Profesor emerit la Universitatea Cergy-Pontoise, Daniel Delas (n. în 1937) a publicat nenumărate lucrări în domeniul stilisticii şi al poeticii, între care Linguistique et Poétique (Larousse, 1973), Guide méthodique pour la poésie (Nathan, 1990), Roman Jakobson (Bertrand-Lacoste, 1993), Les enjeux de la stylistique, în Langages, nr. 19 etc. Este, de asemenea, autorul mai multor studii consacrate poeţilor negritudinii (Senghor, Césaire). Traducerea Eseurilor de stilistică structurală, de Michael Riffaterre, a apărut la Editura Flammarion, în 1971.
Luiza Palanciuc: Dragă Domnule Daniel Delas, Michael Riffaterre s-a stins zilele trecute. Sînteţi dintre cei care l-au cunoscut, l-au tradus în limba franceză... Cînd l-aţi întîlnit pentru prima dată?
Daniel Delas: Dispariţia lui Michael Riffaterre, care trăia retras de cîţiva ani, cum ştiţi, m-a afectat profund, într-adevăr, pentru că am învăţat enorm de multe lucruri în preajma lui, iar între noi s-a legat o prietenie foarte strînsă. Cînd am lansat proiectul de a-l traduce în limba franceză, eram, trebuie să recunosc cu umilinţă, destul de ignorant în privinţa dezbaterilor pe care le provocau lucrările sale, ca şi a contextului general. Dar încă de la lectura primelor articole, care apăruseră în anii '60, am fost convins de noutatea şi forţa argumentelor sale, încît i-am scris, pur şi simplu, o scrisoare, în care îi pomeneam despre proiectul meu. Mi-a răspuns imediat şi de atunci a început, pentru ani de zile, o corespondenţă bogată, urmată de întîlniri personale, la Paris şi la New York.
Riffaterre avea o deosebită... cum să spun... clasă, şi foarte mult umor, era şi un orator cu har. A trebuit, totuşi, la început, să scap de o mică neînţelegere: el era nativ francez şi mînuia limba franceză cu măiestrie. Ar fi putut, desigur, să fie propriul său traducător, însă lucrul nu era deloc simplu. Într-adevăr, cînd un cercetător de talia lui revine asupra unor texte pe care le-a scris cu cîţiva ani înainte, are tendinţa, inevitabilă, aş zice, să reia anumite formulări, să mai taie pe aici, să mai dezvolte pe dincoace. Este chiar ceea ce a făcut la început cu traducerile pe care i le arătam. "Nu, i-am spus atunci, trebuie păstrat textul original fără nici un fel de modificări. Dar putem pune între paranteze, în cursul traducerii ori într-o notă de subsol, toate adăugirile pe care le vreţi." Ceea ce am şi făcut, de altfel, şi ceea ce dă traducerii acesteia un ton de dialog viu.
L.P.: Riffaterre este cunoscut drept un cititor prin excelenţă al poeziei franceze. Şi poate că de aici ar trebui pornită analiza teoriilor sale. Este, desigur, întîi de toate, celebra dezbatere despre Pisicile lui Baudelaire, pe care o declanşează analiza textuală a echipei Jakobson - Lévi-Strauss, care apare în 1962. Cum vi se părea dezbaterea aceasta atunci? Oare nu ar trebui astăzi, după patruzeci de ani, să admitem că Riffaterre avea, de fapt, dreptate: "nici o analiză gramaticală a unui poem nu poate oferi mai mult decît gramatica propriu-zisă a poemului" (Essais..., p. 235)?
D.D.: În Franţa, la începutul anilor '70, deci în efervescenţa aceea de după '68, tradiţia stilistică franceză, ilustrată de Ch. Bruneau, A. Cresson şi J. Cohen, şi fondată pe noţiunea de "abatere" [fr. "écart"] era criticată din toate părţile, încît termenul însuşi de "stilistică" părea să fie condamnat la dispariţie. Trebuia, însă, găsită o alternativă pentru a analiza textele de aproape. Propunerile lui Jakobson erau cunoscute în Franţa prin traducerea lui Ruwet, din 1963; de inspiraţie mai degrabă formaliste decît structuraliste, ele tindeau să facă din textul poetic o formă închisă asupra ei înseşi şi chiar ruptă de orice contextualizare sau receptare.
În această atmosferă, propunerea lui Riffaterre de a acorda cititorului adevăratul său loc s-a impus, pînă la urmă, şi a avut urmări considerabile. Roman Jakobson a făcut enorm de mult pentru a fonda şi dezvolta o teorie poetică, dar ceea ce am putea numi, la el, obsesia paralelismului şi a echivalenţei dă, de fapt, o "teribilă impresie de uniformitate", ca să reiau chiar termenii celui care l-a introdus în Franţa, Nicolas Ruwet[Nota1]. Fără a mai socoti incapacitatea lui de a explica pasajul către sensul poemului. Riffaterre propunea reconstrucţia funcţiei poetice pe un subiect receptor, pe care îl identifica, plecînd de la toate receptările posibile, cu un fel subiect cultural consensual, îndepărtat de orice psihologism.
L.P.: Da, dar după Eseuri ceva s-a schimbat - mai ales la orientarea semiotică mă gîndesc, deşi există, în toate textele, o linie de continuitate, dacă nu "tehnică", să spunem, în concepte, cel puţin în rigoarea demersului.
D.D.: Sigur, el a evoluat ulterior, şi s-a îndepărtat progresiv de la ceea ce numea literaritate, înlocuind chiar termenul de "stilistică" prin cel de "semiotică" (Semiotics of Poetry apare în 1978). De ce? Fără îndoială pentru că toate criticile violente primite la conceptul de "cititor mediu", denunţînd coloratura behavioristă, l-au convins să lărgească, oarecum, definiţia, atît spre acel "inconştient al textului", cît şi spre o formă de socializare mai elaborată.
L.P.: Apar, la Riffaterre, o precizie conceptuală, o grijă permanentă de a evita ceea ce numeşte el însuşi "referential fallacy" - adică exact cea care făcea din Pisicile lui Baudelaire un poem animalier, o laus cattorum. Poate că aceasta rămîne lecţia cea mai importantă, pînă la urmă: este fals să crezi că structura superficială a unui poem trimite direct la fenomene extra-textuale.
D.D.: Da, aici puneţi degetul pe una din intuiţiile cele mai fecunde ale lui Riffaterre, care se găseşte, în filigran, şi în studiul despre Pisicile lui Baudelaire: un text literar "are aerul" că spune un lucru, cînd, de fapt, spune cu totul altceva. În punctul acesta stă suspendată, după Riffaterre, toată specificitatea literarului, şi numai plecînd de la el poţi distinge textele bune de prostiile paraliterare.
L.P.: Precizia conceptuală a lui Riffaterre este, îndeobşte, cunoscută. Însă rămîne, cu toate acestea, un autor dificil pentru un traducător. Cum aţi lucrat, de fapt, în momentul traducerii? Vi s-a întîmplat să nu fiţi de acord? Vă întreb pentru că intrarea unor concepte într-o limbă, ca şi soarta lor ulterioară, ţin în mare măsură de talentul traducătorului, cum ştim... Sînt atîtea cazuri de ratări monumentale...
D.D.: Dialogul dintre autor şi traducător, toată corespondenţa noastră, de care am pomenit mai devreme, au încercat, tocmai, să limpezească problemele de traducere, care erau mai cu seamă probleme de conceptualizare, de căutare a unei formulări adecvate şi precise, atît în engleză, cît şi în franceză, a unui termen ori a altuia. De pildă, puteam foarte bine traduce "average reader" prin "lecteur moyen", dar această traducere sublinia parcă şi mai mult caracterul... statistic fragil al noţiunii ori sociologismul ei; ceea ce şi explică, de altminteri, lunga notă dintre paranteze, în traducerea Eseurilor de stilistică structurală (p. 46 şi 47).
L.P.: Ştim că definiţia pe care o dă literarităţii se bazează, de fapt, pe caracteristicile poeziei moderne. Însă, în mod vizibil, mai ales după articolul despre Trollope[Nota2], Riffaterre pare dispus să extindă cîmpul la toată literatura. Totuşi, "adaptarea intertextualităţii la narativ", cum spune el, pune destul de multe probleme: structura matricială (dacă există una) a textului narativ apare la nivel intra-textual; aşa încît, "matricea narativă" este, de fapt, la Riffaterre, un subtext. Care este descendenţa acestor concepte? Poate este doar o iluzie optică, însă am sentimentul că Riffaterre este mai citit, sau, în orice caz, mai cunoscut şi discutat în Franţa decît în Statele Unite.
D.D.: Aşa este. Cu noţiunea de "matrice", ne aflăm într-un punct extrem de important al gîndirii lui Riffaterre. Spre deosebire de Jakobson, pentru el, "funcţionarea" unui text narativ nu era diferită, în principiu, de cea a textului poetic. Riffaterre a ajuns progresiv la ideea că textul literar provine dintr-un motiv central. Întorcîndu-se, oarecum, la cele dintîi intuiţii ale maestrului său, Leo Spitzer, dar cu o viziune ceva mai largă, el propunea ca orice text literar să fie privit precum un fel de derivare dintr-un motiv lingvistic primar. În asemenea condiţii, cititorul se transformă într-un operator textual susceptibil să dea seama, pe diferitele paliere ale expresiei sale, de materialitatea textului citit. Aici a lipsit, cred eu, o teorie a subiectului care ar fi putut unifica întregul proiect.
L.P.: Dacă n-ar fi să reţineţi decît un singur lucru din toată opera, acum, după stingerea structuralismelor de tot felul, după deprofesionalizarea criticii literare şi ieşirile ei (adesea lamentabile) în spaţiul public...
D.D.: Cred că momentul Riffaterre este unul esenţial pentru tot ce înseamnă reflecţia asupra textului literar, care nu poate fi, desigur, redusă doar la structuralism şi este, în orice caz, cu totul altceva decît citim azi în gazetele pretinse "literare". În realitate, noţiunea însăşi de "text literar", de care Riffaterre era atît de legat, a avut de suferit. Noile abordări apărute ulterior au denunţat ceea ce considerau drept un fetişism al textului literar, şi au privilegiat noţiunea de relaţie: nu ar exista text decît în şi prin discurs, nu ar exista discurs decît pentru că există un subiect al discursului, adică al fiecărui discurs, al fiecărei producţii textuale. Este, însă, esenţială o distincţie clară între individ şi subiect pentru a face puţină lumină în procesul acesta de individuaţie. A suprima acest proces înseamnă să te închizi, de fapt, într-o formă a textului din care nu mai poţi ieşi. Traiectoria lui Riffaterre a fost de o mare rigoare şi o mare eficacitate, la cumpăna a două epistemologii importante ale timpului său - cea a formei şi cea a subiectivităţii.
Nota1: Îl citez, de altfel, în cartea mea, Roman Jakobson (Éditions Bertrand-Lacoste, colecţia "Référence", 1993).
Nota2: Michael Riffaterre (1982), Trollope's Metonymies, Nineteenth Century Fiction, University of California Press.
Prezentare, note şi traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc.
(Interviu preluat din Observator cultural, nr. 79 (336), din 31 august-6 septembrie 2006)