- Lasă-l, fă! Hm! Nu-l mai cocoloşi atâta, că-l strici! Hm! Copiii tre' pupaţi numa-n somn, altfel se urcă-n capu' tău. Hm!
Mamaia se trezise tare răvăşită într-o dimineaţă. Visase urât tare. Tare urât!
- Era toată curtea plină de noroi clisos, negru. Dau să intru în casă, la fel. Nici un preş, nici o carpetă. Noroi pe podele, noroi pe pereţi. Of, Doamne! Iar eu ţineam în braţe un buchet mare de flori negre, cu frunze negre.
- E, un vis acolo... Scuipă-te-n sân de trei ori şi zi Tatăl nostru, încercase mama s-o liniştească.
- Nu-i a bună. S-a mai aciuat şi cucuvaia aia în plopul de la drum. Am auzit-o azi-noapte, nu puteam să adorm de ea. Mă duc, mai târziu, la tuşa Dimana, să-mi tălmăcească visu'...
Se auzise că tuşa Dimana putea şi să vorbească cu morţii, dar nu ştia nimeni nimic precis despre asta. Doar zvonuri... Dar magie albă şi tălmăciri de vise, asta da, dovedise de nenumărate ori că se pricepe şi că are puteri ciudate şi neînţelese.
Tot tuşa Dimana o învăţase pe mamaia Tinca (încă de când erau tinere) să îşi pieptene părul şi să strângă toate firele care îi cădeau. Avea un pieptene lat, de os negru, cu zimţi lungi şi laţi pe o parte, iar pe cealaltă parte cu zimţi scurţi, subţiri şi deşi. Cu partea asta măruntă o pieptănase şi pe Rădiţa când avusese păduchi. O aducea maică-sa, Vasilica, la mamaia Tinca, s-o pieptene, să-i cadă păduchii din păr şi apoi s-o dea cu gaz în cap. Îi freca vârtos părul şi pielea capului, după care o punea să se îmbrobodească.
- Leagă strâns basmaua! Să n-aibă aer deloc, nenorociţii, să se-asfixieze-acolo, dar-ar dracii-ăia marii peste ei să dea!
Noi, băieţii, scăpaserăm repede şi uşor de păduchi (că-ntr-o toamnă, chiar la începutul şcolii, toţi copiii din clasă ne-am trezit că aveam păduchi): ne tunsesem chei la frizer, la nea Petrică Sclipea care făcuse, în anul ăla, cele mai mari încasări, datorită păduchilor noştri. Nea Petrică era şi el un zgârcit şi jumătate. Fuma, dar nu-şi cumpăra ţigări. Se ducea la magazin, la nea Panaite, şi îşi făcea intrarea întrebând cine ştie ce:
- Ai zacăr?
- Am.
- Da' o ţigare ai să-mi dai şi mie?
De milă, de silă, îi dădea nea Panaite.
- Na coalea! Da' să ştii că am ţigări şi la vânzare.
- Nu, lasă, că dacă iau un pachet, le fumez pe toate pân' diseară. Nu mai mă las eu de fumat aşa... dacă m-apuc să-mi cumpăr câte-un pachet întreg...
- De când te ştiu eu, vrei să te laşi de fumat, bă, Sclipeo!
- Păi da...
- Da' am şi ţigări vărsate, pentru d-ăştia ca tine, care vrea să se lase de fumat.
- E, lasă... cumpăr data viitoare.
Data viitoare nu exista prea curând. Nea Petrică Sclipea cerea ţigări pe la alţii: muşteriilor de la frizerie, vecinilor, lui frate-său sau cui se nimerea să-l întâlnească pe drum. Dacă se întâmpla să primească, cine ştie cum, două ţigări deodată, îşi aprindea una repede şi trăgea din ea adânc în piept, cu o poftă de zici că nu mai fumase de cine ştie când, iar pe cealaltă o punea după ureche, ca pe plaivaz.
Când i se părea lui că a trecut destul timp şi nea Panaite a uitat că i-a dat ţigări pe de-a moaca, intra iar în magazin:
- Ai ulei?
- Am.
- Da' o ţigare ai să-mi dai şi mie?
Nimic nu-l bucura mai tare pe nea Petrică Sclipea decât banul. Aşa că invazia păduchilor la noi la şcoală îl făcuse fericit. Costa şapte lei un tuns, dar îşi cerea şi el partea:
- Cel mai ieften tuns e la mine. Juma' de pol.
Am umblat chel un an întreg, de toamna, de când am început şcoala şi până în toamna următoare, când am început iar şcoala şi când asistenta medicală, tovarăşa Liliana, a venit, chiar în prima zi de şcoală, să ne controleze de lindini şi de păduchi. N-a mai găsit la nimeni, nici la băieţi (nici n-avea cum, că toţi aveam căpăţânile rase, arătam ca nişte becuri), nici la fetiţe (puţine din ele mai aveau plete până la brâu, aproape toate erau tunse băieţeşte). Rădiţa scăpase netunsă, la şcoală venise cu aceleaşi cozi pe care i le ştiam, împletite, groase, lungi.
Mamaia Tinca se pieptăna tot cu partea măruntă a pieptenului, dar nu pentru că avea păduchi, ci pentru că aşa îşi descurca mai bine părul. Ani de zile a adunat toate firele de păr, cum o învăţase tuşa Dimana, până când a umplut o perniţă cu el. Şi i-a spus mamei:
- Cu perna asta să mă îngropaţi sub cap, când o fi să mor! Nu cu alta! Cu asta! Ca să dorm bine pe lumea ailaltă.
Când cu tălmăcirea visului rău, fusesem şi eu cu mamaia Tinca la tuşa Dimana, care mă scăpase, cu o vară înainte, de deochi. De-atunci, mama îmi tot punea căţei de usturoi sau aţe roşii prin buzunare, aşa o învăţase tuşa Dimana, ca să mă păzească de rele, de necuratu, şi să nu mă mai deochi.
- Doamneee, da' ce deochiat a fost băiatu'!
- Păi i-a zis Ionică Sârbu că...
- Aoileu! Ionică Sârbu? Păi ăsta deoache rău de tot! Aşa-s toţi ăştia întorşi la ţâţă! Dac-a apucat mă-sa să-şi înţarce copilu' şi p-ormă îi dă iar să sugă, când se face mare deoache rău! Poţi să şi mori deocheat de unu' d-ăsta. Mai era unu', când eram eu tânără: nea Anton Săndulache-i zicea. S-a mirat de calu' lu' nea Iancu – Mircea îl chema pe cal, parcă-l văd, negru ca tăciunele, înalt, cu coama lungă şi bogată, cu gâtul lat – şi-a murit calu', că n-a avut cine să-i cânte de deochi. A murit, zău! Ce rău i-a părut lu' nea Iancu... da' ce era să mai facă? Nici lu' nea Anton Săndulache nu avea cum să-i ceară socoteală, chiar dacă ştia că el era vinovat. Ce să facă? Să meargă la miliţie şi să spuie că i-a deocheat calu'? Nu se putea... De-atunci, la toţi caii le punea ciucuraşi sau fundiţe roşii la urechi.
Tuşa Dimana a ascultat-o cu atenţie pe mamaia Tinca.
- Boală grea! Noroiu' clisos înseamnă boală grea, grea. Şi tu cum erai, Tinco? Te murdărisei de noroi?
- Daaa... Călcam prin el, de-abia înaintam. Se-auzea pleosc, pleosc!, cum lipăiam cu tălpile prin el... Şi florile-alea, după ce că erau negre, mai erau şi ofilite, parcă...
- Ia ieşi tu, Vasilică, pe-afară! Du-te, mamă, de te uită la pisoiaşi, c-a fătat Niculina. Nici n-au deschis ochii. Vezi acoalea, în tindă.
Eu m-am jucat cu pisoii şi nu am mai auzit tălmăcirea visului.
După vreo saptămână, mamaia Tinca a făcut o criză de tensiune. A venit doctorul Lefterescu, de la dispensarul nostru. I-a luat tensiunea şi s-a speriat. A trimis-o la Bucureşti. La analize, i s-a găsit şi o tumoră la cap, despre care altminteri n-ar fi ştiut nimic.
- Ai văzut? Cică să nu crezi în vise...
A murit la vreo trei luni după ce fusese operată.
Aflasem deja că moartea e un lucru rău. Cel mai rău. Aşa mi se părea atunci. Deşi alţii poate ar fi zis că boala sau bătrâneţea sunt cu mult mai rele. Însă eu nu ştiam mai mult decât că morţii erau urâţi, că nu aveau nici o legătură cu omul pe care îl cunoscusei viu, pe care îl mângâiasei, îl ţinusei cu drag de mână sau în braţe. Nu uitasem chipul lui Bălăieţu, oricând doream puteam să-l aduc, cu mintea, în faţa ochilor mei, să revăd felul acela ciudat în care avea pieptănat părul, şaten deschis, cu cărare pe stânga şi cu bretonul unduit uşor peste fruntea vineţie. Trupul după moarte era hâd, înspăimântător. Ce îl făcea să se schimbe aşa, dintr-odată, chiar în clipa în care din el ieşea ultima suflare? Poate pentru că lipsea din el sufletul, care se înălţa la cer odată cu ultima bătaie a inimii? Sufletul ne face oare să fim arătoşi? Sau ce altceva? La toate lucrurile astea mă gândeam în timp ce mamaia Tinca era întinsă în coşciug, în odaia de-alături, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie pe care o avea, cea pe care o ţinea de bună, învelită cu flori ofilite al căror parfum era acoperit de mirosul nesuferit, greu, de lumânări. Plângeam şi îmi era dor s-o aud vorbindu-mi, în timp ce lumea din jur se mişca în toate părţile, făcând treburile pe care le cerea înmormântarea.
Odată ce-a murit mamaia Tinca, s-a schimbat, parcă, totul în casă. În zăpăceala înmormântării, mama uitase de perna umplută cu păr. Apoi, la două, la trei nopţi, o visa pe mamaia Tinca. Îi spunea:
- Ia perna şi îngroap-o. Altfel n-am linişte aci...
Mama nu mai găsea perna, a răscolit toată casa.
- Unde să fie, unde să fie? Că doar n-a înghiţit-o pământu'!
S-a speriat straşnic că dispăruse perna. N-avea cine s-o ia. Era ceva necurat la mijloc. Aşa că l-a chemat pe popa Luţă să facă sfeştanie, trei duminici la rând. I-a dat câte o sută de lei, de fiecare dată, şi câte o gaină, câteva ouă şi trei-patru ciururi de mălai.
- Să dai şi de pomană la cineva amărât, îi spusese mamei popa Luţă. Nu doar mâncare, ci şi un rând nou de haine femeieşti, de la piele: furou, chiloţi, ciorapi, rochie, sandale, basma.
Tataia începuse, doar la vreun an după ce murise mamaia Tinca, să se ducă la Gogoncioaica, pe strada cealaltă. Avea timp berechet, pentru că nu mai mergea la stână, deşi preşedintele CAP-ului îl rugase să mai vină măcar să-i mai supravegheze pe cei tineri şi să-i mai înveţe una-alta, pentru că se ştia că tataia era neîntrecut la pregătirea cheagului pentru brânză. Tot aşa, el ştia să facă cea mai bună saramură (o încerca punând un ou în ea, iar oul trebuia să plutească într-un anume fel) în care să se păstreze brânza peste iarnă, fără să se băloşească zeama şi fără să se împrăştie felia de brânză în bucăţi şi bucăţele. Un an întreg putea să stea brânza în saramura făcută de tataia, şi scoteai bucata neştirbită, şi o tăiai cu cuţitul felii, fără să se fărâmiţeze. Dar tataia îi răspunsese preşedintelui CAP-ului:
- Nu mai pot să vin la CAP, tovarăşe preşedinte. Aş vrea. Dar am îmbătrânit, nu mă mai ţin curelele...
( va urma)