Eginald Schlattner: M-am apucat să scriu de disperare

Eginald Schlattner e autorul romanului aflat la baza filmului Cocoşul decapitat. Despre Eginald Schlattner se vorbeşte în sintagme. Este, de pildă, "mai cunoscut în străinătate decît în propria ţară". Este întrebat obsesiv în interviuri de ce n-a emigrat în Germania. A devenit preot la 45 de ani, scriitor la 65 de ani, iar acum, la aproape 73 de ani - pe care îi va împlini pe 13 septembrie 2006 - primul său roman, Cocoşul decapitat, devine film. Este unul din puţinele cazuri cînd scriitorul îşi vede propria viaţă pusă pe ecran. Eginald Schlattner m-a primit la Roşia (lîngă Sibiu), în casa "din 1762", lipită de cea "din 1550", unde locuieşte. Amîndouă se află alături de biserica "din 1200", "mai veche decît Berlinul". Am băut ceai dintr-o ceaşcă primită de bunica sa la nunta din 1862 (dacă nu mă înşel). Pentru inginerul hidrolog, autor şi preot de penitenciar, pasiunea pentru matematică şi cifre pare să fie legată de cultul pentru trecut. Trecutul său, al familiei sale şi al etniei germane din România al cărui mohican e. Eginald Schlattner şi-a exorcizat scriind umbrele trecutului, ale propriului destin. Acum pare împăcat şi, după cel de-al treilea volum al trilogiei, Das Klavier im Nebel / Pianul în ceaţă, intenţionează să nu mai scrie nimic.

Iulia Blaga: Cum vi se pare scenariul pe care Radu Gabrea l-a scris după romanul dumneavoastră?
Eginald Schlattner: Am fost impresionat cum din materialul primar al romanului Cocoşului decapitat Radu Gabrea a reuşit să recreeze această poveste printr-o accentuare şi dozare proprie a personajelor. E o performanţă, mai ales că cele şase variante de scenariu au fost scrise în germană. Am fost întrebat acum un an, la Brechthause din Berlin, care va fi atitudinea mea vizavi de film- voi participa? M-am gîndit şi am spus: "aşa cum mă plimb aici cu caleştile şi am încredere că vizitiul nu mă răstoarnă în şanţ, aşa sunt convins că regizorul o va scoate la capăt şi fără implicarea mea directă."

I.B.: Citind romanul, am avut senzaţia că există un singur personaj principal, naratorul.
E.S.: Asta confirmă ce am spus eu adineaori, că personajele din romanul meu au un contur anume. Radu Gabrea le-a încărcat altfel, dar pînă la urmă sunt patru personaje principale. Foarte interesant pentru mine e faptul că, nedepăşind economia cărţii, Radu Gabrea a reuşit să creeze ceva nou care este şi nu este o oglindire a romanului.

I.B.: Dumneavoastră vă regăsiţi în actorul David Zimmerschied care vă interpretează? Actorii care joacă celelalte personaje seamănă cu originalele?
E.S.: E o întrebare foarte apropiată de realitatea mea sufletească, deoarece a fost una dintre problemele-cheie cu care m-am confruntat cînd am asistat la filmare. Exact această dublă mişcare sufletească am regăsit-o şi trăit-o, şi aproape că mi-au dat lacrimile. În primul rînd mi-am revăzut personajele, dar dincolo de aceste personaje a fost întîlnirea cu figurile copilăriei mele. M-am văzut şi pe mine la 15 ani, în uniforma de pionier hitlerist, mi-am văzut părinţii, mătuşile, bunicii. A doua zi au venit pe la mine, la Roşia, "tatăl meu", "bunicul meu" şi "bunica mea".


Trăiam unul lîngă altul...

I.B.: Mie cartea mi-a plăcut foarte mult nu numai pentru cum e scrisă ci şi pentru că, născută la Sibiu, am descoperit o lume de care nu aveam habar. Cînd eram eu mică saşii erau puţini...
E.S.: Erau mulţi - 24.000- dar trăiau separaţi. Trăiam nu unul contra celuilalt, ci unul lîngă celălalt. Asta e o chestie reciprocă, valabilă şi pentru ungurii, sîrbii, şi toate cele 11 minorităţi reprezentate în Parlament. Asta o povestesc tot timpul în străinătate şi uite aşa fac oamenii ochii. La Paris m-au întrebat:" Păi, dacă fiecare trăieşte în limba lui, dacă sunt 11 limbi de predare a limbii materne (pe lîngă cea română), ce îi leagă pe aceşti oameni?" Să ştiţi că eu am spus că trebuie să mă gîndesc. În Germania se tot întreabă oamenii de ce copiii de emigranţi nu vorbesc la 3-4 ani decît limba maternă. Dar eu ştiam româna? Am învăţat-o. Românii au înţeles asta de cînd România a devenit România Mare. Noi totdeauna am avut şcolile noastre, şi după 23 august 1944, cînd Regatul României a declarat război Reichului german. O lună mai tîrziu, cînd tinerii noştri apţi de armată nu mai erau în armata română, ne-am dus mai departe în şcoli cu limba de predare germană, cu două ore de limba română din clasa a III-a, ca limbă străină. Şi azi mai avem şcoli germane, dar nu mai avem copii.

I.B.: Cînd a început să dispară această lume săsească?
E.S.: Vă spun eu cînd: după 22 decembrie 1989. Saşii plecaţi trăiesc o dramă interioară care este generată de faptul că, pe de o parte, s-au realizat într-adevăr - au de toate, dar ce le lipseşte sunt ceilalţi. Identitatea mea personală şi colectivă ca sas, ca ungur sau ca evreu, e determinată de doi vectori - de mediul în care am fost crescut şi de Celălalt, care îmi confirmă mie identitatea. Acolo eşti român dacă ai venit din România. Pe cînd aici nu pot afirma acelaşi lucru. Noi la Roşia suntem şapte saşi de înmormîntat. Nu pot spune că nu mai sunt sas, că nu mă lasă celălalt. Eu am altă istorie, de 850 de ani. Biserica românească de pe deal e din 1870, iar biserica săsească e din 1200, e mai veche decît Berlinul. Veniţi aici în sat şi întrebaţi de preotul evanghelic. Nu ştie nimeni. Dar dacă întrebaţi de "popa saşilor", 25 de copii de ţigan vă arată şi parohia, şi cimitirul, şi biserica.

I.B.: Ţineţi slujbe pentru şase enoriaşi?
E.S.: Nu, ţin slujbă duminica pentru bănci goale. Cum spune prietenul meu ortodox:"Apăi părinte, dumneata spui, dumneata cînţi, dumneata asculţi. Poate şi Dumnezeu mai ciuleşte urechile."


"Dumnezeu de odihneşte în Vest"

I.B.: Nu vă pare rău că n-aţi plecat?
E.S.: Nici o secundă. Numai o săptămînă am fost plecat acum la Viena, Berlin şi Stuttgart. Puteam să stau la conacuri şi castele - că numele meu e mai cunoscut în străinătate decît aici, dar n-am vrut.

I.B.: De ce sunteţi mai cunoscut în afară?
E.S.: Nu ştiu. Ştiu, dar aş fi pedepsit dacă ar trebui să trăiesc această schizofrenie sau acest anonimat plictisitor. Eu am toate rudele în Germania - fiica, mama, fraţii. Străinii m-au descoperit, prin acele multiple articole din cotidiene şi reviste naţionale şi regionale. "Neue Zürcher Zeitung" a fost prima care mi-a semnalat Cocoşul decapitat, şi chiar şi "Spiegel" de trei ori, şi "Frankfurter Algemeine Zeitung" de opt ori m-a pomenit.

I.B.: Aţi fost comparat cu Thomas Mann, cu Grass...
E.S.: Thomas Mann e prea sus. M-au comparat cu mulţi - cu Marquez, cu Fontane, cu Tolstoi, cu mari naratori. A fost o senzaţie. Acuma, gîndiţi-vă, cartea asta a apărut în nemţeşte, "dintr-un fund pierdut de ţară". Cocoşul... a avut opt ediţii, trei Mănuşile roşii şi Pianul în ceaţă, care a apărut la 29 august 2005, o are deja pe a doua. Ultimele două cărţi au fost prezentate la Berlin, la Literaturhaus. Numai cînd mă duc pe acolo îmi dau seama cum sunt cotat. Acuma n-am vrut să mă duc neapărat, dar un prieten mi-a spus: "Mă, acolo o mie de scriitori s-ar îmbulzi să ajungă, şi pe tine te duce cu arcanul?" Ştiţi de ce n-am plecat? Dumnezeu mă vrea aici şi aicea sunt oamenii care mă iubesc sau care măcar au nevoie de mine. Scriu în limba germană şi pînă sunt tradus în româneşte durează. Vreau să vă spun un lucru pe care nu-l înţeleg. Mi-a apărut a treia carte, Pianul în ceaţă (cu care activitatea mea literară s-a încheiat), pe 1 septembrie 2005 a fost prezentată la Berlin, şi imediat Editura Zsolnay a scris o scrisoare de intenţie către Humanitas întrebînd-o dacă e interesată s-o traducă. A trecut un an de zile şi scrisoarea n-a fost nici măcar confirmată. Aşa a fost şi cu Mănuşile roşii. Un an jumate n-au zis nici da, nici ba. Nu se poate să nu răspunzi cînd îţi scrie Editura Zsolnay. Eu le răspund tuturor cititorilor care îmi scriu din Montevideo şi pînă la Moscova. De multe ori îmi scriu că la ei acasă a fost aşa cum am scris în Cocoşul decapitat, despre Mănuşile roşii spun că e o carte unică în sensul că nu au dat niciodată de un scriitor care s-a auto-judecat fără să învinuiască pe nimeni, iar despre Pianul... zic că e cea mai frumoasă, mai tristă şi cu un ecou emoţional mai profund dintre cele trei. Vă spun şi de ce: partea cheie din carte e întîlnirea dintre un tînăr sas de 19 ani, care ştie prost româneşte, şi o frumoasă româncă, Rodica. Amîndoi sunt declasaţi, în '49, dar prin întîlnirea lor se întîlnesc două culturi, două feluri de a-L percepe pe Dumnezeu. La ortodocşi, Dumnezeu e mult mai aproape decît la noi, la protestanţi. La ortodocşi parcă stă cu ei la masă. I-am spus şi ministrului german de Interne, Otto Schilly, anul trecut: "Aici Dumnezeu e capacitat, are o grămadă de lucruri de făcut. Şi ştiţi unde se odihneşte bunul Dumnezeu?", l-am întrebat. "Aici, în Vest, unde nu are nimic de făcut." Dar mai întrebaţi-mă, că am divagat.


Turism literar la Roşia

I.B.: Păi eram curioasă ce s-a întîmplat în viaţa reală cu personajele din Cocoşul decapitat? Cu Alfa Siegrid, cu Gisela?
E.S.: Văd că ştiţi romanul mai bine ca mine. O dată a venit un autobuz cu 70 de oameni din Germania, Elveţia, Scoţia - cineva a spus "turism literar"- oamenii vin cu lecţiile făcute, cu notiţe. "Aţi spus asta şi asta" "Unde am spus?" "În Cocoşul decapitat, pagina 235." Şi atunci mă salvez cu fraza asta: "Eu scriu cărţile, nu le citesc.". Trebuie să vă dezamăgesc: istoria personajelor nu merge mai departe. Pe Engelbert l-am lăsat să cadă într-o prăpastie în Mănuşile roşii. E un personaj inventat. Faţă de primele două romane, al treilea e scris la persoana a treia şi acoperă cea mai trepidantă perioadă din istoria României recente, anii '44-'51. Toată acţiunea am cantonat-o în Sighişoara pentru că acolo, în mijlocul oraşului, te poticneşti de nişte pietre funerare, şi de asta Sighişoara mi s-a părut oraşul unei iubiri adevărate. Văzînd că povestea se umflă, mi-am băgat şi familia de la Făgăraş şi a trebuit să mă bag şi pe mine la persoana a treia. Romanul acesta a zguduit lumea. Anul trecut, din martie pînă în noiembrie am avut nouă ieşiri, am citit în şase capitale europene. Romanul e mult autobiografic, dar în sensul în care am spus şi acuma, la Berlin şi la Stuttgart - toate ambianţele care apar în roman au fost trăite de mine. Ţiganii de la fabrica de cărămidă unde eroul trebuie să lucreze după ce tatăl lui a fost închis; nobilii maghiari - deşi sunt nobil maghiar doar pe sfert; bănăţenii - am stat un an de zile în Banat după închisoare şi am avut rude acolo; am făcut o cale ferată în Munţii Apuseni; Dobrogea şi Constanţa, dar şi marea iubire dintre un sas şi o româncă. Pentru mine acest roman e foarte important. În Cocoşul decapitat românii apar periferic, mai mult decorativ şi sunt mai mult exotici. Altfel apar în Mănuşile roşii, dar sunt foarte distanţi. Ei sunt aceia de care te temi, nu le ştii bine limba, au alt fel de a trăi, de a iubi, de a (nu) se ţine de cuvînt. Ei sunt ceilalţi. În acest roman există această mare comuniune, şi eu dau tot timpul ca exemplu o definiţie a unui mare teolog, Paul Tilich, care a spus că "iubirea e puterea în stare să facă o punte peste prăpastia care desparte oamenii, pînă dincolo, la malul înstrăinării."

I.B.: De ce aţi spus că n-o să mai scrieţi altă carte?
E.S.: Misiunea mea de bază e cea de preot şi asta mă apără de orgoliu şi de supărări, chit că sunt sau nu cotat, chit că se scrie bine sau rău despre mine. Existenţa mea interioară şi identitatea mea nu depind de succesul cărţilor. Eu am salvat o lume şi un segment istoric. Marele critic literar german Siegrid Löffler, a spus aşa: "Istoria saşilor, evident, s-a terminat, dar acest sfîrşit este salvat în romanul lui Eginald Schlattner în mod exemplar, în sens hegelian." Trebuie să consult puţin filosofia ca să văd cum am apărat...(rîde). Ceea mă apără e faptul că sunt în primul rînd preot. Literatura e şi o enormă risipă de energie. Un proces selectiv, de dozare, de acoperire verbală. Eu nu trăiesc într-un mediu de limbă germană, dar împart realitatea cu limba română. Într-un fel mă şi bucur că sunt iar un om normal şi liber.

I.B.: Totuşi, de ce v-aţi apucat de scris atît de tîrziu, la 65 de ani?
E.S.: Cred că de disperare, văzînd că lumea mea dispare.


(Interviu preluat din România Liberă, august 2006)