Being Peter Mayle

Dacă n-aţi aflat încă nimic despre el, să vă spun întîi cine-i bărbatul în mintea şi pielea căruia mi-ar fi plăcut (oare?) să zac măcar o săptămînă, la sfîrşit de august şi de vacanţă. Adică pe cînd mă zdrobeam taman de la Arles să-mi expediez spre Iaşi rubricuţa cu amorul secret al trubadurului Rudel. În paranteză şi numai între noi fie vorba, rareori am avut senzaţia de muscă-n lapte, nucă-n perete etc. etc., ca în numărul trecut din "Supliment", cînd m-am trezit în mijlocul junei generaţii ca o tanti cu coc şi taior de la Modex, în timp ce oftam la telenovela Iubirea de departe. Deşi, să ştiţi că atunci cînd le povestesc studenţilor la curs despre aleanul nefericitului Rudel (botezat de o studentă zărghită Rudotel), se lasă c-o tăcere adîncă şi cu priviri înfiorate mai ales la mandolinarea despre legea amorului curtean care zice fără cruţare, citez, împlinirea iubirii, moartea iubirii.

În fine, să revenim. Deci cine-i Peter Mayle? Un englez născut în '39, truditor ani buni în publicitate, bîntuind lumea în lung şi-n lat, de la Londra la New York. Pînă cînd, prin anii '70, descoperă precum Columb America un tărîm de vis din sudul Franţei. Acolo, în ţinutul Lubéron, i se pare că a găsit raiul. Aşa că investeşte ceva lire şi-şi cumpără o mas, adică o fermă străveche, între Bonnieux şi Ménerbes. Povestea aşezării englezului în sătucul provensal devine un roman de năprasnic succes, cu grăbire tradus în 17 limbi: Un an în Provence. Om harnic, dar şi cu umor, englezul se pune pe lucru şi dă lovitura, foc cu foc, pe piaţa literară, dar şi pe cea imobiliară. După Din nou în Provence, Fericirea în Provence, Hotel Pastis destinul îi e pecetluit. Ajunge bogat şi celebru. Iar de-atunci, hoarde de turişti englezi, americani, danezi, japonezi dau buzna-n fiecare vară nu doar să-i vadă ferma, cîinii, nevasta, vecinii, ci şi să cumpere într-o veselie case-n Provenţa. Aşa că, de cum începe vacanţa, Peter Mayle îşi ia tălpăşiţa şi pleacă hăt în Long Island, să-şi regăsească liniştea şi să scrie romane despre Lubéron. Mi-ar plăcea? Oarecum. Mai ales pentru casa unde mi-aş aduce în fiecare vară toţi prietenii. Şi poate pentru avîntul de la masa de scris, care, zice el, i-a venit de la soare, căldură şi de la bucuria care pluteşte pretutindeni în aer.

Dar n-am casă-n Provence şi nici talent să scriu un roman. Tot ce-am putut face în cele zece zile de vis pe care le-am trăit la Espace Van Gogh din Arles a fost să iau zilnic cîte-un egoprozac şi să ţin, prin urmare, jurnal. Din el o să spicuiesc pentru domniile voastre cîte ceva. Nu înainte însă de-a vă îndesa sub ochi un snopişor de cugetări pe tema bucuriei, căci sper c-aţi desluşit deja că ea şi numai ea dă ghes rubricuţei cu titlu de telenovelă (Secretul Adrianei, adică). Aşadar: dacă v-aş întreba cum arată pentru voi starea de bine - nu zic absolut, pentru că poate nu ni-i dat aici, pe pămînt, dar de bine-bine - după care tînjiţi sau pe care aţi trăit-o, aţi fredona fiecare altă melodie. În mare, întruchipările binelui s-ar prea putea să semene. Dar, scrutate la amănunt, ar apărea puzderie de forme. Iaca una din ele, adică varianta mea personală de rai, aşa cum l-am gustat ca pe-o grădină dulce în vara asta la Arles şi în împrejurimi. M-a zvîrlit de-a dreptul în al nouălea cer ceva la fel de îmbătător ca minunăţia priveliştilor, lumina strălucitoare şi aroma de ierburi: bucuria oamenilor.

Despre ea aş vrea să scriu, pentru că acolo, în Provence, mi-a fost dat să mă bucur non-stop de bucuria altora, ba chiar şi de a mea. Era o bucurie la pătrat sau la cub, care mi-a dat energie cît o centrală atomică şi-o febră musculară la muşchii feţei de atîta rîs şi zîmbit. Să nu uit însă a strecura ideea de bază că, în ce mă priveşte, n-aveam nici cel mai mic motiv de frenezie. Dimpotrivă. Căci chiar despre privit ar fi vorba. Cu umor negru, să spun doar că nu mă văd bine în viitor. Ba chiar, la propriu, deloc. Şi-atunci adaug pentru cei pe care veselirea ca proasta-n tîrg îi calcă probabil pe nervi: cînd sînteţi abătuţi, deprimaţi sau disperaţi, chiar dacă stările astea-s mai trendy decît zglobioşenia şi-n viaţă, şi-n artă, chiar dacă n-aveţi poftă de mutrele voioase ale altora, daţi-vă brînci pe dinlăuntru şi bucuraţi-vă de bucuria lor. Şi, dacă puteţi, fiţi alături. Intraţi în joc. Eu asta am făcut.

Numai aşa am înţeles, pe străzile de la Aigues-Mortes, de ce o cetate întreagă, îmbrăcată cu mic cu mare ca acum 800 de ani, dansează şi cîntă ca-n transă pe versurile lui Rudel şi de ce neconsolatul trubadur a murit totuşi ferice. Şi cum a reuşit Van Gogh să biruie peste 300 de lucrări, capodoperă după capodoperă, în numai 15 luni de şedere la Arles. Şi cum te poate smulge din amorţeală, ca într-un Nou Orléans, jazzul pe care-l cîntă un tip în frac la pianul alb pe roţi de cauciuc tras printre terase de un clovn. Şi de ce pepenii cei mai buni din lume sînt la Cavaillon, iar lavanda adevărată - doar la distileria familiei Lincelé. Şi cum se face că traducătorul lui Proust în persană vine doar la Espace Van Gogh să trudească la Flaubert, Céline, Hugo Pratt. Şi de ce, măcar o lună pe an (august, dacă se poate), mi-ar plăcea să fiu Peter Mayle. O să primiţi răspuns la toate săptămîna ce vine.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2006)