Franţa, făcând contrabandă cu fier spaniol, care era mai ieftin. Alde Domecq făceau parte din mica nobilime şi alde Bioy îi dispreţuiau pentru că sărăciseră. La rândul lor, alde Domecq îi dispreţuiau pe alde Bioy pentru că erau nouveaux riches, care aveau o fabrică de şuruburi şi alte chestii de fierărie. Erau din Gasconia. Se zice că alde Bioy fuseseră hughenoţi, şi foarte catolicii Bioy de azi încearcă să ascundă chestia asta. Cât despre Domecq, bunica a venit în Argentina şi a fost educată aici; se născuse la Jasses, satul familiei Domecq, la mică distanţă de Oloron, satul familiei Bioy. Doamna era protejata celor care construiau Calea Ferată de est. Bunicul a cunoscut-o, s-a însurat şi a plecat cu ea la Guardia del Monte, unde le-au dat pământ. Apoi s-au dus la Pardo, unde au cumpărat moşia pe care tatăl bunicului o arendase în 1835. Au avut mulţi copii; bunicul a crezut că avea să umple provincia Buenos Aires cu Bioy mititei. În fine, câţiva Bioy au murit tragic, doi sau trei s-au sinucis, şi acum singurul bărbat Bioy rămas în Republica Argentina sunt eu. Dar în Béarn continuă să existe tineri Bioy.

F.S.: Şi pronunţă Biuá?
A.B.C.: Nu, nu! Spun Bioy, ca şi noi. Tendinţa să spună Biuá o au francezii din alte locuri. În Béarn, i-ul e i, iar o e o etc. Les lettres son faites / pour être prononcées: pronunţă toate literele. Iar Jasses îl pronunţă Yases, nu Yas, ca la Paris. Ei vorbesc o franceză care nu pare franceză. Cu mulţi ani în urmă, eram cu Silvina în Spania, şi ea a avut un puseu de tensiune; atunci am mers la Pau, ca s-o vadă un văr de-al tatei, cardiolog. Şi ne mergea aşa de bine la Pau, că am rămas luni de zile acolo. Atunci am putut afla multe. De pildă, bearnezii spun că Béarnul a anexat Franţa, şi nu invers. Ştii de ce? Pentru că Henric IV, cel mai important rege al Franţei, a anexat Parisul cu o liturghie, aşa că bearnezii au ceva dreptate. Se mai spune şi că toţi bearnezii au sânge regal, pentru că, se ştie, Henri IV se culca cu toate femeile de pe-acolo. Se povesteşte despre el o anecdotă. Odată, era împreună cu câţiva nobili şi a văzut o fetişcană, care i-a plăcut foarte mult. A cerut să-i fie adusă după aceea, iar el a rămas cu tipii aceia importanţi; mai târziu, i-au adus fata. Uimit, a întrebat ce se-ntâmplase: o spălaseră. "N-ar fi trebuit s-o faceţi!", a spus regele, furios.

F.S.: Nu mai avea fata haz?
A.B.C.: Se pare că da. Sau că regele era cam porc.

F.S.: Ştii că, pe drept sau nu, francezii n-au o faimă prea bună în domeniul igienei.
A.B.C.: Să-ţi spun ceva. Ştii că eu nu sunt tocmai adeptul meritelor naţionale, dar noi suntem mult mai curaţi decât aproape toate, sau decât toate, popoarele lumii. În Franţa şi Anglia, oamenii nu fac baie zilnic, nici nu se spală pe cap zilnic. Mi s-a întâmplat să fac mătreaţă în Elveţia italiană şi să cer un şampon de spălat pe cap zilnic. Şi farmaciştii mi-au spus: "E absurd să te speli zilnic". Aşa gândeau toţi. Şi să vezi că mai au şi alte obiceiuri. Nu vreau să spun cu asta că am dat peste oameni murdari. M-am culcat acolo cu franţuzoaice extrem de curate şi le mulţumesc, şi cu englezoaice la fel. Dar, în fine, putem spune, în general, că pentru noi ritul băii zilnice e foarte important. În plus, cel puţin în Franţa, baia a apărut târziu, iar primele persoane care s-au spălat au fost prostituatele, pentru că-şi ofereau trupul. Adevărul e că, în sensul acesta, noi am luat-o înainte. Desigur, acum există tendinţa de a arăta că vechea prosperitate argentiniană şi importanţa pe care o avea înainte Republica Argentina nu erau chiar aşa mari cum se spunea. Dar se spune aşa, pentru ca proastele guvernări care au urmat după - aş zice - 4 iunie 1943 [45] - să nu pară chiar atât de vinovate de prăpastia în care ne-au aruncat. Adevărul e că grupurile sanitare au ajuns în Argentina chiar când au apărut, la fel ca telefonul şi telegraful.

F.S.: Şi cred că aici am avut metrou înaintea Franţei.
A.B.C.: Şi metroul la fel, da, dom'le. Îţi pot spune că înainte ţara noastră era una de primă mână. Una dintre cele mai importante din lume. Şi o ştiu din experienţa cea mai directă. Eu am fost în Franţa, Anglia, Italia şi Spania, în 1924, 1926 şi 1928; şi, când ajungeai la Buenos Aires, dădeai de o prosperitate pe care acolo n-o vedeai. În oraş era o curăţenie cum nu găseai în Europa, iar oamenii de aici erau de o generozitate pe care, normal, nu o putea avea lumea de-acolo, care trecuse prin război şi prin mizeriile aduse de el. Aici oamenii te invitau acasă, îţi puneau la dispoziţie telefonul sau ce mai voiai. Dar, după 1943, a început toată decadenţa, Argentina nimicniciei.

F.S.: Cum m-am născut în 1942, am trăit numai în perioade proaste. Dar există diferenţe de grad. Cred totuşi că, acum douăzeci de ani, se trăia mai bine ca azi. Şi se trăieşte din ce în ce câte puţin mai prost.
A.B.C.: Aşa e, fără doar şi poate, din ce în ce câte puţin mai prost. Guvernele ne-au strâmtorat ţara din ce în ce mai mult. Pe vremuri, eu vedeam cum propăşeau oamenii săraci, dar acuma nici vorbă. Oamenii îşi cumpărau o căsuţă în Buenos Aires şi prosperau cu vremea. Dar acum cine prosperă, cine progresează? Nimeni. Şi, în plus, e foarte trist să trăieşti în propria-ţi ţară şi să vezi ce de mai cerşetori există, e oribil; sunt din ce în ce mai mulţi. Şi-ţi pot spune că înainte era exact pe dos: cerşetorii erau în Europa, nu aici. Aici nu aveam cerşetori şi, dacă era vreunul, cerşetorul ăla avea un nume, era cerşetorul fără picioare dintr-un loc anume, care mergea la spectacolele sportive. Era o cerşetoare la Pilar care, când treceam cu câinele, îmi spunea... Cum îl cheamă pe sfântul câinilor?

F.S.: Sfântul Roque.
A.B.C.: A, da, Sfântul Roque. Cerşetoarea îmi spunea "Sfântul Roque al meu" şi eu îi dădeam un ban. Dar nu ca acuma, când cerşetorii-s peste tot.

F.S.: Ei, văd că ne-am depărtat foarte mult de subiect. Mi-ai vorbit deja de familia Bioy; acum e rândul familiei Domecq.
A.B.C.: Foarte bine. Despre alde Domecq am o istorie. Tatăl lui Ruskin era un domn englez foarte bogat. Printre prietenii lui era şi un domn Domecq, şi ei s-au vorbit şi sfătuit cum că ar fi fost nimerit să introducă în Anglia coniacul. S-au gândit că aveau nevoie de un domn cu nume nobiliar şi acesta era Domecq; Ruskin-tatăl a pus banii, iar Domecq numele de familie şi cunoştinţele despre coniac. Asta demonstrează că alde Domecq au avut întotdeauna legături cu coniacul. Şi, când am fost la Jasses, am aflat că alde Domecq din Spania merg an de an la sursă, minusculul cătun Jasses, care nici măcar nu figurează în multe ghiduri turistice. Şi, cum Ruskin şi Domecq erau foarte prieteni, familiile lor se întâlneau, astfel încât primele fete pe care le-a văzut John Ruskin au fost fetele Domecq. A preferat-o pe una dintre ele, Adèle Domecq, şi a ajuns să se cam îndrăgostească de ea. Dar Adèle Domecq a avut ieşiri atât de necontrolate şi crude faţă de Ruskin, încât el a rămas, după câte se pare, impotent, pentru tot restul vieţii. Sigur e că, peste ani, Ruskin s-a însurat şi a plecat cu soţia [46] şi un discipol, pictorul John Everett Millais, în regiunea lacurilor, în Anglia, ca pictorul să picteze, iar el să scrie etc., şi a făcut tot posibilul ca nevasta să-i plece cu Millais, lucru care i-a izbutit în cele din urmă. Una dintre explicaţiile date purtării lui e că-l afectase - prima oară, ieşirile necontrolate ale Adèlei Domecq - vederea unei femei goale cu păr în jurul sexului; căci el cunoştea foarte bine femeile din statui şi tablouri, iar în ele se evită, în general, să li se pună păr acolo. Ei bine, a fost ca şi cum ar fi văzut, poate, un păianjen, şi de aceea n-a mai putut face niciodată dragoste cu nevastă-sa.

F.S.: Dar bunicii tăi din partea mamei cine au fost?
A.B.C.: Bunica a fost Hersilia Lynch. Era dintr-o familie de origină irlandeză, risipită prin Chile şi Argentina.

F.S.: Era fiică de irlandezi?
A.B.C.: Nu, de argentinieni. Tatăl ei era Lynch, iar mama ei era María Inés Martínez. În realitate, era Martínez de Hoz, dar prefera să-şi spună Martínez pur şi simplu. Pe linia mamei suntem argentinieni mult mai vechi decât pe linia tatei. Familia Lynch simpatiza cu partidul unitarian, şi au fost persecutaţi pe vremea lui Rosas [47]. Mai avem prin casă unele farfurii albastre, pe care familia le ascundea, ca să nu le vadă cei din Mazorca [48]; iar Mazorca a omorât pe un anume căpitan Lynch, când se îmbarca pentru Montevideo. Aceşti Lynch sunt rude cu George Moore şi judecătorul Lynch, despre care se crede că ar fi inventat linşajul. Părea că în familie se instalase cruzimea, cu toate ca alde Linch din Argentina nu-s deloc cruzi. Un Lynch din Spania şi-a obligat fiul să se sinucidă prin aruncare pe fereastră, ca să-l pedepsească pentru o faptă dezonorantă pe care o comisese. El era rudă cu George Moore şi cu noi. Bunicul era Vicente L. Casares. Argentinian de spiţă veche. Alde Casares sosiseră în ţară în secolul XVIII; există Casares în Argentina şi în Uruguay. Bunicul Casares era un domn foarte bogat, care credea în marile industrii de tip nord-american [49]. A avut ideea de a crea o puternică industrie a laptelui, în vederea reducerii mortalităţii infantile: a urmărit să împace beneficiul public cu marea întreprindere industrială. Iar fabrica lui, La Martona, a ajuns destul de importantă. Vindea, printre altele, dulce de leche şi unele reţete ale Mariei Ignacia Martínez de Casares, mama lui Vicente I. Casares, şi ale doamnei Dalmacia Sáenz Valiente, altă veche doamnă argentiniană. Voiau să facă lucrurile cât mai bine. Locuiau pe colţul dintre Avenida Alvear şi Rodríguez Peña, unde-i acum Secretariatul Naţional pentru Cultură, şi se credeau nespus de bogaţi. Dar, la moartea lui Vicente L. Casares, s-a aflat că La Martona fusese un eşec economic şi că ei erau cam ruinaţi. Atunci, unchiul meu, Vicente Casares, care era foarte tânăr, s-a angajat să reabiliteze fabrica. Pe bunica au trimis-o pentru doi ani în Franţa, ca să nu cheltuiască prea mult, pentru că pe atunci viaţa era mult mai ieftină în Franţa decât în Argentina: asta s-a petrecut imediat după primul război mondial: în 1918, 1919 sau 1920. Domnul acesta a transformat La Martona într-o mare fabrică de lapte care, apoi, când a murit, a decăzut din nou... şi iar s-a redresat... etc. Şi asta de câteva ori. Iată, deci, că de partea familiei Casares au fost momente de mare splendoare, urmate mereu de ameninţarea falimentului. Aceşti Casares au sosit în Argentina pe la 1750, iar unul dintre ei a fost consulul Spaniei după Mai [50]: era cetăţean argentinian şi l-au acceptat să fie consulul Spaniei. Casa familiei Casares era în locul numit Vama Veche: Mansilla [51] vorbeşte despre ei şi spune că erau un trib. La un moment dat, au vrut să cumpere La Recova, dar guvernul Rosas a vândut-o familiei Anchorena, nu lor. Vicente L. Casares a fost unul dintre primii importatori de Shorthorn şi, apoi, de bovine olandeze, şi poate că şi primul exportator de grâu. Moşia şi-a botezat-o San [52] Martín după Sfântul Martín de Tours, patronul oraşului Buenos Aires. Moşia iniţială era unde-i acum Clubul La Martona.

F.S.: Am uitat de primele tale şase cărţi, pe care le dispreţuieşti acum. De ce ţi se par demne de dispreţ?
A.B.C.: Întâi, din cauza felului în care le-am scris. Am început prin a-mi nota visele. Ele mi se păreau foarte pitoreşti şi amuzante; dar visele sunt aşa, din cauza celui care le visează, nu a celui care le ascultă. În plus, un vis nu poate fi transmis în mod pitoresc. Am continuat să scriu rapid: concepeam o povestire dimineaţa, o scriam imediat şi chiar o terminam în aceeaşi zi. Pe lângă povestiri, erau romanele. Aproape că n-am terminat nici unul: ele mi-au lăsat timp să observ că erau stupide. Îmi luau doi, trei ani. Recitindu-le, îmi dădeam seama că nu le puteam continua, şi le lăsam baltă. Apoi, treptat, am scris mereu mai bine. Aş spune că Statuia de casă e mai bună decât cartea anterioară, şi că Luis Greve, mort e puţin mai bună decât Statuia de casă. Cu toate acestea, Şaptesprezece detunături... e mai bună decât Haos.

F.S.: Ce mă miră e că ai scris atât de mult când erai tânăr.
A.B.C.: Pentru că aveam harul... unei oarecare abilităţi. Scrisesem multe povestiri. Îmi ieşeau aşa, oarecum spontan: acceptam toate temele care-mi erau la îndemână.

F.S.: Dacă ţi s-ar propune, le-ai reedita?
A.B.C.: Nu, nu. Categoric nu. Nici măcar ca pe o curiozitate bibliografică: nu vreau să multiplic acele exemplare. În plus, vreau să spun că le observ lipsurile. Asta mă face mai indulgent cu cei care încep să scrie şi mă convinge că ei pot evolua. Unii spun: "Ăsta-i prost şi aşa rămâne!" Nu, nu-i aşa. Eu ştiu că am fost un neghiob şi, în fine, cred că am evoluat oarecum. Şi trebuie să manifestăm o oarecare indulgenţă faţă de cei care încep să scrie, căci ei pot evolua.

F.S.: Văd că Şaptesprezece detunături împotriva viitorului ai publicat-o la vechea editură Tor, care scotea cărţi destul de comune. Acolo am citit Fantoma de la operă, Minele regelui Solomon, unele romane de Manuel Gálvez.
A.B.C.: Da, publica multe titluri iar eu voiam să figurez printre ele. Tor era un soi de Olimp: publica toţi scriitorii cunoscuţi. Eu mă simţeam un scriitor cam fictiv, şi aspiram să mă molipsesc de realitatea scriitorilor din jur. Când am terminat cartea, tata mi-a zis: "Uite ce-i, am vorbit cu Torrendell: e un om drăguţ şi poate că-l convingi". M-am dus şi l-am convins pe Torrendell şi toată viaţa am fost mândru şi mirat de acesta. Pentru că nu s-a mai repetat niciodată: nicicând nu m-am mai simţit la fel de persuasiv ca în ziua aceea. Desigur, mai târziu mi-a trecut prin minte că tata se dusese, poate, să vorbească cu Torrendell şi-i spusese: "Uite, fiul meu o să-ţi aducă ceva, dumneata-l publici, iar eu îţi plătesc ediţia". Înainte nu-mi dăduse prin minte, dar acum mi se pare probabil ca tata să fi făcut aşa ceva, iar eu nu i-am putut mulţumi niciodată. Acum mi se pare foarte ciudat ca Torrendell, interesat să câştige bani şi negustor destul de viclean, să accepte cartea unui tânăr de şaptesprezece ani, autor necunoscut şi care semna cu pseudonim.

F.S.: Cărţile de la Tor erau destul de ieftine, nu?
A.B.C.: Foarte ieftine. Costau nouăzeci şi cinci de firfirici.

F.S.: Ce-ar însemna asta acum?
A.B.C.: Ceva mai puţin de un peso; şi, deşi atunci un peso avea oarecare valoare, nu era totuşi o avere. Îmi aduc aminte de unele preţuri. De pildă, un fotoliu la teatru costa doi pesos şi jumătate; taxa de pornire a unui taxi era jumătate de peso, biletul de tramvai, 10 firfirici. Aşa că, nouăzeci şi cinci nu era foarte puţin, dar nici foarte mult.

F.S.: Pe urmă, când ai publicat Haos, înţeleg că critica nu te-a tratat bine.
A.B.C.: Chiar foarte prost. Cu adevărat foarte prost. Cineva a spus să mă apuc de cultivat cartofi.

F.S.: Îţi aminteşti cine?
A.B.C.: Cred că La Nación. Au fost critici foarte aspre. Şi câteva scrisori de la doamne care se solidarizau cu mine. Dar - ce se-ntâmplă? - pe vremea aceea eu trecusem de partea celor care mă atacau. Credeam că aveau dreptate şi că, deşi unele nu erau inteligente, căci chestia cu cartofii era cam grosolană, criticile erau, în esenţă, îndreptăţite.

F.S.: Deci, te-ai lăsat convins destul de repede.
A.B.C.: Extrem de repede. Am observat că asta se întâmplă adeseori. Câţiva tineri mi-au dat cărţile lor cu dedicaţie, ca expresie a prieteniei sau afecţiunii, dar nu ca să le citesc. Pentru că ei simţeau că volumele nu-i mai exprimau şi că bună avea să fie cartea la care tocmai scriau.

F.S.: Putem spune că nu te-ai simţit prea îndurerat din pricina criticilor primite.
A.B.C.: Nu, nu m-am simţit prea îndurerat. Mai mult mă afecta că nu-mi ieşeau bine cărţile. Şi faptul acesta a ajuns să mă doară destul de tare. Pentru că înfrângerile inteligenţei dor. Iar eu am suferit trei înfrângeri ale propriei mele inteligenţe. Prima, când am intrat la liceul naţional şi nu înţelegeam algebra, ceea ce m-a blocat la toate materiile vreme de doi ani. A doua, când scriam cărţi care, până la urmă, nu-mi plăceau nici mie, nici, cu atât mai puţin, celorlalţi. Iar ultima, când m-am dus să administrez moşia, crezând că nu era ceva prea complicat, şi niciodată n-am reuşit să scot din ea nici cel mai mic câştig. Înfrângerile literare le-am simţit, dar nu în chip frivol: nu-mi păsa prea mult de criticile unor necunoscuţi, dar îmi păsa dacă Borges ori Drago Mitre [53], sau persoanele pe care le stimam ar fi simţit că scriam prost. Asta sigur că mă durea.

F.S.: Şi nu puteai face nimic.
A.B.C.: Nu puteam face nimic. Nu găseam pe unde să scap din încercuirea erorii. Şi legam faptul de definiţia pe care Bergson a dat-o inteligenţei: el spunea că inteligenţa e arta de a ieşi din situaţii dificile. Ori, dacă vrei, de a răzbate din încercuirea erorii literare. De aceea, în vreme ce scriam Invenţia lui Morel, îmi spuneam: "Acum chiar am o poveste pe care nu trebuie s-o ratez". Planul meu era foarte simplu: să nu comit greşeli. Credeam că greşelile decurgeau mai curând din psihologia mea, şi atunci am încercat să fiu destul de obiectiv şi măsurat, să mă menţin departe de ceea ce povesteam.
F.S.: Ţinând seama de asta, erorile din scrierile tale anterioare s-au datorat faptului că erau emfatice sau faptului că erau stufoase?
A.B.C.: Nu ştiu. Mai curând faptului că-mi dădeam toată silinţa în ceea ce făceam, fără discriminare.

F.S.: Ţi-a lipsit o oarecare doză de răceală?
A.B.C.: Nu, nu chiar. Era mai curând o lipsă de discernământ: nu intuiam unde făceam bine şi unde greşeam. Am învăţat din greşeli. Mi-am făcut educaţia în public, nu în particular, ca alţii. Tocmai de aceea simt că acum îi datorez cititorului multă rigoare; simt că pe cititorii de dinainte i-am escrocat, dându-le cărţi care nu erau cărţi. Dar nu erau întru totul emfatice; aveau mai curând alte defecte. De pildă, odată, ne-au invitat pe Mujica Láinez [54] şi pe mine la o discuţie cu Gerchunoff, care să facă un fel de comparaţie între spaniola învechită a lui Mujica Láinez şi limbajul mai argentinian folosit de mine. Gerchunoff a spus că limbajul meu era mai puţin parodic decât al lui Mujica Láinez care, spunea, credea că face literatură, pentru că-l imita pe Enrique Larreta. Desigur, în epoca aceea, romanul cel mai important al literaturii noastre şi unul dintre cele mai importante din lume era, după cum credeau mulţi argentinieni, Gloria lui don Ramiro [55].

F.S.: Când se întâmpla asta cu aproximaţie?
A.B.C.: Ei, să tot fi fost 1930 sau 1932. Gerchunoff mi-a criticat cartea, dar a spus, într-un fel, că era mai lizibilă decât a lui Mujica Láinez.

F.S.: Mie nu-mi displace Mujica Láinez.
A.B.C.: Nici mie! Dar cartea îi era plină de ventanucos [56] şi viejucas [57], şi alte chestii de-astea. Era de spaimă, poate chiar mai rea decât a mea. Pot vorbi obiectiv, fără să-l condamn pe Mujica Láinez, nici pe mine: eram doi bieţi începători şi făceam şi noi ce puteam. Pot spune că eram mai puţin emfatic decât el; asta nu înseamnă că greşeam mai puţin, căci făceam greşeli teribile.

F.S.: În fine, voiam să spun că în Invenţia lui Morel, te exprimi foarte cumpătat.
A.B.C.: Păi asta şi voiam: să comit cea mai mică doză posibilă de erori. De aceea sunt frazele atât de scurte, ca să dea ocazie la cât mai puţine greşeli. Atunci am primit o lecţie: nu-ţi poţi deschide drum, dacă nu comiţi greşeli, nu înveţi. Rău e, însă, că eu am comis greşeli în public, şi nu în particular.


Note:
[1] Străzi din Buenos Aires (n.t: Ileana Scipione.).
[2] Sfârşitul lunii august, în emisfera boreală (n.t.)
[3] Text scris în iunie 1992.
[4] Dulce de leche e o cremă de consistenţa şerbetului, preparată, prin fierbere îndelungată la bain-marie, pe foc mic, în cuptor, a laptelui îndulcit cu zahăr şi aromatizat cu vanilie (n.t.).
[5] Gaucho este numele dat locuitorilor pampei din Río de la Plata şi Río Grande do Sul, crescători de vite itineranţi, descendenţi ai vechilor colonişti spanioli. Prin extensie, înseamnă "bun călăreţ, ale cărui virtuţi şi îndemânări sunt mândria tradiţiei locale". Remarcăm, ca o dovadă a popularităţii cuvântului, impresionanta lui familie lexicală: agauchado (adjectiv ce se referă la cel care a asimilat aspectul şi obiceiurile unui gaucho), agauchamiento (asimilarea aspectului şi a obiceiurilor unui gaucho), gauchada (ispravă caracteristică unui gaucho), gauchaje (grup sau întrunire de gauchos), gauchear (a hălădui; a duce o viaţă de gaucho), gauchesco (adjectiv care denumeşte tot ceea ce se referă la viaţa unui gaucho şi la literatura care evocă existenţa şi obiceiurile deprinse de gauchos în pampa argentiniană. Sufixul acestui termen încearcă să sugereze o oarecare alterare peiorativă sau satirică) (n.t.).
[6] În limba spaniolă, "Bulevard" (n.t.)
[7] Cebú (pl. cebúes) sau Zebú (Bos taurus indicus) e o bovină folosită în activităţi domestice clasice. Are pe spate o cocoaşă de grăsime, iar carnea sa este comestibilă (n.t.).
[8] Oraş argentinian, capitala provinciei cu acelaşi nume (n.t.)
[9] Omul politic argentinian Hipólito Yrigoyen, ales preşedinte în 1916, şi reales în 1928, a fost înlăturat de la putere, în ceea ce s-a numit Săptămâna Tragică, din luna septembrie a aceluiaşi an, de către generalul Uriburu, militar de orientare fascistă; el a trebuit să cedeze puterea generalului conservator Justo (1932-1938) (n.t.).
[10] Scriitorul argentinian Ricardo Güiraldes (1886 - 1927) a fost influenţat în lucrările sale de L. Lugones şi J. Laforgue. Opera sa constituie punctul de legătură între modernism şi avangarda deceniului 1920. Alte două opere capitale sunt El cencerro de cristal (Talanga de cristal) şi Cuentos de muerte y sangre - Povestiri de moarte şi sânge), publicate în 1915 (n.t.).
[11] Scriitorul argentinian Arturo Cancela (1892-1956) a fost redactor la ziarul La Nación. Volumul de debut Tres relatos porteños ((Trei povestiri din Buenos Aires, 1922) a fost urmat de Palabras socráticas (Vorbe socratice, 1928), La mujer de Lot (Soţia lui Lot, 1939) şi Historia funambulesca del profesor Landormy (Istoriile funambuleşti ale profesorului Landormy, 1944), a căror caracteristică generală este tonul ironic al criticii sociale şi politice (n.t.).
[12] Porteño este adjectivul gentilic corespunzător numelui oraşului Buenos Aires (n.t.).
[13] La Nación este cel mai mare tabloid matinal din Buenos Aires (n.t.)
[14] Fado (pl. fados) e cântecul popular portughez, prin excelenţă, de cele mai multe ori lirico-dramatic şi melancolic (n.t.).
[15] În limba spaniolă, "sud". Revistă literară (1930-1970) pe care Victoria Ocampo a fondat-o, odată cu editura omonimă, la Buenos Aires. A avut o deosebită influenţă asupra dezvoltării gustului pentru literatură în America de Sud şi a făcut cunoscute curentele artistice europene de avangardă în Argentina. În paginile ei au publicat ficţiune, critică literară şi eseuri o serie de critici şi scriitori hispanoamericani, americani şi europeni. Printre principalii colaboratori s-au numărat Jorge Luis Borges, Adolfo Bioy Casares, Silvina Ocampo, José Bianco, Guillermo de la Torre şi Ernesto Sábato (n.t.).
[16] Este vorba de scriitoarea argentiniană Victoria Ocampo (1891-1979, sora Silvinei Ocampo, viitoarea soţie a lui Bioy), autoarea unei vaste opere critice şi biografice: Testimonios (Mărturii, 1933-1977) (n.t.).
[17] Scriitorul spaniol Gabriel Miró (1879-1930) a cultivat un stil narativ personal, amestec de cronică impresionistă şi vinietă descriptivă: Las cerezas del cementerio (Cireşele din cimitir, 1910), La Pasión del Señor (Patimile Domnului, 1916), El libro de Sigüenza (Cartea de la Sigüenza, 1917), El ángel, el molino, el caracol del faro (Îngerul, moara, scara spiralată din far, 1921), Nuestro padre san Daniel (Tatăl nostru Sfântul Daniel, 1921), El obispo leproso (Episcopul lepros, 1926) şi Años y leguas (Ani şi leghe, 1928) (n.t.).
[18] Scriitorul spaniol José Martínez Ruiz, cunoscut cu pseudonimul Azorín, (1873-1967) a fost un celebru reprezentant al Generaţiei de la 1898, al cărei cronicar a fost. Trilogia narativă formată din La voluntad (Voinţa, 1902), Antonio Azorín (1903) şi Las confesiones de un pequeño filósofo (Confesiunile unui mic filosof, 1904) marchează maturitatea sa literară. Eseurile despre peisaje şi teme (literare) spaniole, mai ales Castilla (1912) şi Clásicos y modernos (Clasici şi moderni, 1913), sunt alte vârfuri ale operei sale literare. Cu Don Juan (1922) şi Doña Inés (1925) reîncepe o lungă serie de romane, urmate de câteva piese de teatru, printre care strălucesc: Old Spain! (1926) şi Cervantes o La casa encantada (Cervantes sau casa vrăjită, 1931). Membru al Academiei Regale Spaniole din 1924, în ultima parte a vieţii a scris noi romane, unele cărţi de memorii: Madrid y Valencia (1941) şi Memorias inmemoriales (1946), ca şi o serie de eseuri pe teme literare: Los clásicos redivivos. Los clásicos futuros (Clasicii reînviaţi. Clasivii viitori, 1945) şi España clara (Spania limpede, 1966) (n.t.).
[19] Lunfardo e argoul (probabil < fr. lombard) sau jargonul delincvenţilor (care se numesc lunfardos), format în Buenos Aires la sfârşitul s. XIX şi începutul s. XX, prin asimilarea de cuvinte din limbile imigranţilor sosiţi în Argentina, mai ales din Italia. Mulţi termeni şi expresii ale acestuia au intrat în limbajul colocvial (n.t.).
[20] Petit Bob era numele unui personaj şi al unui roman dialogat al scriitoarei Gyp, contesă de Nartel (1850-1932), invocat în aceste convorbiri (începutul celei de-a doua) în legătură cu lecturile infantile ale lui A. Bioy Casares (n.t.).
[21] J. L. Borges şi A. Bioy Casares au semnat cu acest pseudonim mai multe povestiri (n.t.).
[22] Prolificul poet argentinian Arturo Capdevila (1889-1967) este, printre altele, autorul celebrelor volume de poeme Melpómene, El libro de la noche (Cartea nopţii , El poema de nenúfar (Poemul nufărului), El tiempo que se fue (Timpul care s-a scurs), Simbad (n.t.).
[23] Soţul surorii lui, Norah (n.t.).
[24] Romancierul argentinian Enrique Rodríguez Larreta (1875 - 1961) e o figură foarte importantă a modernismului hispano-american. A scris poezie, eseuri, romane şi piese de teatru, dintre care cel mai important e romanul istoric La gloria de don Ramiro (Gloria lui don Ramiro, 1908). A fost maestrul prozei moderniste argentiniene. Închis în turnul de fildeş al casei sale în stil spaniol din Buenos Aires, a fost, înainte de toate, un artist, scriitor rafinat, care a dus viaţa plăcută şi uşoară a omului bogat (n.t.).
[25] Scriitor, jurnalist şi om politic argentinian de mai mică relevanţă din secolul XX, Carlos Noel era un amic personal al lui Borges şi Bioy, care glumeau pe socoteala lui, deoarece se dădea drept spaniol (n.t.).
[26] (n.a.) "În zadar", Poemul nufărului (1915).
[27] Este fenomenul fonetic numit yeísmo, care presupune pronunţarea (sau scrierea) greşită a sunetului specific spaniol [ll] ca [y] (n.t.).
[28] În spaniola peninsulară şi standard, există sunetul [θ], a cărui pronunţare, numită "ceceo", am numit-o "sâsâit", şi care e marcat în scris de c + e, i sau de z+a, e, i, o, u; în aceste grupuri de sunete, c şi z se pronunţă în America Latină [s], pronunţare numită "seseo". Există pe continentul sud-american prejudecata că pronunţarea diferenţiată, tipic spaniolă, e "preţioasă şi ridicolă" (n.t.).
[29] Dialogul dramatic La Celestina sau Tragicomedia de Calixto y Melibea, de Fernando de Rojas (1499) e o operă fundamentală a literaturii spaniole medievale şi o capodoperă a literaturii universale. El evocă iubirea (încurajată de codoaşa Celestina) dintre un tânăr bogat, viteaz şi cult, Calixto, şi Melibea, o fată de aceeaşi condiţie cu el (n.t.).
[30] Eruditul filolog şi istoric spaniol Marcelino Menéndez (y) Pelayo (1856-1912) a scris: Historia de las ideas estéticas en España (Istoria ideilor estetice în Spania, 1882-1891), Antología de poetas líricos castellanos (Antologia poeţilor lirici spanioli, 1890-1906), Antología de poetas hispanoamericanos (Antologia poeţilor hispanoamericani, 1892) şi Orígenes de la novela (Originile romanului, 1905-1910) (n.t.).
[31] (n.a.) În: Menéndez y Pelayo, Marcelino, Odas, epístolas y tragedias (1883), Buenos Aires, Emecé, pp. 32-40.
[32] Pictoriţa şi scriitoarea argentiniană Silvina Ocampo (1906-1993), soţia lui Adolfo Bioy Casares, împreună cu care a scris volumul Los que aman, odian (Cei care iubesc, urăsc, 1946), şi sora Victoriei Ocampo, a fost o asiduă colaboratoare a revistei Sur, bună prietenă cu J. L. Borges. Cele mai importante volume de povestiri scrise de ea sunt: La furia y otros cuentos (Furia şi alte povestiri, 1959), Las invitadas (Invitatele, 1961), Y así sucesivamente (Şi aşa mereu, 1987) şi Cornelia frente al espejo (Cornelia în faţa oglinzii, 1988) (n.t.).
[33] Dispreţuit de contemporani, dramaturgul spaniol Juan Ruiz de Alarcón (1581-1639) a fost unul dintre cei mai mari autori dramatici din secolul XVII. Instalat la Madrid în 1614, devine obiectul batjocurii lui Lope, Quevedo şi Tirso. Prin comparaţie cu producţia imensă a contemporanilor, opera lui are dimensiuni reduse: două volume cu 20 de comedii (Madrid, 1628, şi Barcelona, 1634), dintre care cele mai reuşite imită piese de teatru de Lope sau Tirso: El desdichado en fingir (Nefericitul care se preface), comedii de quiproquo, eroice, dramatice şi (cele mai cunoscute) etice: La verdad sospechosa (Adevărul care dă de bănuit), Las paredes oyen (Şi pereţii au urechi) etc. (n.t.).
[34] Dramaturgul spaniol Agustín Moreto (1618-1669) e unul dintre cei mai străluciţi autori de comedii de limbă spaniolă. În 1654, şi-a publicat Prima parte a Comediilor, singura antumă. A doua şi a Treia au apărut în 1676 şi, respectiv, 1681. Dintre ele se păstrează aproape 70, unele scrise în colaborare: El lindo don Diego (Frumosul don Diego), El desdén con el desdén (Dispreţul dispreţ aduce) etc. (n.t.).
[35] Scriitorul spaniol Fernando de Rojas (?-1541) e considerat autorul poemului dramatic La Celestina, care anunţă lumea şi omul renascentist în Spania (n.t.).
[36] Dramaturgul romantic spaniol Juan Eugenio Hartzenbusch (1806-1880) a devenit celebru datorită dramei Los amantes de Teruel (Amanţii din Teruel, 1837). A fost preşedinte al Consiliului Teatrelor (1852), director al Bibliotecii Naţionale (1862-1876) şi membru al Academiei Regale Spaniole, editor al autorilor dramatici clasici (n.t.).
[37] Scriitorul spaniol Mariano José de Larra (1809-1837) deschide seria literaturii dedicate obiceiurilor şi moravurilor, fiind unul dintre cele mai strălucite spirite critice ale epocii sale (n.t.).
[38] Redusă ca întindere, opera marelui poet medieval Jorge Manrique (1440-1479) e deosebit de importantă pentru istoria literaturii spaniole; ea se compune dintr-o serie de compoziţii minore, scrise sub influenţa poeziei tradiţionale şi a liricii provensale, şi un vestit poem cu caracter elegiac: Coplas a la muerte del maestre don Rodrigo sau Coplas por la muerte de su padre (Strofe la moartea maestrului Rodrigo sau Strofe la moartea tatălui său), la baza căruia stă motivul poetic ubi sunt (n.t.).
[39] Cigarral, numele conacelor tipice împrejurimilor oraşului Toledo, face parte din titlul unei proze de Tirso de Molina (1624), a cărei structură de 6 capitole se inspiră din Decameronul lui Boccaccio (n.t.).
[40] Duhovnic al ducilor şi regilor, Fray Luis de Granada (1504 -1588) a fost cel mai vestit orator religios din vremea sa. Predicile sale, în cel mai pur stil ciceronian, au servit de model până în secolul XVI; a fost de asemenea unul dintre cei mai buni prozatori (în latină, spaniolă şi portugheză) din acelaşi secol: Seis libros de la retórica eclesiástica (Şase cărţi de retorică ecleziastică, 1576), Libro de la oración y de la meditación (Carte de rugăciune şi meditaţie, 1554), Guía de pecadores (Îndreptarul păcătoşilor, 1556) şi Memorial de la vida cristiana (Memorialul vieţii creştine, 1561) (n.t.).
[41] Scriitorul spaniol Fray Pedro Malón de Chaide (1530-1589) a fost discipolul lui Fray Luis de León şi, ca şi el, apărătorul limbii vulgare. Principala sa lucrare e Libro de la conversión de la Magdalena (Cartea convertirii Magdalenei, 1588), piesă esenţială a elocinţei sacre de limbă spaniolă (n.t.).
[42] Romancierul spaniol Pío Baroja (1872-1956) aparţine Generaţiei de la 1898; a fost creatorul unui vast univers narativ comparabil, în literatura spaniolă, cu cel al lui Benito Pérez Galdós: trilogiile La lucha por la vida (Lupta pentru viaţă, 1904-1905) şi Tierra vasca (Pământ basc, 1900-1909); sunt celebre de asemenea şi romanele Aventuras, inventos y mixtificaciones de Silvestre Paradox (Aventuri, invenţii şi mistificări ale lui Silvestre Paradox, 1901), César o nada (Sau Cezar, sau nimic, 1910) şi El árbol de la ciencia (Arborele ştiinţei, 1911) (n.t.).
[43] E vorba de José María de Pereda (1833-1906), reprezentant al literaturii consacrate obiceiurilor şi moravurilor, cu caracter critic şi demitizant, de un realism viguros, tangent cu naturalismul. Romanul menţionat în text, unul dintre cele mai reprezentative pentru creaţia sa, datează din anul 1896 (n.t.).
[44] Romancierul spaniol Benito Pérez Galdós (1843-1920), membru al Academiei Regale Spaniole din 1897, a fost puternic influenţat de Cervantes, Balzac şi Dickens. Proza sa narativă oferă o amplă panoramă a vieţii naţionale din secolul XIX; este, după Lope de Vega, cel mai fecund autor spaniol: 77 de romane (dintre care cele mai celebre sunt cele 22 de volume de Episodios nacionales (Episoade naţionale, scrise între 1873 şi 1879), 22 de piese de teatru şi numeroase volume de eseuri şi proză jurnalistică (n.t.)..
[45] Lovitura de stat de la 1 iulie 1943 a fost începutul ascensiunii liderului de sorginte fascistă Juan Domingo Perón. Atât A. Bioy Casares, cât şi mai vârstnicul său prieten J. L. Borges, au fost antiperonişti convinşi şi declaraţi (n.t.).
[46] (n.a.) Effie Gray.
[47] Generalul şi omul politic argentinian Juan Manuel de Rosas (1793-1877) şi-a asumat în 1842 puterea absolută asupra teritoriului naţional, autoproclamându-se "tiran uns de Dumnezeu să salveze patria", instaurând o dictatură sângeroasă, organizând Partidul Restaurator Apostolic şi menţinând ţara într-o perpetuă stare de asediu. În 1852, trupele sale sunt înfrânte de Urquiza, iar el fuge în Anglia unde, în 1857, e judecat şi condamnat la moarte (n.t.).
[48] La Mazorca e numele sub care era cunoscută Societatea Populară Restauratoare, organizaţie teroristă fondată în Argentina de către Juan Manuel de Rosas, în 1834. Constituită din răufăcători şi gauchos fanatici, organizaţia a asasinat în mod iresponsabil mii de persoane, mai ales în perioada 1840-1843 (n.t.).
[49] Pentru un ibero-american, un americano e locuitorul uneia dintre cele două Americii, dar un norte-americano este, de cele mai multe ori, un locuitor al S.U.A.. Am păstrat, deci, întotdeauna în traducere echivalenţa norte-americano "nord-american", deşi, desigur, pentru un român, un american e un locuitor al S.U.A. (n.t.).
[50] Argentina şi-a cucerit independenţa la 25 mai 1816 (n.t.).
[51] Generalul, omul politic şi diplomatul argentinian Lucio Victorio Mansilla (1831-1913) s-a făcut de asemenea cunoscut ca jurnalist şi scriitor (n.t.).
[52] În limba spaniolă, "sfântul" (n.t.).
[53] Drago Mitre a fost prieten cu Adolfo Bioy Casares (n.t.).
[54] Scriitorul argentinian Manuel Mujica Láinez (1910-1984) e autor de biografii, eseuri, romane şi versuri. S-a afirmat prin povestiri: Misteriosa Buenos Aires (Misteriosul Buenos Aires, 1950) şi mai ales prin romane: Los ídolos (Idolii, 1953), La casa (Casa, 1954), Los viajeros (Călătorii, 1955), Invitados en el paraíso (Invitaţi în paradis, 1957). El unicornio (Unicornul, 1965), De milagros y melancolías (Despre miracole şi melancolii, 1968), El laberinto (Labirintul, 1974), El gran teatro (Marele teatru, 1979), El escarabajo (Scarabeul, 1982), Un novelista en el Museo del Prado (Un romancier la Muzeul Prado, 1984) (n.t.).
[55] Roman de E. Larreta (n.t.).
[56] Ventanuco este un diminutiv neliterar al cuvântului ventana "fereastră" (n.t.).
[57] Viejucas este un diminutiv neliterar al substantivului viejas "bătrâne" (n.t.).