Manual de fotografie: Cum se fotografiază Veneţia

Doar prin prisma unei iubiri ilicite, altfel nu văd rostul fotografiilor. Şi totuşi în acelaşi timp mă întreb retoric de ce amanţii s-ar ascunde într-un oraş asaltat de străini cu aparate de filmat şi de fotografiat, când există mari şanse să dea peste ei vecini, verişori de gradul al II-lea şi al treilea, foşti colegi de şcoală ai soţului (sau soţiei), socrii sau, şi mai grav, chiar încornoraţii pe care îi ştiau acasă.

În 1846, Elena Negri, femeia iubită de Alecsandri (pe atunci tânăr rebel, fără morga înţepată din manualele de limba română), făcea dulceaţă de portocale. În apartamentul unui superb palat din Veneţia (Benzon, pe Canal Grande), la mii de kilometri depărtare de ochii clevetitori ce se plimbau pe străzile şi uliţele din Moldova. Poetul o ajuta ciopârţind fructele, "luând dijmă din fiecare", după cum îşi însemnase în carneţel. Servitorul tăia lemnele, servitoarea cântărea zahărul (ambii având nume de operetă). După o oră dulceaţa şi-a făcut apariţia într-un uriaş pocal de sticlă, numit borcan; avea gust minunat, era delicioasă la prima degustare, cu toţii au fost de acord, însă după alte două ore pasta translucidă - care ar fi arătat superb în soare - se zaharisise spre înciudarea amorezatei, ba chiar mai mult, vasul se ţăndărise din pricini necunoscute. Dulceaţa din portocale şi cioburi a fost azvârlită în canal. Probabil direct prin fereastră, cum se obişnuia în acele vremuri. Nu ştiu, Alecsandri n-a lămurit în carneţelul său de însemnări. Acest episod casnic, derizoriu pentru unii însă înduioşător pentru protagonişti - cu tot eşecul rezultat din zaharisirea dulceţei - îl văd cu ochii minţii în fotografii calde, în nuanţe pastelate fără pic de verde închis şi marouri întristătoare, culori pe care le simt mai mult spre finalul poveştii, pe vapor, atunci când doamna Negri s-a stins din viaţă. Aş fi fotografiat cada în care se îmbăia, vană greoaie închiriată de la un proprietar pungaş, oglinda în care se văzuse în acele două luni veneţiene de extaz. Cada mai mult ca sigur că avea labe de gâşte pe care se sprijinea cât să nu atingă mozaicul de pe podea. Şi ceştile în care îşi turnau cafeaua turcească acoperită cu caimac le-aş fi fotografiat, fiecare colţ de mobilă păstrătoare de amintiri despre culcuşiri, ghemuiri, alintături, zvăpăieli, şotii şi altele de care se nu cade să le amintim fiind vorba despre decedaţi întru nemurire.

În timpul unei plimbări cu gondola cei doi amanţi au trecut prin faţa palatului în care locuise Lordul Byron. Recent, într-un film biografic difuzat pe un post oarecare deschis pe televizorul meu, o prostituată despletită toată, cu poalele în brâu şi decolteul adâncit, se azvârlise de pe balcon direct în apa canalului. Se aruncase de furie după o ceartă în stil italian cu poetul exilat. Cred că nu mai e nevoie să spun că scena m-a încântat la nebunie. Corpul plin de forme rotunjite, cu cărnurile albe şi pletele încremenite pentru câteva secunde în aer, fusta viu colorată suspendată în straturile incolore dintre apa coclită şi nori - cadru perfect gata de fotografiat.

Ce nu mai vreau să văd în pozele făcute la Veneţia:

 Puntea suspinelor
 Palatele înfundate în straturile groase de apă mocirloasă
 Detalii abstracte de gondole sclipitoare în soare
 Mulţimea viermuitoare din Piaţa San Marco
 Şi desigur, celebrele măşti veneţiene din timpul carnavalului, reproduse în cel mai mic detaliu întocmai ca o copie fidelă Xerox, având patina magazinelor de artizanat pentru turişti, lipsite prin urmare de mister.