Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  Jurnal de călătorie

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Found in Translation


Adriana Babeţi

20.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am promis să spicuiesc cîte ceva din jurnalul pe care l-am ţinut vreme de o săptămînă la sfîrşitul verii, în vacanţă la Arles. Pentru că fiecare zi se lăţea pe 10-15 pagini, am ales să descriu doar şapte ore, aşa, ca-ntr-un fel de proză. Dacă aş fi Sophia Coppola, aş scoate din povestea asta scenariul pentru un mare film. Sau - zadarnic vis! - un roman. Dar despre ce-ar fi vorba? Despre o călătorie cu maşina pe care o fac cinci oameni într-o zi de marţi, să zicem 29 august 2006, de pe la ora 10 pînă după-amiaza, prin ţinutul Lubéron din Provence. Întîi, cine sînt personajele? Cinci traducători din literatura franceză: un iranian, o taiwaneză, un evreu polonez şi două românce. Se cunosc de undeva? Cîtuşi de puţin (în afara doamnelor din România). S-au văzut în treacăt cîteva ore prin biblioteca, bucătăria, sufrageria, clubul CITL (Colegiul Internaţional al Traducătorilor Literari) de la Espace Van Gogh din Arles (Pentru cine vrea să arunce o privire, daţi bunului Google să caute Arles, Espace Van Gogh, CITL şi Lubéron, aşezare după aşezare). La întrebarea ce fac ei concret, răspunsul potrivit e că în cele şapte ore ei nu fac nimic deosebit: se plimbă pur şi simplu cu maşina polonezului printr-un ţinut de basm, vorbesc şi tac. Atît?

În fapt, se mai opresc în cîte-un orăşel sau sat, vizitează ce e de vizitat, mănîncă, beau, urcă pe-un munte, se odihnesc pe o stîncă. Mai exact: trec pe lîngă Fontvieille-ul lui Alphonse Daudet, trec pe lîngă St. Rémy de Provence al lui Nostradamus, străbat ţinutul templierilor şi bauxitei şi se opresc pe-o costişă. Româncele organizează în cinci minute un picnic pe o pajişte năpădită de flori. Scot din sacoşe o faţă de masă-n carouri, farfurii, căniţe, şerveţele portocalii, un maldăr de senviciuri cu telemea de Sibiu, cu busuioc, măsline şi roşii, un paner cu fructe, un termos de cafea. Se gîndesc să le propună un joc. Să descrie fiecare în limba lui ce se vede pe faţa de masă. Aerul se umple de consoane şi vocale, ca o muzică zglobie. Descriu tot aşa şi ce se vede de jur împrejur. Rîd. Apoi ar vrea să vorbească şi despre ce nu se vede. Ce nu se vede? Cine sînt ei de fapt. Stau pe iarbă, în jurul dejunului improvizat, şi încep pe rînd, în franceză, să povestească despre ce fac la Teheran, Taipei, Bydgoszcz, Bucureşti, Timişoara, despre familii, despre copii, despre ce se întîmplă în ţările lor, despre ce planuri au. Aşa află că exact în seara asta, cînd o să ajungă înapoi, la Arles, polonezul ar trebui să primească un telefon prin care i s-ar putea schimba viaţa cu 180 de grade. Că taiwaneza ar vrea să-şi găsească un soţ în Europa. Că iranianul stă cu familia la Blois şi face naveta la Teheran. Că româncele sînt împăcate şi mulţumite cu viaţa lor, oricît de greu e în ţară. Că îi uneşte franceza, dar şi amănuntul ciudat că toţi au tradus măcar o dată în viaţa lor un fragment din Proust. Iar iranianul, timp de peste 20 de ani, chiar toată opera lui.

Se opresc întîi la Cavaillon, oraşul cu cei mai buni pepeni din lume. Doamnele cu picnicul cumpără cinci cantalupi mici pe care scriu cu o cariocă neagră numele fiecăruia şi le desenează ochi, gură şi ochelari. Apoi îşi trag răsuflarea la Coustellet, la Muzeul Lavandei. Uşor fîstîcit, specialistul în Gombrowicz şi Déleuze ia cinci săculeţi cu lavandă pentru toţi. Ajung la Gordes, unde poliglota din Taipei le face cadou cîte o figurină din lut roşcat. Se opresc la Apt, un oraş de vis. Pentru că numele lui Hugo Pratt sună bine în cele 10 urechi, hotărăsc să mănînce la restaurantul Corto Maltese. Doborîţi de moleşeală trag apoi la un mic han pe drumul dintre Bonnieux şi Lacoste. Acolo, traducătorul lui Flaubert şi Céline în persană comandă cinci espresso-uri şi o tartă mare cu fructe. Stau sub măslini şi leandri înfloriţi, ascultă cum bate uşor mistralul şi cum zîrîie greierii uriaşi, privesc cum sus, pe munte, zidit în stîncă, satul Lacoste străluceşte în lumina după-amiezii şi cum castelul Marchizului se profilează în depărtare. Apoi încep urcuşul. De sus li se deschide o privelişte care le taie pur şi simplu respiraţia. Stau unii lîngă alţii şi tac multă vreme sub un cer ce presară asupra lor o pulbere roz-aurie şi-o linişte de la-nceputul lumii. Coboară încet, fără să mai spună nimic, pentru că au înţeles, într-o limbă fără cuvinte, ce-au căutat toţi acolo şi că nu mai e nimic de tradus. Se urcă în maşină şi pleacă amuţiţi spre Arles. În maşină se aude doar Siesta lui Miles Davis. Şi pe urmă Garbarek, Visible World.

Seara, pe la şapte, sînt cu toţii în bibliotecă, fiecare la biroul lui, cu urechile ciulite. La opt fără zece sună celularul polonezului. Se opresc din scris şi citit, cu inima cît un purice. Îl aud cum vorbeşte învălmăşind consoanele şi deodată strigînd de bucurie Yesyesyes! Se reped la el, îl îmbrăţişează şi-l sărută, deşi habar nu au care-i vestea cea mare. Apoi urcă în sufragerie, se pun pe gătit fiecare ce ştie mai bine de-acasă şi-ncing un chef cu vin de Bordeaux pînă spre dimineaţă. Vorbesc în franceză, fără să se mai poată opri, despre binecuvîntata zi de 29 august 2006, care tocmai se încheie. Şi descriu în persană, chineză, română, polonă ce a însemnat lunga tăcere de sus de pe munte, cînd la picioarele lor s-au întins pacea şi raiul.

P.S.: În rolurile principale: Mehdi Sahabi, Janusz Marganski, Mei Chen Cheng, Delia Vasiliu şi Adriana Babeţi.

(Articol preluat din Suplimentul de cultură, septembrie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer