Evadarea din exil [Marcel Bunea]

Marcel Bunea


Pictorul Marcel Bunea a participat activ la Revoluţia din decembrie 1989, trăind atât momentele de tensiune, dar şi emoţia extraordinară provocată de prăbuşirea unui sistem ce părea indestructibil.

A copilărit în oraşul Cisnădie de lângă Sibiu, aşezare tipic ardeleană, în care coexistau mai multe naţionalităţi: români, saşi, unguri. Dealtfel, primii patru ani de învăţătura i-a făcut la Şcoala Germana. În fiecare vacanţă pleca în Munţii Apuseni la bunici. Satul nu avea decât patru case, nu exista electricitate, iluminatul făcându-se cu lampa de petrol, iar apa se aducea dintr-o fântână aflată în mijlocul pădurii. Erau vacanţe extraordinare, pentru că viitorul pictor avea ocazia să cunoască aici natură în toată splendoarea ei nepervertită.

Mama lui era învăţătoare iar tatăl a fost notar până în 1947, când regimul comunist a desfiinţat această meserie. Tatăl a scăpat de persecuţia comunistă graţie unei asemănări fizionomice izbitoare cu celebrul tătuc Stalin. Marcel Bunea îşi aminteşte de un secretar de partid care-l interpela tot timpul pe tatăl sau, cu o superioritate idioată, specifica activiştilor: Ce mai faci tu, Staline?! Se pare că această absurditate a fost salvatoare pentru tatăl lui, care nu avea absolut nimic în comun cu Stalin, în afara de asemănarea fizică, fiind un ascultător fervent al posturilor de radio Vocea Americii şi Europa Libera.

Viitorul artist a început să picteze cam pe la 10-11 ani, încurajat de profesorul de desen care a reuşit să-i convingă părinţii că au un copil talentat, care merită să fie înscris la Liceul de Artă. Viaţa de licean a fost mai mult decât interesantă: existau foarte mulţi copii cu vocaţie, unii pasionaţi de literatură, alţii de pictură, organizându-şi expoziţiile în sălile de clasa ori scriind cronici în revista liceului.

Din nefericire, pe când Marcel Bunea avea 17 ani, tatăl lui moare, întâmplare care îl aduce într-o stare de şoc. Din acest moment el neglijează total şcoala, iar după un transfer de la Sibiu la Cluj, este exmatriculat, singurele discipline promovate fiind sportul şi muzica. Disperată, familia decide să-l exileze în Apuseni, la bunici. Exil în toată regula, pentru că nu avea cum să plece de acolo, familia lăsându-l fără pantofi şi haine. Marcel Bunea stă acolo o vară întreagă, citeşte mult, pictează, doarme în podul casei. Evadează într-un târziu, descoperind o pereche de pantofi rămaşi de la bunicul, cu vreo trei numere mai mari. Ajuns din nou acasă, reuşeşte să se reînscrie la liceu, într-o clasă la care dirigintele era un om foarte interesant, pictorul Chişu, de la care învăţă o sumedenie de lucruri. Tot în acea perioadă, îl cunoaşte pe mentorul sau, Walter Andreas Kirchner, un profesor de desen din Cisnădie, actualmente stabilit în Germania, care îl învăţa că artă nu este doar o imitaţie a naturii.

Este şi perioada când are primele probleme cu Securitatea, din cauza unui prieten care pictase steagul englezesc, în semn de omagiu adus componenţilor formaţiei Led Zeppelin. Normal că în timpul anchetei, care a durat câteva săptămâni, Marcel Bunea şi prietenii lui nici măcar n-au înţeles de ce fuseseră chemaţi acolo. De unde să ştie ca erau anchetaţi pentru atentat la siguranţa naţionala !!!

La terminarea liceului pleacă în armata, iar după stagiu, dă admitere de patru ori la Facultatea de Arta din Cluj, unde, de fiecare dată, pică primul sub linie - e adevărat însă, pe un total de 7 locuri. Următoarea tentativa o face la Bucureşti, unde intra cu brio.
Este impresionat de tapiţeriile de la Teatrul Naţional, fapt ce-l determina să urmeze secţia de Textile a Facultăţii de Artă. Dar tot pasiunea pentru pictură a învins în cele din urmă, Marcel Bunea fiind considerat astăzi un pictor de prima mărime.

Deşi s-a implicat în evenimentele din decembrie 1989, nu s-a gândit nici o clipă la avantajele certificatului de revoluţionar, mulţumind cerului ca a rămas în viaţă şi bucurându-se de fetiţa lui, Alexandra, care în curând îşi vă sărbători majoratul.


Prima mea expoziţie a fost în 1984 şi s-a numit Nefârtaţii fiind o serie de 12 portrete. Expoziţia asta a fost amânată de vreo trei ori din cauză cenzurii şi abia la intervenţia Magdei Cârneci şi a lui Octav Grigorescu, care au semnat pe proprie răspundere că expoziţia poate fi deschisă, cenzura mi-a dat aprobare. Ideologul Horia Flamând nu fusese de acord spunând că picturile sunt prea aproape de ochii tovarăşilor - expoziţia desfăşurându-se într-o galerie care se găsea vis-a-vis de Comitetul Central al PCR.

(Portretul săptămânii - Ziarul Financiar, colecţia 2000)