Noaptea de dinaintea şedinţei foto te perpeleşti imaginându-ţi fotografii geniale, suprarealiste, ca dimineaţa devreme, când va suna ceasul, să nu-ţi mai aminteşti de ce te-ai trezit cu noaptea în cap. În plus afară nu sunt petice de cer albastru, ci multe gri, negre, îngroşate de nori buluciţi deasupra blocului din faţa ferestrei prin care ţi-ai scos capul.
Pe insula zburătoare Laputa, savanţii lunatici ai domnului Swift încercau să extragă razele de soare din castraveţi. Nu-mi amintesc dacă au reuşit ori ba, însă aş fi avut nevoie de dânşii să scoată căldura din orice ar fi vrut ei, n-aş fi făcut nazuri, să zicem că din plopi, iarbă, ziduri şi automobilele parcate, din urmele de paşi de pe asfaltul umed, din trupurile înfofolite tocmai ieşite din case sau autobuze, din castanii prost frezaţi de Primărie. Atunci fără îndoială că şi fotografiile despre sfârşitul verii s-ar fi dezvăluit privirii cu totul altfel. Gluga roşie ar fi fost lăsată pe spate, nemaiavând de ce să adăpostească capul modelului în lipsa stropilor ce cădeau din nori, pentru că aşa le stă în fire, din cauza gravitaţiei, să coboare până jos când se scurg de sus. În câteva secunde. Mă întreb dacă a cronometrat cineva timpul în care o picătură ieşită din nor ajunge pe asfalt. Sau pe umbrela unui fotograf ce-şi adăposteşte aparatul înfăşurat în pungă. Dacă nu sunt subacvatice (adică din acelea de pozat rechini, pisici de mare, sepii, fotomodele elegante în piscine şi înotători fără colaci), se strică de sunt lăsate în ploaie.
Floarea soarelui. Nu ştiu cum e în alte oraşe, însă la Braşov au apărut ca ciupercile după ploaie. Una firavă, cu rădăcină puternică de bună seamă, este legată de un stâlp pe marginea şoselei. O văd în fiecare zi din autobuz, prin geamul murdar. Mai vieţuiesc în grădinile meschine ale blocurilor, în pieţe lângă tarabele cu cartofi, morcovi şi lubeniţe. Desigur şi în tablourile lui Van Gogh din magazinele de artizanat, reproduse pe hârtie lucioasă. Trecând seara prin piaţă m-am uitat cu jind la o anumită găleată. Şi pentru că domnul cu mustaţă ce o păzea nu mi-a făcut-o cadou, am cumpărat trei fire. Dimineaţă stăteau blegite, cu petalele chircite de frig ca degetele mele în sandale. Mă gândesc că mult mai bine ar fi arătat găleata întreagă ţinută în braţe cu chiu cu vai de tânăra în fustă albastră. Fără îndoială că acel vânzător nesimţitor a împiedicat realizarea unei capodopere care ar fi fost ulterior expusă la Muzeul Neue Pinakothek din Munchen, unde se află şi tabloul original al lui Van Gogh. Cel cu floarea soarelui, desigur, nu e vorba despre autoportretul cu pipă sau autoportretul cu urechea bandajată, ambele picturi adăpostite într-un muzeu din Amsterdam. Ceva îmi spune că dacă m-aş fi apropiat cu o foarfecă ascuţită de urechea modelului, acesta ar fi luat-o la fugă de-a lungul zidului albastru până hăt departe de raza de acţiune a aparatului de fotografiat.
Leonardo da Vinci spunea despre nori că sunt nişte ceţuri care se ridică în văzduh din pricina căldurii soarelui şi care se opresc la o anumită înălţime când greutatea la care au ajuns e egală cu puterea care i-a săltat. N-am motive întemeiate să-l contrazic. Povestea foarte frumos despre îngroşarea şi subţierea lor, despre roşeaţa pe care o capătă din când în când şi mai ales despre cum ar trebui pictaţi. Un profesor universitar din America a insinuat că norii cântăresc în realitate cât o turmă de elefanţi la un loc, ceea ce m-a dat peste cap în ziua în care am aflat, că doar nu e uşor să te plimbi pe stradă ştiind că în orice clipă, dacă se rupe ceva acolo sus, ţi se poate prăbuşi peste umbrelă un pachiderm. Însă nu vreau ca norii să facă parte din subiectul Cum se fotografiază sfârşitul verii.
Paranteză. Un medic basarabean mi-a povestit că în Kazahstan a văzut cel mai frumos cer din lume, că doar acolo norii albi se fugăresc pe albastrul ultramarin doar pentru încântarea muritorilor. Văzduhul fiind curat ca lacrima, ruşii şi-au montat pe platourile nesfârşite observatoare astronomice. Lunete uriaşe prin care savanţii ochelarişti se tot uită cercetător la stele. Măcar unul sau doi dintre ei, zic eu, mai caută cu privirea trupul bietei Laika, prima căţeluşă trimisă să se plimbe în cer cu racheta. Pentru pomenirea sufletului căţelei cosmonaut se prea poate ca savanţii să dea peste gât multe duşti de votcă, şi apoi ne mirăm de ce se tot ceartă între ei din cauza prafului de pe stele.
Medicul de care am pomenit obişnuieşte să ţi se uite în ochi, să vadă dacă sunt semne de boală pe iris, traume trupeşti şi sufleteşti, însă nici el nu face parte din subiectul Cum se fotografiază sfârşitul verii.
Un om rău a scris despre Islanda că este cea mai mare producătoare de banane din lume. Să zicem că naivii l-ar băga în seamă, gândindu-se că din cauza încălzirii globale s-au topit gheţarii şi că e teribil de cald, cât să stai pe plajă sub un bananier, privind printre gene cum se hârjonesc morsele şi focile. Ajunşi pe aeroport s-ar minuna peste măsură că merg cu sandalele prin zăpadă, că alunecă gata să cadă în nas şi că le atârnă ţurţuri zdrăngănitori de urechi. Poate că a fost o greşeală nevinovată, acel individ dorind să tasteze de fapt: Islanda - ţară producătoare de balene, în loc de banane. Tot n-are sens. Balenele se reproduc singure, nu intră muncitorii în ocean să le arate ce şi cum, ca să facă pui pentru prosperitatea Islandei. Într-un ziar cu poze frumoase am citit despre un muzeu de falusologie proaspăt inaugurat în Islanda, la Husavik. În vitrine sunt adăpostite 240 de specimene de organe sexuale masculine tăiate de pe trupurile unor animale. Moarte. Nu cred că le-au tăiat când încă mai erau în viaţă. Cel mai spectaculos se pare că este un penis de balenă, de un metru şi jumătate lungime. Nefiindu-le teamă de comparaţie, mai mulţi islandezi au lăsat muzeului, prin testament, ceea ce au ei mai de preţ. Deocamdată nu a murit nici unul, în borcanele pregătite din timp fluierând vântul. În gara din Constanţa, într-o noapte din vara care tocmai a trecut, am auzit un banc necuviincios despre un caşalot şi-un calcan. Dacă ar fi fost o călugăriţă pe acolo, să tragă cu urechea, ar fi roşit şi-ar fi clătinat mustrător din cap. Dar nu era. Beţivii care bârfesc calcanii şi caşaloţii se pot fotografia întocmai ca orice alţi beţivi care nu bârfesc calcanii şi caşaloţii. Adică moţăind la o masă lipicioasă, cu nasul înfipt în păhărele tulburi, cu braţele confuz răşchirate din când în când în aerul duhnitor. Am văzut multe fotografii izbutite cu bărbaţi şi femei, treji smirnă însă cu trupurile încovoiate îngrijorător spre pământ. Cu tălpile bine lipite de asfalt şi corpurile lăsate câş spre dreapta sau spre stânga ca latura cea mai lungă a unui triunghi echilateral. Bănui că s-au chinuit. Nu ştiu ce simbolizează acele fotografii, pot doar să-mi imaginez dar mai ales pot să le vând un pont acelor fotografi: cel mai uşor se poate lucra cu beţivanii din gara din Constanţa. Sau din orice gară. Îi arăţi unuia o sticlă de rachiu, votcă, vin sau sirop de tuse, te va urma cuminte până la locaţia bună de fotografiat. Din când în când, fără să vrea cu tot dinadinsul, corpul i se va înclina îngrijorător spre asfalt, stâlpi, ziduri. Atunci fotograful va declanşa. Briza de pe faleză va ridica poalele hainei modelului şi îi va învârtoşa pletele, ceea ce e bine dacă vrei o atmosferă ca din La răscruce de vânturi.
O locaţie strălucită pentru fotografierea sfârşitului verii este ţărmul Mării Negre. Mergând cu trenul spre sud-est, fotograful plecat din Braşov va renunţa la pulovere şi la fular, aparatul va imortaliza trupuri dezmorţite lăbărţate de-a dreptul pe banchete, se vor vedea burice roz ieşite de sub tricourile scurte, glezne păroase de studenţi blatişti, capete neacoperite de umbrele, că doar nimeni nu se teme de ploaia rece în compartiment. Ar fi şi culmea! Pe plajă în Vama Veche se pot fotografia pe nisip urme de paşi care duc în apă, bahic împleticite, coji de pepene galben ciuruite de pescăruşi şi vrăbii colorate, care foarte bine pot să fie în realitate canari fugiţi de acasă, o rulotă închisă parcată pe faleză, Adami şi Eve fără frunze de viţă de vie, cu pielea ca de găină friptă şi ţigări aprinse între buze, şlapi desperecheaţi şi coloraţi, cutii goale de bere strivite parcă cu ciocanul, corturi albastre, verzi şi gri zgâlţâite de vântul deja tomnatic. Un slip roşu desuet, pe post de drapel în vârful unui castel de nisip. Şi pe bărbosul cumsecade ce vinde cafea bună la terasa cu mesele de lemn puse direct pe nisip. Seamănă leit cu un alt bărbos din Braşov ce vinde cafea proastă la terasa cu vedere spre Tâmpa. Orice pagină de ziar lăsată să zboare de capul ei pe plajă va ajunge în cele din urmă să se înece în mare sau se va împotmoli în norocul scos de vacă pe sub coadă. Asta e soarta tuturor ziarelor pe timp de vară, dacă nu cumva pescarii mai împachetează în paginile de Politică şi Eveniment scrumbii şi hamsii. Uitate pentru o clipă pe masă, pachetele vor fi despachetate cu ghearele de către pisicile lacome, şi până să ajungă la peşti, ascuţimile lor vor sfâşia portretele parlamentarilor mânjite cu icre şi sânge.