Cineva a dat gol, el a strigat de bucurie, a țâșnit din canapea, bălăngănindu-se frenetic în aer.
Eu am scăpat bibeloul din mână și am început instant să plâng, speriată de moarte.
Și mi-am zis că cineva care face pe altcineva să se manifeste așa, merită toată atenția și trebuie urmărit.
Ăla a fost punctul în care am devenit semi-microbistă.
Douăzeci și mulți ani mai târziu, mă uit la finala Campionatului Mondial.
Țin cu Argentina.
Țin cu Argentina din grupe.
Țin cu Argentina din principiu.
Țin cu Argentina de pe vremea când învățam spaniola de la Natalia Oreiro.
Mă uit pentru prima dată în viață singură la un meci. Și poate de-asta:
Eu nu am speriat pe nimeni când m-am aruncat de pe canapea în genunchi la fiecare fază și când am țipat la fiecare gol, de bucurie sau de jale, după caz.
Și pe mine nu m-a văzut nimeni plângând de bucurie și de oftică, după caz.
Și nici nu m-a crezut nimeni că am făcut mătănii, am zis rugăciuni, am făcut marșuri dintr-o parte în alta a camerei și am mâncat compulsiv mandarine.
Nici nu m-a auzit nimeni când i-am șoptit lui Messi "hai, iubire" și când i-am încurajat pe ceilalți cu "hai, băieții!" dar și cu "hai, fetele!", total spontan și lipsit de ironie.
Și nici nu a știut nimeni că în secret m-am uitat la cum fac ei față presiunii și că, tot în secret, am și premiat câțiva.
Să demonstrezi, să câștigi, să fii cel mai, să fii cum te obligă titlurile și rezultatele și oamenii să fii.
Pentru că eu sunt de multe ori dezarmată în fața presiunii.
Pentru că eu încă plâng când sunt la jumătatea drumului și pare imposibil să reușesc.
Pentru că încă îmi pasă dacă sunt la nivelul așteptărilor, sau dacă dezamăgesc, sau dacă pot să confirm.
Pentru toate "pentru că"-urile pe care trebuie să le spun ca să fiu văzută și crezută și auzită.
Am căutat soluții.
Și am găsit doar experiențe.
☆Poate fi asta numită o experiență Qatar•tică?☆
