Tunisia - Să-ţi pui pălăria în deşert!

Când Dobrovolschi şi Craioveanu încurajau ascultătorii să sune dis de dimineaţă la Guerrilla să-şi spună peripeţiile din vacanţă aş fi vrut să sun să povestesc ce mi s-a întâmplat mie acum câţiva ani în Tunisia, dar nu prea aveam chef de vorbă la ora aia. În altă zi însă am avut chef de scris.

Să-ţi pui pălăria în deşert! îmi spunea tatăl meu şi pentru mine cicăleala asta a rămas memorabilă. Era ieşită din tipicul sfaturilor părinteşti.

Mă bucuram de un sejur de două săptămâni în Tunisia şi aşteptam cu nerăbdare excursia de două zile în Sahara. Întotdeauna am avut oroare de tururile organizate, dar am decis să fac o excepţie. Mersul prin Sahara nu-l poţi deprinde chiar lesne, întrebând pe unul şi pe altul de drum. Aşa că o excursie de două zile de genul "all inclusive" mi se părea firească.

Dis-de-dimineaţă ne-am strâns vreo 12 persoane în 3 Toyota Land Rover. Nemulţumirii că mergeam în tur organizat îi opuneam argumentul că măcar suntem un grup mic. Au avut loc câteva dialoguri între viitorii parteneri de drum, toate conţinând esenţialul "Where are you from?" pentru o mai uşoară etichetare, după care am pornit. Am ieşit din micul nostru univers turistic, curat, îngrijit, întreţinut cu zâmbete, ticsit de animatori gata să-ţi întocmească agenda în caz că nu prea ştiai ce să faci cu timpul tău: darts, aerobic, gimnastică acvatică, spectacole tradiţionale, jocuri de plajă. Am studiat partea cu animaţia, întâi pentru că la noi era ca şi inexistentă (ce să fie animaţie? Spectacolele de vară de la Mamaia?) şi apoi pentru că o bună perioadă din studenţie mi s-a părut că e cool să fii animator. Erau şi animatoare prin discoteci, dar nu de aia îmi doream eu să fiu. În adolescenţă aveam una la bloc, Mîţa îi ziceam cu toţii, când jucam tenis în curtea şcolii. Cred că atunci a fost perioada când am avut cea mai tare gaşcă. Mergeam la film şi organizam petreceri şi în rest - tenis la perete şi, mai târziu, campionate pe teren. Eram toţi prezenţi zi de zi acolo, până când, într-o zi auzim că Mîţa e animatoare într-o discotecă. Nu mai venea cu noi, mergea la sală să se întreţină şi la ştrand să se bronzeze, ce mai, trecuse la "next level" şi mie mi se părea că rămăsesem nişte fraieri. Mai târziu am aflat eu şi de animaţia din staţiunile turistice şi atunci Club Med a devenit cuvântul de ordine. În viaţa mea de studentă a apărut o nouă fantezie: animatoare într-un sat de vacanţă Club Med într-o ţară exotică. În fine, natura mea hlizită îşi găsea împlinirea.

Se înţelege că nu am lipsit de la activităţile de animaţie din Tunisia, de pe insula Djerba, în parte datorită interesului "profesional" şi, într-o măsură şi mai mare, spre surprinderea mea de atunci, datorită animatorului, inegalabilul Salem. Salem arăta trăznet şi ştia asta. Făcea lecţiile de aerobic cu nişte ochelari negri de soare şi ne privea nestingherit din dosul lor. Eram acolo o adunare pestriţă de fete, dar nu o ţin minte decât pe soţia roşcată şi unguroaică care se tot înghesuia să-l ţină de mână când făceam o horă în apă. Până la urmă nu s-a străduit degeaba. Întâlnirile mele cu Salem erau ceva mai eterice. Savuram momentele de la ora mesei când lucrătorii staţiunii erau separaţi de turişti prin nişte paravane sculptate. Eu şi Salem ne priveam prin orificiile din broderie. Era ceva fascinant în jocul ăsta interzis şi, cred că de atunci am rămas cu pasiunea pentru paravane şi cu dorinţa de a avea unul acasă, deşi în imaginaţia mea am schimbat modelul de zeci de ori. Ciudat însă că un animator aşa grozav nu a întreţinut în mine năzuinţa de a-mi urma fantezia cu această meserie. Am mai vrut să fiu şi ghid, dar am observat că mă enervează turiştii, am vrut să lucrez în PR, dar am găsit că e prea mult formalism. Alţii m-au vrut pe vânzări şi am irosit ore bune de interviu să le explic de ce nu vreau eu. Dar, deh, ei erau specialiştii în resurse uman! În perioada de nebunie cu muntele am vrut să fiu cabanieră, dar la asta am renunţat repede căci am observat că nu pot trăi fără teatru, filme şi alte bucurii mărunte specifice oraşelor, pentru stewardesă nu îndeplineam standardul de înălţime cerut. "Am fost" şi copy-writer într-o agenţie de publicitate, dar nu prea suportam să-mi spună alţii ce să scriu. În fine, am încercat imaginar tot felul de meserii, am fost eu confuză o perioadă, după care m-am gândit să-mi fac nişte teste pe net. Din punctaj reieşea că meseria potrivită pentru mine era Director la o firmă de funeralii că cică am o fire tonică şi că pot la o adică încuraja pe rudele defunctului. Măcar e o funcţie de conducere!

Aşadar, în Tunisia, după ce am ieşit din micul univers turistic al insulei Djerba şi am aterizat în "real life": case mici, dărăpănate, mormane de gunoaie, copii dezbrăcaţi cu ochii sclipind la vederea turiştilor. Noi treceam în cuştile noastre de sticlă şi tare nu-mi plăcea rolul ăsta, dar nu!, nu vă gândiţi că mi-a venit ideea să mă întorc ca misionar, că nu e adevărat.

După câţiva kilometri, convoiul nostru a tras undeva la umbră şi noi am coborât sub un copac pentru a-l asculta pe ghid. Ni se spuneau regulile de urmat pe parcursul călătoriei. Dintre toate am reţinut că nu aveam voie să vorbim cu căpeteniile cămilarilor. Apoi ne-am suit din nou în maşini, şi după o bucată de drum ne-am oprit la un bazar. Acolo am învăţat să-mi leg eşarfa în stilul beduinilor, aşa cum obişnuiesc ei să se protejeze de soarele arzător. Am mai cheltuit nişte bani şi pe acolo, după cum am cheltuit şi pe la masă. All inclusive, dar nici chiar aşa!. Ne-am trezit cu nota de plată pe masă. Eu îmi lăsasem mare parte din bani la hotel de teamă să nu-i pierd prin deşert şi mi-am luat un minim necesar, că doar era "All inclusive".

Am ajuns la marginea deşertului. Eram foarte emoţionată şi priveliştea era într-adevăr copleşitoare. Nisipul, în nuanţe portocalii, se aşternea la picioarele noastre în lumina apusului. Trei dintre cămilari s-au desprins de restul grupului şi am înţeles că ei trebuie să fie căpeteniile. Au început să poarte discuţii aprinse cu şoferii. Păreau că se ceartă, gesticulau, ai fi zis că nici nu poate fi vorba de vreo cămilă pentru grupul nostru. Noi ne uitam la ei, fără să pricepem. Într-un final s-au înţeles. Şi apoi bomba şi atacul de panică: Călătoria cu cămilele se plătea separat! Când ne-a fost comunicat preţul am rămas ca de piatră căci aveam la mine puţin sub suma cerută. Dar parcă puteam eu să ştiu cât de puţin era pentru ei! Sub ochii mei, ceilalţi turişti şi-au luat în primire cămilele, le-au încălecat şi înaintau încet, în coloană, prin deşert. După un timp, i-am pierdut în zare sau poate i-am pierdut mai repede decât ar fi fost cazul din cauza lacrimilor. Muream de ciudă: singură, la marginea deşertului, cu banii la hotel, venită tocmai din România pentru experienţa vieţii mele! M-am scotocit în rucsac şi am scos cutia de tablă plină de "butter cookies" (delicatesa supremă pentru mine la drum lung) pe care am înmânat-o solemn şoferului împreună cu banii pe care-i mai aveam. Să facă el ce ştie. A mai urmat o rundă de discuţii aprinse între şofer şi una dintre căpetenii. Nu ştiu dacă i-a impresionat: fata mică, blondă (că nu prea arătam a douăzeci şi... de ani) cu privirea pierdută în zare, cert e că la un semn îşi face apariţia un băieţel de vreo 7-8 ani trăgând o cămilă. Ne-am măsurat noi un pic din priviri şi mi-a făcut semn să încalec. Cămila îngenunchiase şi mugea continuu, aşa cum nu mai văzusem la ceilalţi turişti şi deodată m-a străfulgerat un gând: poate de banii ăia, mai puţini, mi-au dat o cămilă rea, pe care n-o vroia nimeni. Am avut câteva momente de frică până s-a ridicat şi mi-am găsit poziţia de drum, dar apoi, siguranţa băiatului care o strunea, conversaţia în franceză şi tăcerea din jurul nostru, toate n-au făcut decât să mă încânte. Eram bucuroasă.

"Şi eşti logodită?" s-a interesat el.
"Nu, dar am un prieten şi o să ne logodim. Înţelegi?"
"Nu, ori eşti logodită, ori nu eşti", mi-a spus el sec, după care ne-am continuat călătoria în tăcere. Nu observasem că pantalonii trei sferturi mi se ridicaseră până aproape de coapse şi puştiul mă privea de parcă eram cel puţin dansatoare de cabaret şi el prima dată acolo. Am ajuns din urmă ceilalţi turişti care între timp se aşezaseră pentru un spectacol ad-hoc. Cei mai tineri dansau şi cămilarii băteau din tobe şi rosteau nişte incantaţii. După drumul înapoi la corturi şi o cină copioasă, noaptea în deşert a fost o experienţă aproape suprarealistă pe care aş repeta-o oricând.