Oamenii din copaci

 
Hanya Yanagihara a publicat două romane, Oamenii din copaci (The People in the Trees, 2013) și O viață măruntă (A Little Life, 2015). Locuiește în New York.

Autoarea bestsellerului O viață măruntă (nominalizat la Man Booker Prize și National Book Award) le dăruiește cititorilor o aventură antropologică fascinantă, cu o viziune profundă și tragică asupra ciocnirii culturilor.
 
În 1950, tânărul medic Norton Perina pornește într-o expediție pe o insulă microneziană izolată în căutarea unui trib pierdut. În scurt timp dă peste un grup straniu de locuitori ai pădurii care par să fi atins o formă de imortalitate; dacă trupurile acestora nu sunt afectate de înaintarea în vârstă, mințile li se deteriorează inexorabil. Perina le descoperă secretul și își publică cercetările în Statele Unite, unde va deveni celebru. Descoperirea sa are însă un preț cumplit, nu doar pentru locuitorii insulei, ci și pentru Perina însuși.

"Un roman de o inventivitate epuizantă, aproape sfidător în refuzul lui de a oferi izbăvire sau alinare... Cât despre Yanagihara, este o scriitoare în fața căreia nu poți decât să te minunezi."(The New York Times Book Review)
"O poveste plină de enigme, o parabolă ecologică, o confesiune monstruoasă și o analiză pătrunzătoare a relativismului moral... Un triumf al imaginației."(Anthony Doerr, autorul romanului Toată lumina pe care nu o putem vedea)
"Cuceritor, cu o narațiune multistratificată... Yanagihara este o povestitoare desăvârșită... O carte extrem de ambițioasă și antrenantă."(The Boston Globe)



19 martie 1995
Cercetător celebru acuzat de abuz sexual
ASSOCIATED PRESS

Bethesda, Maryland - Dr. Abraham Norton Perina, celebrul imunolog și director emerit al Centrului de Imunologie și Virologie de la Institutul Național al Sănătății din Bethesda, Maryland, a fost arestat ieri în urma unor acuzații de abuz sexual.

Dr. Perina, 71 de ani, a fost inculpat invocându-se trei capete de acuzare pentru viol, trei capete de acuzare pentru act sexual cu un minor, două capete de acuzare pentru agresiune sexuală și două capete de acuzare pentru punerea în pericol a unui minor. Acuzațiile au fost formulate de către unul dintre fiii adoptivi ai Dr. Perina.

"Aceste acuzații sunt false", a afirmat avocatul lui Perina, Douglas Hindley, într-o declarație dată ieri. "Dr. Perina este un membru important și foarte respectat al comunității științifice si este dornic să rezolve această situație cât mai repede cu putință, astfel încât să se poată întoarce la lucru și la familia sa."

Dr. Perina a câștigat Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1974pentru identificarea sindromului Selene, o afecțiune care întârzie îmbătrânirea. Afecțiunea, în care corpul victimei rămâne conservat într-o tinerețe relativă chiar și pe măsură ce mintea acesteia se degradează, a fost descoperită în rândul populației Opa'ivu'eke din Ivu'ivu, una dintre cele trei insule din țara microneziană U'ivu. Sindromul era dobândit în urma consumului unei țestoase rare după care Dr. Perina a numit tribul și a cărei carne s-a descoperit că inactivează telomeraza, enzima naturală care dezintegrează telomerii și limitează astfel numărul de diviziuni al fiecărei celule. S-a constatat că persoanele afectate de sindromul Selene - numit după zeița Lunii din mitologia greacă, nemuritoare și pururi tânără - pot trăi secole întregi cu această afecțiune. Perina, care a ajuns prima dată în U'ivu în 1950, ca tânăr medic, alături de cunoscutul antropolog Paul Tallent, și-a petrecut mulți ani pe insule efectuând cercetări de teren. De acolo i-a adoptat;si pe cei 43 de copii ai săi, mulți dintre ei orfani sau fii și fiice ai unor membri săraci ai tribului Opa'ivu'eke. Mai mulți dintre aceștia se află în prezent în grija lui Perina.

"Norton este un tată exemplar și o minte strălucită", a declarat Dr. Ronald Kubodera, de mult timp cercetător la laboratorul lui Perina și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai omului de știință. "Sunt încrezător că aceste acuzații ridicole vor fi retrase."

3 decembrie 1997
Cercetător de seamă, laureat al Premiului Nobel, condamnat la închisoare
REUTERS

Bethesda, Maryland - Dr. Abraham Norton Perina a fost condamnat astăzi la 24 de luni de închisoare pe care urmează să le execute la Penitenciarul Frederick.

Dr. Perina a primit Premiul Nobel pentru Medicină în 1974 pentru demonstrarea faptului că ingerarea cărnii unei țestoase dispărute în prezent, din țara microneziană U'ivu, ar inactiva telomeraza, care limitează numărul de diviziuni al fiecărei celule. Afecțiunea, cunoscută drept sindromul Selene, s-a dovedit a fi transmisibilă la o varietate de mamifere, inclusiv la om.

Perina s-a numărat printre foarte puținii occidentali care au primit acces nelimitat la această insulă extrem de izolată și misterioasă, iar în 1968 a adoptat primul copil din totalul de 43, toți originari din U'ivu și crescuți în locuința sa din Bethesda. In urmă cu doi ani, Perina a fost acuzat de viol și punerea în pericol a unui minor; acuzatorul său este unul dintre copiii adoptați.

"Este o tragedie uriașă", spune Dr. Louis Altschur, directorul Institutului Național al Sănătății, unde Dr. Perina a lucrat ca cercetător timp de mulți ani. "Norton este o minte și un talent de excepție, și sper cu tărie că va putea obține tratamentul și ajutorul de care are nevoie."

Nici Perina și nici avocatul său nu au putut fi contactați pentru declarații.

Prefață

Sunt Ronald Kubodera - dar numai în revistele academice. Pentru toți ceilalți sunt Ron. Da, eu sunt Dr. Ronald Kubodera despre care ați citit cu siguranță în reviste și ziare. Nu, nu toate poveștile sunt adevărate - rareori sunt, desigur.

În cazul meu însă, cele mai importante sunt, iar eu sunt mândru de ele. Sunt mândru, de pildă, că am o relație cu Norton (atenție, cu doar optsprezece luni în urmă nici nu ar fi fost nevoie să spun acest lucru), pe care îl cunosc încă din anul 1970, când am început să lucrez la laboratorul său din Bethesda, Maryland, afiliat Institutului Național al Sănătății. Norton nu primise încă Premiul Nobel, dar munca sa revoluționase deja comunitatea medicală, schimbând pentru totdeauna modul în care cercetătorii vor percepe domeniul virologiei și al imunologiei, precum și, trebuie spus, al antropologiei medicale. Sunt mândru și de faptul că după ce am construit o relație în calitate de colegi am început o relație la fel de intensă ca prieteni; într-adevăr, relația mea cu Norton este cea mai plină de însemnătate dintre toate pe care le-am cunoscut vreodată. Cel mai important însă, sunt mândru de faptul că după evenimentele din ultimii doi ani încă sunt prietenul său, iar el încă este prietenul meu.

Sigur, nu că aș fi avut ocazia să vorbesc sau să comunic cu Norton pe cât de des mi-ar plăcea - sau, fără îndoială, pe cât de des i-ar plăcea și lui. Este o senzație stranie și stingheră să nu-l am aproape. De fapt, până să mă mut aici^[i] cu circa șaisprezece luni în urmă - cu o lună după pronunțarea sentinței lui Norton - nu cred că, în cursul natural al evenimentelor cotidiene și așa mai departe, au trecut mai mult de două zile fără să ne vedem. Poate nici chiar atât. (Nu iau în considerare, desigur, circumstanțele deosebite, cum ar fi concediile ocazionale cu soția mea de la vremea aceea sau călătoriile pe care le făceam independent unul de altul, la evenimente precum înmormântările și nunțile etc. Totuși, chiar și în acele situații făceam efortul de a comunica zilnic cu el, fie prin telefon, fie prin fax.) În esență, faptul că vorbeam cu Norton, lucram cu Norton, eram cu Norton constituia o parte integrantă a vieții mele cotidiene, la fel cum unii se uită la televizor în fiecare zi sau citesc ziarul în fiecare zi: este unul dintre acele ritualuri ușor de uitat, însă deloc nesemnificative, care te liniștesc că viața merge mai departe așa cum te aștepți. Însă atunci când un asemenea ritm e întrerupt din senin efectul este mai mult decât tulburător, este răvășitor. Așa m-am simțit în ultimul an și jumătate. Dimineața mă trezesc și îmi văd de treabă ca de obicei, dar seara amân invariabil mersul la culcare, umblu prin apartament, privesc în gol în noapte, mă întreb ce-am uitat. Bifez zecile de treburi mărunte pe care le-am realizat, fără să gândesc, într-o zi obișnuită - am deschis corespondența? am răspuns la scrisori? am respectat termenele-limită? am încuiat ușile? - până când, în cele din urmă, cu regret, urc în pat. Abia în pragul somnului îmi amintesc că însuși tiparul zilelor mele s-a schimbat, iar atunci încerc o scurtă clipă de melancolie. Ați crede că ar trebui să fiu deja în stare să accept circumstanțele schimbate ale vieții lui Norton și, prin extensie, ale vieții mele, dar ceva din mine rezistă; la urma urmei, a făcut parte din rutina mea timp de aproape trei decenii.

Dacă viața mea este singuratică, ce-aș putea spune despre a lui Norton? Când mă gândesc la condițiile de care are parte mă cuprinde furia: Norton nu mai este tânăr, nici sănătos, iar închisoarea nu îmi pare deloc o pedeapsă adecvată sau rezonabilă.

Știu că această convingere este o opinie minoritară. Am pierdut șirul dăților când am încercat să-l explic pe Norton - omenia, inteligența și caracterul său extraordinar - prietenilor, colegilor și reporterilor (și judecătorilor, juraților și avocaților). Într-adevăr, în ultimele șaisprezece luni am avut multe prilejuri de a-mi reaminti de trădarea foștilor prieteni ai lui Norton, de cât de repede au uitat și au abandonat un om pe care afirmau că-l iubesc și-l respectă. Unii prieteni - oameni pe care Norton îi cunoștea și cu care lucra de decenii întregi - aproape au dispărut în neant de îndată ce a fost pus sub acuzare. Mai răi însă au fost cei care l-au părăsit după ce a fost găsit vinovat. Atunci mi-am adus aminte de cât de necinstiți și de duplicitari sunt majoritatea oamenilor.

Dar divaghez. Una dintre principalele greutăți ale încarcerării lui Norton este lupta cu monotonia intensă care a ajuns inevitabil să-i definească situația. Trebuie să recunosc, am fost puțin surprins când a început, la nici o lună după condamnare, să se plângă de o plictiseală debilitantă. Întotdeauna a fost unul dintre cele mai fierbinți visuri ale lui Norton - visul, cred, împărtășit de mulți oameni străluciți care au prea multe pe cap - ca timp de o lună sau un an să se afle într-un loc călduros fără absolut nici un angajament. Să nu aibă discursuri de ținut, articole de scris sau redactat, studenți de instruit, copii de îngrijit, cercetări de efectuat; doar o întindere goală și netedă de timp deschis pe care să fie liber să-l aglomereze cu orice și-ar dori. Norton a vorbit în-totdeauna despre timp ca despre un ocean, o întindere goală și nesfârșită, asemenea unei oglinzi, și într-adevăr, acest vis - "timpul-ocean", îi spunea - a devenit un fel de glumă, o abreviere pentru discuțiile despre subiecte pe care spera să le urmărească într-o bună zi, dar de care nu avea cum să se ocupe în prezent. Așa că făcea jurăminte: în timpul-ocean va crește ferigi tropicale. În timpul-ocean va citi biografii. În timpul-ocean își va scrie memoriile. Nimeni, cu atât mai puțin Norton, nu s-a gândit vreodată că va avea într-adevăr timpul-ocean, dar acum desigur că îl are, minus locul călduros și toropeala plăcută și leneșă pe care o asociezi cu lenea binemeritată. Din păcate însă, se pare că Norton pur și simplu nu este pregătit să aibă timp liber; într-adevăr, este o adevărată tortură pentru el (deși, cu siguranță, mare parte din acest sentiment poate avea la origine împrejurările nefericite în care i s-a acordat acest timp liber). Într-o scrisoare recentă se confesa:

Pare o idee înțeleaptă.

Dar în ciuda gravității evidente a situației în care se găsește acum Norton, există persoane suficient de teme-rare cât să sugereze că ar trebui să fie recunoscător pentru ceea ce ele consideră indulgența cu care a fost tratat, o sugestie care pare nu doar obtuză, ci și crudă. Unul dintre acești oameni este Herbert West (al cărui nume l-am schimbat cu reticență), alt colaborator de-al lui Norton de la începutul anilor '80, care s-a oprit să-l viziteze pe Norton la Bethesda în drum spre o conferință la Londra.

Asta se întâmpla înainte de proces, dar după punerea sub acuzare, când Norton era în arest la domiciliu și toți copiii fuseseră luați din grija sa. West, care mi se păruse întotdeauna mai tolerabil decât majoritatea foștilor colaboratori ai lui Norton, i-a făcut o vizită de vreo oră, iar la final m-a invitat să iau cina cu el la restaurant. Nu voiam în mod deosebit (și mi s-a părut extrem de nepoliticos să mă invite în fața lui Norton, care, la urma urmei, nu avea voie să părăsească locuința), dar Norton m-a îndemnat să merg, întrucât avea niște treburi de făcut și nu i-ar fi stricat puțină intimitate.

Prin urmare, m-am lăsat convins să ies la cină cu West; deși îmi era greu să nu mă gândesc la Norton singur în casă, am reușit să avem o discuție surprinzător de plăcută despre activitatea lui West și lucrarea pe care urma s-o prezinte la conferință, despre un articol pe ca- re-l publicasem împreună cu Norton în New England Journal of Medicine înainte să fie arestat și despre câteva cunoștințe comune, până când West a spus, în timp ce ni se așezau deserturile în față:
- Norton a îmbătrânit mult.
- Se află într-o situație îngrozitoare, i-am răspuns.
- Da, îngrozitoare, a murmurat West.
- Este extrem de nedrept, am zis. Cum West tăcea, am vrut să-i mai dau o șansă repetând: Extrem de nedrept.

West a oftat și și-a tamponat colțurile gurii cu capătul șervetului, un gest forțat și efeminat, precum și ostentativ, odios de anglofil. (West studiase - cu decenii în urmă și numai doi ani - la Universitatea Oxford cu o bursă Marshall, lucru la care făcea aluzie cu un talent ieșit din comun în fiecare interacțiune socială și de afaceri.) Mânca o prăjitură cu afine, care îi pătase dinții cu movul livid al vânătăilor.
- Ron, a început el.
- Da? am zis.
- Tu crezi că a făcut-o?

Învățasem deja să mă aștept la întrebarea aceea, precum și să dau replica potrivită.
- Dar tu?

West mi-a zâmbit, apoi s-a uitat în tavan înainte să mă privească iar.
- Da, a spus. Tu nu, a adăugat peste câteva clipe, puțin întrebător.

Învățasem ce să răspund și la acest lucru.
- Nu e relevant dacă a făcut-o sau nu. Norton este o minte strălucită, iar pentru mine asta e tot ce contează; aș spune că și pentru istorie la fel.

S-a lăsat tăcerea.
În cele din urmă, West a zis sfios:
- Ar trebui s-o iau din loc curând. Am ceva de citit înaintea zborului de mâine.
- În regulă, am zis, după care ne-am terminat deserturile în tăcere.

Veniserăm cu mașina mea la restaurant, iar după ce am plătit cina (West a încercat să-mi facă cinste, dar am avut câștig de cauză), l-am condus înapoi la hotel. în mașină a făcut câteva încercări de conversație, care m-au înfuriat și mai tare.

În parcarea hotelului, după ce am stat în tăcere câteva minute, West nerăbdător, eu furios, a întins în cele din urmă mâna, iar eu i-am strâns-o.
- Bun, a zis.
- Mulțumesc pentru vizită, i-am spus imediat. Știu că lui Norton i-a făcut plăcere.
- Bun, a repetat West. Nu-mi dădeam seama dacă-mi apreciase sarcasmul sau nu; m-am gândit că nu. O să mă gândesc la el.

Din nou s-a lăsat liniștea.
- Dacă e găsit vinovat..., a început West.
- Nu va fi, i-am spus.
- Dar dacă e, o să meargă la închisoare?
- Nu-mi imaginez așa ceva.
- Ei bine, dacă e, a insistat el - și mi-am amintit cât de neatractiv de ambițios, cât de lacom fusese ca om de știință, și cât de nerăbdător fusese să părăsească laboratorul lui Norton și să aibă unul propriu -, atunci măcar o să aibă o grămadă de timp-ocean, nu-i așa, Ron?

Am fost atât de îngrozit de nerușinarea lui, încât m-am trezit incapabil să răspund. În timp ce eu stăteam cu gura căscată, West mi-a zâmbit, și-a mai luat o dată rămas-bun și a coborât din mașină. L-am urmărit cum a intrat în hotel pe ușile duble și a pătruns în holul foarte luminat, după care m-am întors acasă la Norton, unde îmi petreceam majoritatea nopților. În lunile următoare procesul a început și s-a terminat, stabilirea sentinței a început și s-a terminat, dar e inutil să spun că West nu a mai venit niciodată în vizită la Norton.