Am învăţat despre baloane că se ţin de sforării, cele lipite de heliu sunt şovăielnice, strecurânde printre ierburi şi buruieni cu ţepi, par când teatrale când încremenite, se lasă înhăţate, împinse şi aruncate. Vesele după ce doi plămâni prin două buze umede le-au umplut cu oxigen, se subţiază şi încreţesc la piele după o vreme, dacă n-au fost strânse bine la capete, cu sfoară sau aţă verde din papiotă tot verde de nuanţa brusturelui. Ar fi fost roşie papiota, dacă implicit şi aţa legată de capătul cel mai subţire al balonului era la fel. Cele cu pieliţa înroşită se asortează cel mai bine cu fetele tinere ce au braţele albe ca făina de orez din Shanghai şi chipul la fel, cu trupul subţire acoperit de pânzeturi la fel de roşii ca şi macii care nu sunt movulii, ori ca şi cireşele care au apucat să se coacă, nu din acelea verzi de care nu se ating nici măcar graurii de care se ştie că se îndoapă cu orice, chiar şi cu măsline şi cu buline. Buline gălbui contra tusei şi din acelea verzi pentru ficat.
Într-o zi, aflându-mă în gara din Braşov, pe peronul nr. 4, văzui o necunoscută rotundă şi ochelaristă, îmbrăcată în negru, în mână cu un balon roşu ce-avea coarne neidentificabile. Poate că de girafă balonată sau de ţap care tocmai înghiţise un pepene cu miezul dulce şi sâmburi negri. Nu mi-am dat seama exact. Aştepta ceva. Un tren am presupus, nu un avion sau elicopter, că doar se afla în gară. Şi trenul cu pricina a venit în cele din urmă. Printr-o fereastră deschisă îşi scosese capul un alt balon roşu, fără coarne, de aici am putut deduce că exista o legătură între persoana de pe peron şi cea din tren - o fată cu ochi căprui, adânci. De unde mă aflam am putut vedea cum mâna fetei a coborât până spre mâna ochelaristei o pungă galbenă desenată cu păpădii şi albine suprarealiste. Bănui că se aflau lucruri minunate în ea, dar nu mi-am permis sa-mi bag nasul.
Dacă-s multe, multe, să zicem 1.000 de toate culorile, ţinute în mâna unui clovn bătrân sau zburătoare deasupra unui parc cu tei şi topogane, taie răsuflarea copiilor.
După nuntă zac lipite de tavanul restaurantului, printre beteala ruptă şi cravata agăţată de candelabru. Câteva cadavre ciopârţite de tocuri şi ţigări aprinse lâncezesc pe podea, printre picioare de mese şi de nuntaşi întârziaţi şi mai ales adormiţi cu capetele în farfuria de desert, cu nasurile înfundate, poate, în tortul miresei sau într-o prăjitură rotundă cu nucă şi miere lipicioasă.
Când pluteşte deasupra trecătorilor, unul galben să zicem, multe mâini se vor ridica să-l înhaţe sau măcar toţi îşi vor spune "Uite, un balon", oprindu-se din discutat, din rumegat gânduri, pentru că "Uite, sus e un balon". Insinuant se apropie de câte o mână înălţată în aer, virează la dreapta amăgind alte degete, zboară tot mai sus încât doar un uriaş ca în Jack şi vrejul de fasole sau un negru din NBA ar putea să-l mai ajungă din urmă.
Primele fotografii făcute în văzduh au legătură cu un balon uriaş, boţit, cu sforile îngreunate de ploaie, care peste noapte fusese proptit de un măr cumsecade. Dar mai ales cu Nadar au legătură, pentru că el a zburat cu aparatul de fotografiat, nu s-a înălţat balonul singur de capul lui. Anul 1855, zi friguroasă. Fiind prea pleoştit, nu s-a mai putut ridica decât fără nacelă, doar cu fotograful şi aparatul, fotograf fără de palton greu şi ghete (ca să nu atârne balonul la firul ierbii). Cocoţat în stratul de aer aflat la 80 de metri distanţă de pământul tare şi zdrobitor, Nadar a fotografiat în acelaşi cadru: trei case (ferma, hanul şi jandarmeria), precum şi-o negustoreasă de covoare al cărei căruţaş se oprise în drum, probabil holbându-se buimăcit la arătarea zburătoare. Pe acoperiş se desluşeau bine doi porumbei. Un an mai târziu a fotografiat din cer Arcul de Triumf şi bulevardul care ducea şi mai duce încă în Bois de Boulogne.
De reţinut! Cine vrea să fotografieze astfel de obiecte zburătoare musai să citească (sau să recitească) înainte Cinci săptămâni în balon de Jules Verne şi ultimele pagini ale romanului Baronul din copaci de Italo Calvino. Altfel dacă îi va apărea în cale un mănunchi plutitor nu va declanşa la timp din pricini evidente: va încremeni încercând să-şi reamintească ce povestise domnul Verne pe vremea când acesta mai trăia, şi până să-şi rumege gândurile, baloanele gata, ia-le de unde nu-s.
Legând 27 de baloane de burta unui motan gravid, portocaliu, acesta se va înălţa până în dreptul porumbeilor din Piaţa Sfatului, ba chiar deasupra turlei bisericii, ceea ce nu prea îi va fi plac, ştiindu-se faptul că felinele, chiar dacă n-au rău de înălţime, preferă să vâneze pe jos, pâş-pâş şi-un salt mortal, decât să se învârtă deasupra turiştilor, doar cu aer sub labe. Fără strop de pământ, caldarâm sau ţigle alunecoase. Ar bâjbâi aşa cam fără rost, printre fulgi şi pene într-un ocean de albastru ultramarin de unde nu s-ar pricepe să iasă. Copleşit va încerca să se salveze dând repede-repede din labe, ca disperaţii ce se tem să nu se înece în valurile de la mal.
Ploaia de vară le alterează grav pieliţa subţire, picăturile grele, de cinci ori mai mari decât cele din toamnă, provocând găuri de neastupat prin care iese aerul de care ştim deja că înainte umpluse doi plămâni închişi într-o colivie de coaste. Sănătoşi sau tabagici.
O dubiţă de nuanţa vişinei putrede cu număr de Braşov, în mod normal, zi de zi adică, e doar o dubiţă de nuanţa vişinei putrede cu număr de Braşov, însă sâmbăta, dacă îi atârni de oglinzile retrovizoare, de portiere şi de capotă multe, multe baloane colorate, şi dacă bagi şi-o mireasă în ea, cu trandafiri albi şi gălbui, bulgăreşti, nu mai este doar o simplă dubiţă de nuanţa vişinei putrede. E o dubiţă ridicată la rangul de limuzină ce se îndreaptă spre biserică cu alaiul de alte troşcolete pline de nuntaşi chiuitori.
Una e să vezi baloane elegante la recepţii simandicoase, alta e să le zăreşti printr-o fereastră închisă, cu coatele pe bancă (şcolar fiind) ascultând la ora de matematică elucubraţii plictisitoare despre fracţii şi radicali. În primul caz s-ar putea să nici nu le remarci, în al doilea - e imposibil. Îţi agaţă privirea purtându-te departe peste copaci şi trecători, peste chioşcul cu suc de la Tec, gumă de mestecat cu surprize Turbo şi Beverly Hills, şi ţigări la bucată, peste vecinii care bat covoare, poliţaiul de cartier, măturătorii de gunoaie şi de frunze moarte, peste stâlpii de înaltă tensiune şi câinele galben ce-i udă din când în când să nu se usuce de atâta căldură.
Serviciile de securitate din toată lumea, vigilente fiind, au mare grijă ca teroriştii arabi să nu se apropie de aeroporturi cu mănunchiuri de baloane umflate cu heliu - potenţiale arme distrugătoare, ştiindu-se că la decolare orice obiect intrat accidental sau băgat cu forţa în elice şi turbine poate provoca prăbuşirea nefericitului avion. Prin urmare sunt acceptate pe pistă, aeroport şi în interiorul aeronavei doar baloanele de săpun, care prin ele însele nu pot provoca distrugeri majore. E adevărat, e posibil ca însoţitoarele de bord să alunece între rândurile de scaune, cu tăvile în mână, dacă cu rea credinţă se varsă lichidul lipicios pe podea. Însă n-am auzit până acum de astfel de incidente, prin urmare nu s-au întâmplat.
Nu se folosesc la înmormântări. Nici măcar cele negre, din motive evidente.