Tihna e o carte impresionantă, năucitoare, genială, despre care se poate doar cu greu scrie şi despre care poţi la fel de greu vorbi. Am făcut-o, totuşi, împreună cu Attila Bartis şi Anamaria Pop, într-un miez de zi, într-un băruleţ din centrul Budapestei...
Iulia Popovici: Prima întrebare care-i poate trece prin cap cititorului unei cărţi care se joacă subtil de-a autoficţiunea: e Tihna un roman autobiografic?
Attila Bartis: Nici măcar nu s-ar putea pune problema ca această carte să fie autobiografică; probabil s-a presupus acest lucru pentru că e scrisă la persoana întâi. Dar asta nu înseamnă că în carte nu există părţi sau elemente din propria-mi biografie. Din astfel de lucruri se naşte o altă realitate, o realitate literară. În acelaşi pasaj se amestecă fapte, locuri, personaje, situaţii diferite din biografia mea. Ferească Dumnezeu, totuşi, să privim romanul ca pur autobiografic.
I.B.: De ce "ferească Dumnezeu"?
A.B.: Asta e o întrebare foarte bună. Imaginea mamei din roman n-are nici o legătură cu mama mea cea adevărată, nici n-ar putea să aibă, de pildă eu aveam 13 ani când mi-a murit mama. Iar ea nu era o fiinţă care să mă domine, mama mea nu era un vechil. Printre altele, de-asta har Domnului că nu e vorba de viaţa mea reală. Dar sunt şi alte părţi pentru care mă bucur, ca autor, că nu sunt biografice. Sufleteşte şi psihologic, consider însă cartea ca autobiografică, pentru că scriitorul într-adevăr îşi imaginează şi trăieşte situaţiile ficţionale, încât şi le integrează fiinţei lui. Cu mine, aceste evenimente chiar s-au întâmplat, la masa de scris, şi pentru că le-am trăit scriitoriceşte întocmai, e un roman autoficţional.
I.B.: Ce anume a declanşat scrierea acestui roman, complex şi multistratificat, aproape ca o simfonie?
A.B.: O stare psihică anterioară. Prima imagine care s-a conturat în mine a fost acea legătură ca şi diabolică dintre mamă şi fiu, din care fiul nu poate scăpa. Am fost de multe ori "acuzat" că Tihna e o carte scrisă cu o tehnică aproape inginerească, foarte exact calculată. Nu e adevărat, e ceva ce nu-mi aparţine. Practic, structura romanului e un lanţ de asociaţii. În timp ce scriam, acest lanţ s-a ramificat foarte tare, dar situaţia fundamentală rămâne relaţia mamă-fiu.
I.B.: Finalul cărţii trimite aproape fără echivoc la Kant şi legea lui morală: "nici atunci n-aş putea să scriu altceva decât că mă fascinează doar un singur lucru: cerul înstelat care-i deasupra mea. Iar asta e încă foarte puţin." Problema moralităţii contemporane, într-un context marcat de violenţă şi individualism, e o temă de meditaţie pentru Tihna?
A.B.: Da, e firesc, e o problemă care preocupă un om întotdeauna. Fraza finală nu e consecinţa unei concepţii filozofice, e mai degrabă una a stării sufleteşti a lui Andor. E o stare greu de definit, iar ultimele cinci-şase pagini ale cărţii pot fi interpretate ca preambulul unei sinucideri. Revenind la Kant şi la parafraza lui, e absolut arbitrar cum el apare de-a lungul Tihnei. Citatul din Thomas Mann apare pentru că în perioada aceea citeam Muntele vrăjit şi acolo ajunsesem cu lectura. Evident, se poate specula psihologic de ce citeşte omul Muntele vrăjit tocmai când scrie un roman, însă motivele pentru care cineva ia din bibliotecă o anume carte la un anume moment sunt mult prea complicate.
I.B.: Pentru cititor, finalul cărţii e deschis. Autorul însă ştie, de cele mai multe ori, ce se petrece cu personajele sale. Pentru Attila Bartis, aşadar, Andor Weer se sinucide?
A.B.: Da. Din situaţia în care a ajuns Andor sunt două căi de ieşire, Dumnezeu şi dragostea, iar el le-a pierdut pe parcurs pe amândouă. Adevăratul final al cărţii e imposibilitatea existenţei şi neputinţa lui Andor de a merge pe cele două căi. Ceea ce poate fi o eroare din partea lui, dar asta e starea lui din acel moment. Ca să fiu foarte sincer, această carte am început s-o scriu într-o stare de pre-sinucidere. Dar pentru că acum stăm de vorbă aici, toţi trei, înseamnă că nu m-am sinucis, iar cartea nu e chiar autobiografică.
I.B.: Aşadar, preotul Lazar, pe care-l întâlneşte Andor în călătoria sa ca scriitor, şi Eszter Feher, femeia pe care-o iubeşte şi pe care-o pierde, sunt două şanse pierdute de salvare?
A.B.: Rolul lor este mult mai adânc şi ramificat, n-aş simplifica atât de tare, dar ar putea, într-adevăr, reprezenta, împreună, o salvare.
I.B.: De ce le ratează Andor?
A.B.: Nu ştiu. Cred că Andor se vede foarte clar pe sine şi pe cei din jur, dar se pare că autocunoaştere nu e suficientă pentru ca cineva să poată ieşi din hău. Cunoaşterea pasivă nu duce la nimic.
I.B.: Andor vede realitatea cu o precizie şi claritate uimitoare. Vede şi face vizibile cu cinism aproape, de pildă, toată acea lume ipocrită şi meschină a trecutului nostru recent, comunismul de dinainte de 1989. E un rechizitoriu al acelei realităţi, chiar dacă nu-şi asumă rolul de a o judeca. E asta o formă de revoltă?
A.B.: Sigur. Iar revolta mea probabil că nu s-a potolit nici măcar scriind această carte. Dar în acelaşi timp cred, sunt sigur, că nu există pe lume un regim care să poată obliga o mamă să-şi îngroape simbolic fiica vie. Responsabilitatea individuală şi cea socială sunt egal prezente în viaţa unui om. Nici în perioada lui Ceauşescu, nici în cea a lui Kadar, n-a fost toată lumea turnător; au fost turnători şi au fost oameni turnaţi. Nu putem pune toate zoaiele noastre pe seama dictaturii, ceea ce nu le face totuşi mai bune.
I.B.: Aşadar Tihna e într-adevăr o carte kantiană despre liberul arbitru.
A.B.: Sau despre unde duce lipsa liberului arbitru, ceea ce e acelaşi lucru, de fapt.
I.B.: Una din tentaţiile unui cititor al Tihnei ar fi să vă întrebe câte ceva despre relaţiile româno-maghiare. Totuşi, o să rezist acestei tentaţii... O să vă-ntreb, în schimb, cum aţi ajuns, de la roman, la piesa de teatru Mama mea, Cleopatra?
A.B.: Mie, personal, nici prin cap nu mi-a trecut să dramatizez romanul. Dar am fost solicitat de Teatrul Naţional din Budapesta să scriu o piesă şi, după o perioadă de ezitare, am acceptat să fac din carte un text de teatru, fiindcă mi se părea că se pretează la aşa ceva. Nucleul piesei e acelaşi cu nucleul romanului, relaţia mamă-fiu. Din păcate, lipsesc toate ramificaţiile lanţului de care vorbeam mai devreme; piesa e mult mai închisă, iar mie, unul, nu-mi place. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-a plăcut s-o scriu, a fost un exerciţiu foarte bun, dar de-acum ştiu că nu trebuie să-mi asum răspunderea ca din propria mea carte să fac o piesă. Ca să fac o comparaţie, aveam un tot organic, pe care a trebuit să-l sfârtec şi să-l recompun. Nu e treaba mea să judec dac-am reuşit, dar cred că fiecare istorie îşi are propria formă ideală de existenţă, iar pentru Tihna această formă e romanul.
I.B.: Sunteţi prieten cu un tânăr scriitor român, cu Filip Florian, autorul Degetelor mici. Aveţi în plan să scrieţi împreună nu un text de ficţiune, ci un volum de eseuri.
A.B.: Eseuri înseamnă pentru mine tot ficţiune. Nu sunt genul filozofic, şi eseurile sunt pentru mine tot ficţiune. La fel şi pentru Filip. Cartea n-are deocamdată o definiţie de gen, ceea ce e sigur e că vor fi texte relativ scurte care îşi vor succede unul altuia. Fără să aibă vreo intenţie politică, vor atinge şi acel subiect despre care n-aţi vrut să vorbim, şi anume relaţiile româno-maghiare.
I.B.: Putem vorbi acum, dacă vreţi. Despre relaţiile scriitoriceşti româno-maghiare, de exemplu.
A.B.: Eu nu prea am relaţii scriitoriceşti, am relaţii prieteneşti. Faptul că Filip Florian e scriitor e o întâmplare, din care s-a născut ideea acestei cărţi scrise în comun. Dar nu ăsta a fost scopul prieteniei noastre.
Realitatea nu poate fi ocolită, trăim cu ea. N-aş vrea să se creadă, greşit, că noi vom rezolva de azi pe mâine această relaţie complicată şi tensionată între români şi maghiari, cu rădăcini foarte ramificate şi vechi, dar fără mici gesturi ca scrierea acestei cărţi n-avem nici o şansă să facem nimic. Cam atât va fi rolul cărţii mele cu Filip Florian în relaţiile româno-maghiare, de aceea am zis că n-o să fie una politică, ci una beletristică. Sau care te pune pe gânduri.
Traducerea Tihnei în româneşte a fost foarte importantă pentru mine. Din toate punctele de vedere - financiar, ca imagine, ca deschidere - traducerile în germană, în engleză, în franceză, în spaniolă sunt mai importante, dar sentimental, uman, astfel de lucruri sunt pe planul doi. Sentimental, uman, traducerea în româneşte a contat cel mai mult.
(Interviu preluat din Ziua, august 2006)