Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

China - visul Dragonului


Maria Popescu-Butucea

26.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Un spaţiu cultural unde te poţi pierde o vreme. Te întrebi: de unde vii, ce ai lăsat în urmă? Dar nimic nu mai contează căci aici renaşti în fiecare clipă. Am plecat cu informaţii contradictorii. "Ah, cum? În China? Acolo e o ţară comunistă! Ce să căutaţi în China, unde "afară e vopsit gardul şi înăuntru nu e leopardul", zice nu ştiu ce şefă de delegaţie sportivă. Părinţii adolescenţilor mei sunt alertaţi că nu găsesc vaccin pentru malarie şi alte boli, iar la ştiri şi în ziare se spun tot felul de lucruri rele. Cu toate acestea nu ştiu ce îi împinge să îşi lase odraslele pe mâna mea într-un ţinut atât de îndepărtat. La rugămintea prietenei mele, şefa fundaţiei americane, am creat un grup în mai puţin de o lună. O cunoştinţă, care trăieşte la Shanghai de 7 ani, nu are decât cuvinte de laudă. "Măi, dar mai lăsaţi sarmaua, mai mâncaţi şi voi şi altceva. Sfătuieşte-i pe copiii tăi să fie modeşti, din câte ştiu eu românii sunt lipsiţi de modestie şi se dau mari pe unde se duc." Nu-i bai, că de fapt au ras toate premiile, aşa a fost să fie, cu modestie sau fără modestie.

Plecăm cu o strângere de inimă, cu prejudecăţi: O ţară comunistă cu oameni închistaţi, ca cei de la Bucureşti, care vând lucruri de proastă calitate, certaţi uneori cu legea, mâncarea lor e proastă, e mizerie, sunt mulţi şi urâţi, o sa fim urmăriţi şi cate şi mai câte. Şi totuşi curiozitatea ne-a mânat să ajungem acolo.

Aflasem că în China nu prea se vorbeşte engleza, ceea ce s-a şi confirmat în aeroportul din Shanghai. Apoi şocul a fost când am ieşit din aeroport într-o căldură înăbuşitoare. Este perioada musonică.

Avem parte la ultimul zbor de furtună şi întârziere. În sfârşit ajungem la destinaţia Xiamen, provincia Fujian. Noi suntem aşteptaţi în Tabăra Internaţională "Bridges for Education" în Zhangzhou găzduită la "Teachers Normal University". Aşadar, vom petrece trei săptămâni în tabăra BFE ce promovează toleranţa şi înţelegere între culturi prin învăţarea limbii engleze.

Sunshine, asistentul şi ghidul meu pe toată această perioadă, este primul care ne întâmpină la aeroport. Ne strângem mâinile. Eu sunt foarte oficială: "I am Maria from Romania". El: "Glad to meet you". În sfârşit cineva care ştie engleza, îmi zic. Avea să îmi povestească mai târziu cum exersaseră cu colegul lui o oră întâlnirea. Ei ştiau că aşa e în cultura noastră europeană, se strânge mâna. Dar stupoare! Căci dintre toţi cei primiţi nimeni nu întinsese mâna de bun găsit şi ei rămăseseră cu mâinile în aer. Sunt mirată. El chiar făcuse un efort îngrozitor toată ziua, avea rău de maşină, iar noi eram ultimul grup, dar nu s-a plâns! Abia apucam să vedem luminile unui oraş, port internaţional, Xiamen. Vom afla în curând cât este de sclipitor şi de occidental.
În sfârşit suntem în China. Vreo două zile am bolit din cauza căldurii. Acum începem să ne acomodăm, dar tot rău e. S-au străduit să ne pună în camere aer condiţionat, să avem apă, numai că nu e rece şi caldă, ci numai călduţă. Se miră de ce vrem apă fierbinte la duş pe căldurile acelea. S-au mirat la ce ne trebuie saltele, iar pentru noi a fost un şoc să vedem că se doarme pe rogojini. Restul e minunat, nu ne mai săturam de mâncarea delicioasă pe care ne-o servesc la mesele rotunde şi de felul în care se străduiesc să ne facă pe plac. Aici, în Fujian, e un amestec ciudat de culturi, de regim socialist cu liberalizare occidentală, de tradiţie şi modern. Straniu. Scrierea lor te face să te simţi ca pe o altă planetă. Ne-au tradus numele. Încerc să scriu şi eu, dar dacă cu desenatul treacă - meargă, cu înţelesul şi pronunţia e mai greu, dacă nu imposibil. Noi suntem într-o tabără de limbă engleză, dar cum tinerii români ştiu foarte bine engleza şi au venit aici mai mult pentru cultura chineză, s-au apucat gospodăreşte să înveţe chineza! China e o altă lume, nu doar altă ţară.
Bineînţeles că îmi propun să devin chinezoaică, în bunul stil antropologic, pentru cele trei săptămâni, ca să pot înţelege mai bine această lume. Am un grup bine organizat care îşi va îndeplini cu răspundere îndatoririle în tabără. La sfârşit, avem câştigătoarea bursei pentru anul viitor în persoana elevei Anta Cristiana Ionescu şi toţi ceilalţi, Bogdan Preda, Robert Pufan, Cristian Filip Bălan, Lavinia Petrescu, se vor întoarce cu semiburse. Un succes!

Schimbările în noi vin pe rând. Aşa am văzut de exemplu că percepţia timpului la ei e altfel. Nicăieri în lume nu am simţit ca acum că percepţia timpului în comunităţile umane este legată de felul în care se desfăşoară circulaţia pe străzi, de felul în care circulă vehiculele şi cine le conduce. Am văzut marile oraşe europene. Acolo totul fuge, oamenii sunt grăbiţi, mereu în concurenţă cu alţii, cu zeii, cu ei înşişi etc.

Aici, în Zhangzhou, maşini, oameni, biciclete, motorete, triciclete, care sunt o formă modernă de ricşă, se mişcă relativ cu aceeaşi viteză! Nu există semafoare şi agenţi de circulaţie. În schimb la Xiamen şi în nord, la Beijing da. Aici însă se circulă la mica înţelegere ca o tocmeală tacită, nimeni nu se supără, nu se enervează, toţi au loc şi poţi trece strada cu calm. De fapt povestea timpului pe aceste străzi este povestea oamenilor; aici ai impresia că oamenii stăpânesc timpul şi nu invers. Cum? În limbile europene spunem adesea că "suntem presaţi de timp, nu avem timp, timpul zboară," oare ei ce spun? Probabil au şi ei afaceri, probleme, pierd şi câştigă, se duc la întâlniri şi la şcoală, dar totul e atât de echilibrat, încât mă întreb cum au ajuns la această pace, la acest echilibru între interior şi exterior, gând şi lume? Nu îi întreb, pentru că întrebarea mea ar fi nefirească, ştiu. Dar acest echilibru al lor mă năuceşte. Poate de aceea reuşesc ei să amestece trecutul cu prezentul (istorie şi modern, capitalism şi socialism, lux şi mizerie, cunoaştere şi ignoranţă). Aici toate acestea sunt nu doar una lângă alta, ci una din alta şi una în alta. E un fel de simetrie, stânga şi dreapta, jos şi sus, divin şi omenesc (acum înţeleg mai bine conceptele de "sacru şi profan" la Mircea Eliade!). Aş vrea să spun că în China timpul curge altfel, dar e total greşit! Timpul nu curge, el există într-un mod ciudat, ca o expresie a interiorului uman. Revărsat pe străzi, pe case, în lucruri. O lume a contrastelor care convieţuiesc.

Iar oamenii pun preţ pe înţelegere, (vezi masa rotundă rotativă) pe rânduială, onestitate şi mai ales, sunt gata în orice moment să te ajute. Te întrebi unde este egoismul, invidia, concurenţa, căci nu vezi în ochii lor decât înţelegere şi bunătate. Poate că nu ştim noi să citim, poate că ne arată numai o faţă nouă, musafirilor, dar pe zi ce trece impresia de căldură şi de bună primire îşi face loc tot mai mult. Nu sunt zâmbete false, nu priviri ascunse. Modul meu de a citi gesturile şi ochii poate nu e cel mai bun, dar cum se face că se instalează un fel de confort interior în fiecare zi? Nu pot să compar cu nimic, căci totul e altfel. Bineînţeles că în oraş trebuie să fim însoţiţi la cumpărături, la poştă, la bancă. Toţi se uită după noi, ca după fiinţe extraterestre, dar sunt zâmbitori şi aşteaptă să le zâmbeşti. Ochii lor vorbesc din inimă. Nu ştiu engleza sau altă limba europeană în Zhangzhou. Şi asta pentru că în şcolile lor deschiderea e doar de câţiva ani şi nu e vina lor. Lucrurile se vor schimba în curând.

Viaţa lor e în stradă şi sufletul în palmă. Acolo vând, beau ceaiul din minusculele ceşcuţe, dorm în şezlonguri în aşteptarea clienţilor. Atingerile sunt uşoare, hainele decente, dar nu exagerat, căci e foarte cald. Oamenii se ating, dar nu se sărută! Şi aici e o altă problemă culturală. Un pupic nevinovat va declanşa în tabără un adevărat Taifeng! Aici se sărută doar cei care sunt cu adevărat îndrăgostiţi, iar la Marele Zid îndrăgostiţii îşi pun lacăt iubirii veşnice. Le plac stările diafane, romantice. Până la căsătorie nu se gândesc la sex. Ei ne întreabă despre romantismul din Europa! Hm! Poate pe cel care l-am pierdut şi ar trebui să îl redescoperim. Tinerii sunt atât de frumoşi! La 20 de ani arata ca de 15 şi la 30 ca de 20! Poate rasa lor are alt bioritm, nu ştiu.

Zhangzhou e un oraş mic, la 100 km de Xiamen. În centrul lui se află magazine cu firme străine Nike, Adidas, Kenvelo, pe care le ştie toată lumea, firme franceze, americane, engleze, iar spre periferie buticurile şi bazarul, pe kilometri buni. Piaţa e ticsită de produse străine şi autohtone deopotrivă. Preţuri? Totul se negociază. Cumperi la preţuri de nimic lucruri bune. O lume a contrastelor. De la luxul din Mall-uri la mizeria din periferie, de la restaurante de un rafinament deosebit, la mâncare vândută pe stradă, care nu e de loc igienică, după standardele noastre. Dar lor nu le pasă, sunt probabil obişnuiţi cu asta, dar nu ştiu ce fac autorităţile care ar trebui să le dea avizele. Ai senzaţia că unii s-au trezit la secolul nostru şi alţii încă dorm, în lumea lor, cu visele şi obiceiurile lor. În centru, vedem o reclamă mare cu Napoleon. Îi întreb dacă ştiu cine e, unii ştiu, alţii nu ştiu. De altfel, e un amestec între reclamă şi panouri cu citate din cuvântările conducătorilor. Nimeni nu vorbeşte despre ei. Reclamele occidentale sunt adaptate la această cultură. Fanta are jetul de lichid în formă unui Dragon, (iar copiii de grădiniţă nu se joacă cu dinozauri, ci cu mici dragoni!), nu apar fetele în ţinută sexy în reclame, deşi emisiunile de la TV vorbesc despre implanturi şi silicoane. Tinerii de la Colegiu vor să se schimbe mult, privesc spre Europa şi America, vor să fie altfel, ca noi, vizitatorii lor. Ei învaţă engleza şi citesc mult şi ne întreabă de tot felul de lucruri, se miră că relaţiile între tineri sunt aşa de liberale.

Căldurile sunt insuportabile pentru noi, dar gazdele noastre au montat aparatele de aer condiţionat. Numai că acestea suprasolicită reţeaua şi suntem mereu cu întreruperi de electricitate. Eu mă gândesc la timpurile comuniste. Conducerea face totul ca să ne simţim bine, aduce în perioada Taifunului şi un generator de lumină şi nimic nu ne lipseşte. Uităm de ţară şi de obiceiurile noastre, mâncăm chinezeşte şi trăim ca ei. Ei sunt curioşi, noi suntem curioşi de asemenea. Şi din aceste intersecţii cred că s-au legat prietenii pe viaţă. Cred că nu ne mai sperie nimic. Frica de altă cultură va dispărea. Îmi amintesc acum câţiva ani, de un copil chinez, adus de părinţi în România şi inclus într-o clasă din şcolile noastre cum plângea tot timpul. Nu putea să se acomodeze cu nici un chip. Totul îl speria. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu el. Nu fusese nici o punte de legătură pentru el. Noi am creat acum astfel de punţi de legătură. Experienţele personale se vor transforma, probabil, în experienţe sociale în cele din urmă.

Acolo comunismul de care ne îngrijoram noi aproape nu se simte. Nu discută nimeni politică în campus, dar nici nu există suspiciuni. Sigur, există Liga Tineretului şi membrii marcanţi politici. La Marele Zid cineva îl va întreba pe ghidul nostru de unde suntem şi când i se răspunde din România acesta ni se adresează cu "Salut prieteni!" Nu ştiu de ce ne numesc aşa. Dar la o altă discuţie ghidul spune: Probabil că ne asemănăm ca popoare. Ca şi noi, voi nu aveţi tendinţe de lărgire de spaţiu. Mă uimeşte profunzimea gândirii acestui tânăr de 20 de ani. De altfel, ca asistent mă va însoţi tot timpul şi îmi va explica sensurile şi metaforele lumii lui: dragonul, festivalul primăverii, culorile. Nu spune tot, mă lasă să le descopăr şi singură. Iar eu cumpăr cu disperare tot ce e chinezesc. "Ai să cumperi toată China, cu excepţia Chinei!", "Vreau să deschid toate porţile ei", zic eu. "Le-ai deschis pe toate în afară de una, aceea a inimii!" Ba am deschis-o şi pe aceea. Dacă într-o joacă, pe când îmi traducea numele în chineză, a găsit un înţeles al numelui meu, ca mama lui Jesus, Yuguang, m-a numit tot timpul "mother" şi a devenit pe parcurs fiul meu adoptiv, fiul meu cultural. Poate în viitor vom avea dreptul să ne alegem cultura în care să trăim. Şi fii şi fiicele!

Tabăra a fost ieşită din comun. Activităţile sunt multe şi antrenante. Copiii lucrează frumos, americanii şi profesorii internaţionali fac tot ce le stă în putinţă ca distracţia şi învăţarea să fie echilibrate. Toată lumea va fi schimbată la sfârşit. Această părticică din China, pe care am cunoscut-o noi, cea de fiecare zi şi de fiecare noapte, o vom lua cu noi. Poate pentru anul viitor, în Europa vor veni şi ei la noi. Poate.

Excursiile sunt interesante. Una este la ocean, pe coasta de est, într-o zonă vulcanică, la Geo-parcul naţional "Volcano". Rocile sunt din era geologică terţiară, întinse pe 100 de km pătraţi. Ne încântă frumuseţea naturală a stâncilor. Exista aici două insule mirifice: Linjin Island şi Nanding Island. În prima se observă craterul circular central al erupţiei, iar în a doua rocile de bazalt sunt înalte de 25-50 de metri. Cele trei golfuleţe sunt mărginite de rocile de culoare verde şi poartă nume folclorice cum ar fi "Little Dragon" ori "Princess". Petrecem o zi minunată cu prietenii noştri, facem poze, mâncăm, vizităm. E o bucurie a întâlnirii oceanului şi spaţiilor deschise. Este mijlocul perioadei taberei. Cineva, în culmea acestei fericiri, îşi aduce aminte că vom pleca şi mai avem un număr de zile. Ne astupăm urechile, nimeni nu vrea sa audă! Undeva pe mal nişte oameni sărmani vând scoici. Le cumpăram pentru ajutorul lor. Totul e atât de ieftin aici şi oamenii aşa de săraci! Nimeni nu ne spune cât se câştigă, dar se vede după cum privesc banii noştri. Pe drum am pozat şi satele sărace, cu case dărâmate de taifun şi orezăriile şi grădinile producătoare de bonsai. Vedem eforturile de refacere. Oamenii vor reclădi totul.

Tabăra adună ajutoare pentru un orfelinat şi face programe pentru copiii de acolo. Cei avantajaţi de soartă îi sprijină pe cei dezavantajaţi. Scopul fundaţiei este şi umanitar.

La "Muzeul Ceaiului" aflăm totul despre această băutură magică a lumii lor. Ca să cumperi cafea e o adevărată aventură căci magazinele nu ţin decât rar. Dar pentru ceai totul este diversificat, rafinat, pe sortimente, porţelanuri şi ritual. Aflăm totul despre tehnologie, cultivare şi ni se fac recomandări; avem parte şi de un spectacol cu ritualul vechi. Uit toate aceste informaţii, bineînţeles. Dar rămân cu impresia de lume aparte. În grădina muzeului pe stânci sunt scrise, pictate, versuri din marii poeţi, la fel şi pe evantaie. Deschiderea evantaiului a fost exerciţiul meu toată perioada acesta. Mi-am cumpărat şi rochie tradiţională chinezească şi beţe de pus în coc şi în seara de carnaval, evident sunt chinezoaică, iar asistentul meu va folosi sabia Tahji, luată cadou fiului. Dimineţile iau lecţii de la proful de Kung-Fu şi exersăm în parc cu locuitorii oraşului, care fac exerciţii în fiecare dimineaţă pentru menţinerea sănătăţii fizice şi spirituale.

Mă chinuie metafora totemului lor: dragonul. Mereu îmi scapă ceva. Ce este dragonul? A, este comunitatea la Festivalul Primăverii, este simbolul puterii, prosperităţii şi binelui (nu al răului ca la voi, zice Sunshine) este Zidul Chinezesc, este arhitectura aeroportului din Beijing. Într-o după amiază adorm în balcon şi visez sub picăturile de ploaie dragonul ca apă venită dinspre ocean şi revărsată peste continent. Evrika! Acesta e circuitul apei ocean - continent şi belşugul adus câmpiilor. Asistentul meu râde cu gura până la urechi! Normal, "of course, the dragon is in charge to the rain!", mă aprobă. Ai făcut o mare descoperire!

Poate e de vină ceaiul pe care îl beau, sau aerul pe care îl respir, dar mă schimb în fiecare zi, dar şi ei se schimbă. Xuoa Xu, zis Cris, profesorul de Kung-Fu îmi spune că va învăţa mai bine engleza numai pentru a înţelege lumea noastră. Noi nu prea putem promite că vom învăţa chineza. Daca ei pronunţă relativ bine numele noastre, noi pe ale lor, nu. E un prilej de distracţie continuă să spunem în chineză ceva, ca şi utilizarea chop-sticks-urilor. "Trebuie să te laşi dus de auz, nu de buze şi minte. Mintea prea are multe scheme", spun ei.

Elevii chinezi sunt silitori, dar se plâng de supraîncărcare, de prea multe teme şi de limitarea creativităţii. Acum le place aici, căci e o altfel de şcoală, şcoala de vară, de învăţare a limbii engleze în joacă, de comunicare, de înţelegere a culturii şi de promovare a toleranţei. Nu aflu prea mult despre sistemul lor de învăţământ. Colegiul are mai multe departamente: de învăţători, de limbi străine, sport, tehnic. Studiile superioare se plătesc, iar angajarea nu este făcută centralizat, ci în funcţie de piaţă. Şi aici sunt amestecate. E şi nu e piaţă liberă, e şi nu e învăţământ descentralizat. Totul aci pare să fie sub semnul unirii unor contraste. Poate sub semnul ancestral de Ying şi Yang. La întoarcere Beijingul nu mi se mai pare extraordinar. Este destul de cenuşiu ziua, seara însă se schimbă şi este mult mai animat. Am vizitat Platele şi Oraşul interzis, bineînţeles. Oamenii sunt şi aici zâmbitori, doar traficul e ca în nord, nu mai e strada aceea a tuturor. La Mausoleu, la ora 19,30 seara, se schimbă garda şi se coboară drapelul, iar la ora 5 dimineaţa se urcă din nou. În aceste momente circulaţia se întrerupe. Oamenii vin să asiste. Se filmează. Sunny bineînţeles filmează şi face poze salutând. Îmi spune că Mao e venerat ca erou naţional pentru că a creat China modernă. Acum se aşteptă un nou erou pentru o altă Chină, care să se integreze în lume. Poate a şi venit! Se vor schimba multe în viitorul apropiat. Tot la Beijing a început numărătoarea inversă pentru Jocurile Olimpice din 2008. Facem iar poze, ca o promisiune nouă înşine.

Vizitând toate muzeele pe traseul până la Great Wall, rămâi cu o stranie senzaţie că există prea multe lucruri în comun cu civilizaţia Maya, cu Egiptul şi cu Grecia antică. Cum a fost posibil la distanţe atât de mari, să apară asemenea similarităţi? Nu putem răspunde, dar semnele există. Oare cine suntem? De unde venim? La Marele Zid rămâi mut de uimire. Aerul e tare. Urcăm greu. În toate muzeele de pe traseu intrăm într-o Chină istorică. Biletul include o masă şi şapte muzee. Peste tot ne întâmpină o abundenţă de mărfuri cu suveniruri de nedescris! La Veneţia şi Roma frumosul m-a făcut să plâng. Aci frumosul îmi dă o stare de împlinire, mă pătrunde pe dinăuntru şi simt cum iradiez. Am cumpărat un animăluţ fantastic din jad, cel care face oamenii norocoşi. Trebuie să îl mângâi cu stânga pentru că sunt femeie şi să îl protejez de alte atingeri. Fiul meu adoptiv îmi doreşte să am viaţă lungă şi bogată, conform statuilor celor trei zei. "Dar înţelepciunea şi cunoaşterea?" întreb eu. "Astea mi le doresc mie!" zice el. Îşi doreşte să devină ghid cultural internaţional. Pe el îl cunosc acum mai bine, dar sigur şi alţi tineri chinezi sunt la fel la vârsta adolescenţei, oneşti, gata să te ajute. Nu ştiu dacă sistemul lor educaţional le dezvoltă caracterul sau cultura din familie şi religia. Mai degrabă cultura. Ştie o mulţime de poveşti despre Buddha de la mama şi bunica lui. Tot mama i-a dat deschideri către cultura europeană, mai mult ca o aspiraţie. Mama lui a pregătit puntea pentru Europa. Noi doi suntem o punte fiecare pentru celălalt pentru înţelegerea celelalte lumi.

La plecare el spune: "Îmi închipuiam că sunt deschis culturii europene şi datorită ţie am aflat cât sunt de chinez!". "Iar eu, care aici trebuia să spun că sunt din Europa şi apoi din România, eu am realizat, cu acest prilej, cât sunt de europeană!" Aşadar încă mai avem de lucru până vom fi într-adevăr internaţionali.

Nota redacţiei: Autoarea ne-a încredinţat un număr mai mare de fotografii decât cel pe care textul îl poate, îndeobşte, absorbi fără a se dilua. Întrucât am considerat că totalitatea lor reprezintă o imagine de ansamblu remarcabil de vie a Chinei 2006, am preferat să nu selectăm. Iată-le, aşadar, pe toate:





























































Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer