"Urlând bine" poezii patriotice s-a îndreptat spre actorie, ajungând să joace teatru aproape non-stop pe scena Naționalului ieșean. La peste 40 de ani a avut prima experiență cinematografică. A fost distribuit de majoritatea regizorilor importanți de film din România, făcând din rolurile sale adevărate bijuterii actoricești.
Drumul profesional al lui Teo Corban a început la Bârlad și pe 11 februarie 2015 se oprește, pentru câteva ore, la Berlin, unde Aferim! - filmul lui Radu Jude - va fi proiectat în competiția oficială a Berlinalei.
Un interviu despre Aferim! - unul dintre cele mai așteptate filme ale anului 2015, povești de pe platourile de filmare și de pe scara blocului și câteva portrete veritabile ale regizorilor cu care a lucrat Teo Corban.
Claudia Nedelcu Duca: Sunteți unul dintre actorii prezenți în producțiile importante de film din ultimii ani, și cu toate acestea, în presa din România, sunt foarte puține articole și interviuri despre dvs. Ar putea fi o explicație lipsa unui buget dedicat promovării mai agresive a producțiilor de film și, implicit, slabul interes al publicului și al presei pentru filmul românesc sau ar putea fi alte explicații?
Teo Corban: Într-un fel ați și răspuns: filmul românesc, în general, este vitregit de o imagine bună în țară și de aici lipsa de interes. Am vorbit cu multe cunoștințe care nu au legătură cu teatrul sau filmul și mi-au mărturisit că nu au chef să vadă filme românești. Îi deprimă pentru că exprimă o realitate pe care ei o trăiesc. Îi doare foarte tare să vadă și la cinematograf aceeași viață tristă și cenușie. Este o preconcepție care s-a extins și asupra actorilor care joacă în filme românești.
C.N.D.: Efortul producătorilor de a-și promova producțiile vi se pare unul susținut?
T.C.: Nu se ocupă îndeajuns nici producătorii și nu ține neapărat de un buget special pentru treaba aceasta, ci pur și simplu sunt mulțumiți că au finalizat munca asta titanică de a termina filmul și de a-l lansa. Noi prin contract, cel puțin eu ca actor, am uneori clauze care îmi interzic să povestesc despre film mai mult decât este cuprins în materialele pe care mi le oferă producătorul. Sunt destul de strâmtorat. Chiar despre Aferim! spun foarte puține vorbe pentru că încă nu am dezlegare, nu știu exact de unde și până unde pot să mă refer la filmul acesta.
C.N.D.: În țările care au o cinematografie mai activă se invită presa pe platourile de filmare, actorii dau interviuri, se lansează comunicate nu doar accidental privind începerea și / sau finalizarea unor filmări.
T.C.: Eu simt pe pielea mea. Spuneați că sunt prezent în filmul românesc. Sunt prezent, dar publicul nu știe! Eu știu foarte multă lume care habar nu are că eu fac și film. Mulți din Iași știu că sunt actor de teatru, de film foarte puțini. Desigur, este și ignoranța lor, dar, cu siguranță, nu este doar vina publicului, ci este și vina celor care fac filmele și nu le promovează suficient și a celor din mass-media.
C.N.D.: Câte cinematografe sunt acum în Iași?
T.C.: Nu știu ce mai funcționează. Sunt unul sau două. Unul este sigur - Victoria care este mare, dar nu este populat. Nu intră lume în el. Le e frică. Plus că au aparatele de sonorizare de prin anii '70, iar când vii cu filmele cu sonorizare de tip modern, nu se aude nimic, citești pe buze ce vorbesc actorii.
C.N.D.: Cum v-ați întâlnit cu actoria? Care a fost primul pas, primul impuls care v-a dus spre teatru?
T.C.: Este o chestiune care nu mă onorează. În liceu am nimerit la unul cu profil industrial și mi-am dat seama că nu rimez cu acel loc și am început să chiulesc. Dar cum chiuleam? Se organizau niște serbări, un fel de "Cântarea României", montaje literar-artistice cu recitări, cu cărat steaguri, cu coruri. Într-o zi am fost racolat: "Hai, nu vii la un montaj literar să cari niște steaguri, că ești mai înalt?". Și m-am dus. După aceea s-a îmbolnăvit un recitator și mi-au zis: "Tu nu poți să spui o strofă din aceasta cu partidul?", "Pot!". Am făcut o probă, mi-au zis: "Spune-o mai tare!" Și am zis-o tare. "Ești bun, ești bun: urli bine!"
Apoi m-a văzut cineva de la Școala Populară de Artă și a zis că pare că am talent. M-a chemat să fac teatru. M-am dus acolo, am activat mai multă vreme și mi-au spus că sunt talentat. Am început să cred și eu și m-am pregătit pentru teatru.
C.N.D.: ... și ați ajuns la I.A.T.C., la clasa lui Dem Rădulescu și cu asistent Dragoș Galgoțiu. Câți studenți avea pe-atunci secția de actorie?
T.C.: Eram 9, dar în an paralel cu mine se mai inventase, în acei triști ani '80, încă o clasă care se numea "seral". Evident că ei făceau ziua cursurile, dar aveau obligația de a aduce o adeverință că lucrează undeva, și toți erau paznici de noapte, pompieri, adică erau în câmpul muncii. Făceau 5 ani în loc de 4.
C.N.D.: Au fost în această clasă actori care au confirmat?
T.C.: Da. Au ieșit actori cu acte în regulă. Bebe Cotimanis era coleg din clasa paralelă seralistă.
C.N.D.: Cu cine ați mai fost în generație?
T.C.: Cu Maia Morgenstern, cu Dan Puric...
C.N.D.: O clasă bună!
T.C.: Da, am fost o clasă considerată foarte bună la vremea aceea, adică pentru clasele lui Dem Rădulescu, care erau discutabile în general, noi am fost cea mai bună promoție a lui "Bibanu", așa i se spunea lui Dem Rădulescu.
Am jucat teatru mult. Non stop!
C.N.D.: După ce ați terminat I.A.T.C. v-ați dus la Bârlad.
T.C.: Am fost exilat! Pentru că era repartiție. Repartiție de actori în orașe mici, în teatre mici. Orașele mari erau închise. Bârladul fiind cel mai aproape de Iași și fiind relativ aproape și de București, am ales Bârladul în loc de Turda sau Reșița.
C.N.D.: După care a urmat o scurtă perioadă la Constanța și apoi v-ați întors în Moldova, la Iași. Ce s-a întâmplat la Constanța? De ce ocolul acesta așa de mare, Bârlad - Constanța - Iași?
T.C.: La Constanța trebuia să se întâmple un reviriment, după modelul Piatra Neamț. S-au dus vreo trei regizori tineri, și voiau să-și facă trupă de actori. Era vorba să vină Maia Morgenstern, Mircea Rusu, eu și încă vreo câțiva. Până la urmă m-am dus eu cu încă doi. Din motive politice, mare lucru nu s-a întâmplat. Trupa nu s-a închegat și, după un an de zile, am cedat și am plecat la Iași pentru că acolo puteam să primesc apartament. Nu m-am dus de dragul de a trăi în Iași. Având buletin de Iași, m-am dus la Iași unde am jucat teatru mult. Non stop!
C.N.D.: Înainte de '89 ați jucat în vreun film?
T.C.: Nu. Chiar în buza Revoluției prinsesem un rol destul de bun la regretatul Tudor Mărăscu, într-un film despre cum a fost distrusă aviația românească de către sovietici. Era o temă foarte curajoasă la vremea aceea. Prinsesem un maior slovac, învățasem și limba slovacă, dar filmul s-a oprit. Mergând cu autobuzul spre Poiana Brașov, îmbrăcați în uniforme, cu arme la noi cu tot ce ne trebuia pentru filmare, o mașină, o Dacia neagră, ne-a barat calea. I-au chemat pe regizor și pe producător jos la o discuție. I-am văzut prin parbriz cum au parlamentat mai multă vreme, s-au întors și au zis: "Hai, întoarcem autobuzul și mergem înapoi în Brașov!" "Păi de ce, nu se filmează azi?" "Nu, nu se filmează deloc!" "Cum deloc?" "Deloc-deloc, se interzice filmatul!" Ni s-a spus că țara e sub consemn, nu e voie cu arme prin munți, prin orașe. Nu e voie pentru că sunt mișcări, sunt tulburări mari în "subteranul" țării. Asta era prin noiembrie '89. N-am înțeles la vremea aceea. După o lună am înțeles.
Așa (n-)am debutat eu în cinematografie!
C.N.D.: Și următoarea încercare, după ceva ani, v-a dus la Cannes (2004)!
T.C.: A durat ceva! Până în 2003 nu m-a văzut nimeni.
C.N.D.: A fost scurtmetrajul lui Corneliu Porumboiu Călătorie la oraș, premiat și el la Cannes. Cum ați ajuns în distribuție?
T.C.: Corneliu a avut, cel puțin la începutul carierei, o aplecare spre subiecte care țineau strict de zona Moldovei, fiind zona lui natală. Vasluiul neavând teatru, deci neavând nici actori, a apelat la actori din proximitate, de la Iași. S-a interesat prin diverse persoane ce actori buni sunt la Iași, care joacă mai firesc, mai adevărat, mai puțin alterat și m-a luat și pe mine. N-a fost cea mai strălucită colaborare. Era destul de sceptic în privința mea.
C.N.D.: Se pare că v-ați înșelat pentru că la primul lungmetraj v-a luat tot pe dvs.
T.C.: Și pe mine m-a surprins, pentru că la scurtmetraj nu mi s-a părut așa de entuziasmat de colaborarea noastră. Sau poate așa era felul lui de a fi, "să nu mi-o iau în cap". Nu știu. De aceea, atunci când mi-a dat telefon că m-a distribuit în lungmetrajul A fost sau n-a fost? am rămas foarte surprins, nu m-am așteptat.
Au aplaudat vreo 10-15 minute, nu mai știu cât, căci parcă eram drogat, aveam senzația că visez!
C.N.D.: Povestiți-ne cum a fost la Cannes 2006. După o carieră teatrală în care ați jucat "non stop", primul rol într-un film de lungmetraj (A fost sau n-a fost?) v-a prilejuit prezența pe covorul roșu al uneia dintre cele mai importante competiții cinematografice.
T.C.: Am fost cu Corneliu, cu producătorul Dan Burlac și cu ceilalți doi protagoniști ai filmului. Eram puțin caraghioși. Ne simțeam ca niște basarabeni ieșiți într-un oraș mai mare. Eram comici. Noi trei umblam de brațetă pe croazetă (ca să fac și-o rimă!). A fost frumos momentul vizionării filmului. Reacția de la final a fost senzațională! A fost o regie specială: nu ne-au mai chemat pe scenă la final, s-au aprins reflectoarele pe locurile unde eram noi și s-a ridicat sala în picioare. Au aplaudat vreo 10-15 minute, nu mai știu cât, căci parcă eram drogat, aveam senzația că visez! Ca urmare a vizionării filmului, pe stradă, încă vreo două zile cât am mai stat, lumea se uita la noi și ne zâmbea. Acum nu știu dacă pentru că eram penibili sau pentru că le era drag de noi. Și toată lumea voia să ne atingă.
C.N.D.: De ce spuneți că ați fi putut arăta penibil? De ce credeți că era caricaturală prezența dvs. acolo?
T.C.: Pe de o parte personajele erau comice în filmul lui Porumboiu, dar pe de altă parte aveam și noi autoironia noastră, că ne uitam unii la alții și nu cadram foarte bine cu lumea de la Cannes. Nu aveam ținuta aceea, "ștaiful" de Cannes. Se vedea că suntem puțin provinciali. De aceea ne amuzam unii de alții. Dar oricum, lumea ne zâmbea! Evident, cu drag, pentru că ne văzuseră în film și filmul prinsese foarte bine la public.
C.N.D.: Pentru Berlinală, unde sunteți în competiție pentru cel mai bun actor cu americanii Christian Bale și James Franco, polonezul Janusz Gajos, chinezul Wen Jiang, cum credeți că o să fie? V-ați obișnuit cu binemeritatul statut al actorului premiat astfel încât la Berlinală să nu vă mai simțiți stingher?
T.C.: Iau lucrurile ca atare. Este un moment special în viața mea. O să exploatez un eveniment trist care mi s-a întâmplat acum două săptămâni, când m-am internat de urgență la spital. M-au găsit bolnav cu inima și am descoperit și un diabet. Mi-au pus perfuzii și după câteva zile mi-am revenit. Astfel că acum voi avea reacțiile mult mai ponderate, nu mai fabric nimic în cap. Iau lucrurile ca atare ca să mă simt bine, să nu am palpitații și să-mi fie rău. Deci din punctul acesta de vedere o să mă strunesc.
C.N.D.: I-ați văzut jucând pe ceilalți actori alături de care sunteți nominalizat?
T.C.: Pe Christian Bale. Atât.
C.N.D.: Mergeți să vedeți filmele celorlalți nominalizați la Ursul de Argint?
T.C.: În funcție de programul pe care ni-l stabilesc organizatorii.
C.N.D.: Vă așteptați, după selecția filmului în competiția oficială, să fiți nominalizat, să fiți pe această listă foarte scurtă și foarte valoroasă?
T.C.: Nu. Nici în visele cele mai ciudate. Dar niciodată când te apuci de o treabă nu te duci atât de departe: vreau rolul sau filmul acesta să-l facem pentru festivalul X sau pentru palmaresul nu-știu-care. Nu există așa ceva.
C.N.D.: Cum ați primit vestea nominalizării? Cine v-a dat-o? Radu Jude, producătoarea Ada Solomon?
T.C.: Vestea am primit-o într-o dimineață într-un mod foarte comic: pe la 8 și ceva m-a sunat cineva de la Agerpress să-i spun câteva vorbe despre nominalizarea la Ursul de Argint. Eram destul de confuz. Aveam și febră. L-am rugat să repete, credeam că nu am auzit bine. Mi-a repetat omul mai clar, explicându-mi despre nominalizarea la Ursul de Argint. Am râs amândoi, am chicotit și nu am crezut că e adevărată informația până ce nu am fost bombardat cu alte telefoane de către jurnaliști, căci cei de la producție au uitat să mă mai sune. Vestea a fost bună, nu mai contează cine a venit cu ea.
Îmi venea să-mi fac harakiri: eu, moldovean, să-l pronunț pe Ion Creangă oltenește!
C.N.D.: Este o veste bună și pentru cinematografia românească. Povestiți-ne puțin despre personajul din Aferim!.
T.C.: Este un scenariu deosebit față de toate scenariile în care am jucat. De când l-am citit mi-a plăcut foarte tare! Am ezitat să vin la casting la București din motiv că personajul călărea aproape tot timpul filmului. Și am ezitat vreo două luni. Mi-am găsit alte motive: că mă mutam cu casa, ceea ce era adevărat. Am tras de timp. Până ce au insistat să vin să dau proba. M-am dus. Nu mă cunoșteam cu Radu Jude, dar era bucuros că am venit în sfârșit. M-a întrebat de ce nu am venit până acum la casting: "Pentru că nu știu să călăresc!" "Ei, asta e problema?!" "Păi cred că acesta e primul lucru la proba pentru rolul acesta, nu-i așa? Prima întrebare e dacă știi să călărești. Dacă nu știi, atunci te duci acasă! Ei bine, eu nu știu să călăresc!" Iar Radu a zis: "Nu-i nimic. Înveți! Hai să facem proba!"
Am făcut proba, i-a plăcut și după aceea m-a muștruluit: "Uite dom'le, dacă veneai când ți-am spus noi nu ne mai chinuiam două luni și ceva, cu atâția oameni, să-i chemăm la probe". Și m-a întrebat: "Ție îți place scenariul?" "Îmi place foarte tare! De aceea am și venit! Căci dacă nu era frumos, nu mai veneam deloc!"
E un scenariu foarte muncit și, într-un fel, bizar, aș putea zice. Nu știu cum au gândit Radu Jude și Florin Lăzărescu. Probabil știți că scenariul este în proporție de 90% format din texte literare vechi, din hrisoave, din mărturii, din scrisori autentice din secolul al XIX-lea. Ei au dat o formă acestor texte, acestor mărturii, au inventat niște personaje, au inventat o minimă poveste, dar toate cuvintele, cel puțin cele pe care le rostește personajul meu, sunt autentice, din secolul al XIX-lea.
Pentru mine a fost un tur de forță să învăț atât de mult text, și într-o românească arhaică și cu accent sudic, nu moldovenesc, ceea ce pentru mine a fost foarte greu. Nu mai spun că erau și cuvinte, expresii luate de la Creangă. Ei, aici a fost cel mai greu! Îmi venea să-mi fac harakiri: eu moldovean să-l pronunț pe Ion Creangă oltenește! Era criminal de greu! În fiecare zi când terminam filmarea, seara pe la 22:00, făceam un duș și mă duceam să învăț textul încă două ore. Oricât de obosit eram, eu trebuia să învăț text. Și în fiecare zi, în fiecare noapte, eu aveam cuvinte care mă încâlceau, îmi rupeau neuronii. Dar, le-am învățat pentru că nu aveam de ales!
C.N.D.: Patina de limbaj și de timp nu va putea fi transpusă în traducerea filmului.
T.C.: Este foarte adevărat că va dispărea patina dată de limbaj. Noi glumeam unii cu alții, căci încă din timpul filmărilor era prezent un specialist care trebuia să vadă cum va face traducerea, și aveam ironii la adresa acestuia. Însă ceea ce este universal valabil uman transpare dincolo de floricelele de limbaj. Textul ca atare cu siguranță are de pierdut în urma traducerii, dar ceea ce este general valabil uman la personajele acestea și este exotic în același timp, pentru că apar foarte mulți țigani, grupuri de țigani. Și au fost țigani autentici, grupuri de căldărari sau de aurari sau de lingurari sau de ursari, grupuri care nu comunicau între ele pentru că nu vorbesc același dialect. Era straniu ce se întâmpla acolo. Parcă nu filmam în secolul XXI. Iar asta transpare în film și șochează.
Ca să revin la întrebarea legată de Constandin, personajul mi se pare foarte ofertant. Constandin este foarte vorbăreț și cochetează cu filozofia. Este un polițist, un zapciu, care are o înțelepciune a lui, este la o vârstă matură, e la o vârstă când simte că se apropie sfârșitul vieții, fără să fie ceva dramatic în asta. Oamenii oricum trăiau mai puțin în vremurile acelea și erau mai împăcați cu ideea morții. Erau mai înțelepți și luau lucrurile ca atare. Nu erau așa de stresați ca acum. Moartea era următorul pas.
Tipul acesta de personaj parcurge un drum inițiatic: zapciul îl învață pe fiul său cum să devină bărbat, cum să se înregimenteze social și cum să-și rezolve problemele. Să ajungă și el un om mare.
Mi-a plăcut foarte mult propunerea și când am primit vestea că sunt admis la probă, nu-mi venea să cred. Pentru că nu mă vedeam pe mine deloc în personajul acesta. Mi-a plăcut foarte mult și mă bucur că a ieșit ceva din treaba asta.
Eu sunt personajul acela, dar sunt un eu modificat.
C.N.D.: Puteți să ne spuneți mai multe despre interpretarea dvs.? Ce credeți că i-a convins pe cei de la Berlinală să vă nominalizeze la categoria "Cel mai bun actor într-un rol principal"?
T.C.: Dacă mă credeți, eu nu am văzut filmul! Așa că mi-e greu să vă spun. Doar dacă văd filmul pot să-mi dau seama cum e personajul. Eu sunt personajul acela, dar sunt un "eu" modificat. În perioada filmărilor totuși eram un alt Teo Corban, nu cel de zi-cu-zi. Și trebuie să mă văd cum eram în perioada aceea, că nu mai știu exact.
C.N.D.: Care a fost cea mai mare provocare la Aferim! în afară de lecțiile de echitație și călăritul propriu-zis? Ce v-a mai provocat la personaj?
T.C.: Să cotrobăi în mine. Să găsesc resursele pentru tipul acesta de personaj - eu nu sunt un tip vorbăreț, sunt foarte taciturn. Trebuia să găsesc miezul acestui tip de om pe care eu rar îl mai întâlnesc în secolul XXI. Tipologia aceasta de om am întâlnit-o la bătrâni, la bunica mea, de pildă. Avea un fel de înțelepciune și un soi de autoironie asupra vieții și a morții mai ales. Un tip de relaxare. Este o poveste din secolul XIX care se poate întâmpla la fel de bine și astăzi pentru că de fapt societatea nu s-a schimbat foarte mult. S-au schimbat modele, tehnologic am evoluat, dar în esență suntem cam aceiași. Modul de a gândi și de a vedea lumea al zapciului meu era foarte important să pătrundă undeva în mine, să găsească ceva ancestral, cum erau străbunii mei odată poate.
C.N.D.: Povestea filmului este construită pornind de la sclavia rromilor. Subiectul a fost interzis înainte de '89 și evitat, probabil din ignoranță, în ultimii ani. Ce ați aflat nou despre rromi în filmul acesta? Lucruri pe care nu le știați și pe care toată Europa și noi deopotrivă, care ne plângem de rromi, nu le știm?
T.C.: Cred că este considerat un subiect tabu din ignoranță. Eu am avut o revelație în privința rromilor. Un lucru de bine care sparge clișeele. Au fost foarte organizați și disciplinați la filmare! Parcă erau nemți: ce li se spunea să facă, aia făceau. Aveau fiecare câte un coordonator propriu care le transmitea ce au de făcut. Ei nu comunicau toți de-a valma, ci prin reprezentanți. Veneau reprezentanții grupărilor rromilor, li se spunea ce au de făcut, ei se duceau la grupurile lor și le transmiteau și oamenii aceia executau. Au fost niște zile de filmare foarte dificile pentru unii: trebuia să fie desculți și să alerge nenumărate duble prin apă rece și prin pietre ascuțite. S-au mai și tăiat la picioare, dar și-au făcut treaba și de câte ori li s-a cerut. Foarte disciplinați!
C.N.D.: Vă uitați la duble la filmare? Sau lăsați doar regizorul să aleagă dubla cea mai bună?
T.C.: Chestia cu uitatul la duble a actorilor nu e bătută în cuie. În general, eu până la Radu Jude, nu m-am uitat la duble: mi se interzicea. Mulți regizori interzic chestia asta: nu te uita tu din afară că îți distrugi personajul. La Radu nu a fost așa: lucrurile erau deschise și mă întreba dacă vreau să mă uit. De cele mai multe ori nu voiam. În momentul în care îmi cerea ceva și nu înțelegeam ce, ne uitam împreună la dublă și îmi arăta cum vrea să fie. În astfel de momente mă uitam la duble. Dar în rest, în general, evit să mă uit.
C.N.D.: Cum vă simțiți atunci când vizionați pentru prima oară filmul în care ați jucat?
T.C.: Am emoții foarte mari! Mi-e frică să nu fiu aiurea, să nu fiu eronat! Mi-e teamă că am greșit și mi-e frică mai ales pentru că nu mai pot schimba nimic. Mai ales că eu sunt obișnuit mai mult cu teatrul decât cu filmul: la teatru le rezolvi imediat, pe când la film nu le mai poți rezolva niciodată.
C.N.D.: Pe Aferim! o să-l vedeți prima oară la Berlinală?
T.C.: Da. Îmi iau doză dublă de pastile, deoarece sunt sub tratament. Ca să nu am emoții prea mari.
Nu ducem lipsă de filme bune, nu ducem lipsă de actori, de scenariști. Avem cu ce face film. Dar nu avem pentru cine.
C.N.D.: Ce dorințe mari aveți privind filmul românesc?
T.C.: Cea mai mare dorință a vieții mele este să fie cinematografe în România. Pentru că noi facem filme, noi românii! Le laudă străinii pe multe dintre ele, dar românii nu le văd decât foarte puțin, pe la mall-uri sau piratate. Nu există un cult al vizionării filmului, cum văd la alte popoare și cum era odată în România, când oamenii stăteau la coadă la cinematograf. Asta mi-aș dori în primul rând, pentru că nu ducem lipsă de filme bune, nu ducem lipsă de actori, de scenariști. Avem cu ce face film. Dar nu avem pentru cine. Și asta e foarte trist.
C.N.D.: Poate că publicul nu primește ceea ce și-ar dori. Cum credeți că ar trebui să fie filmul românesc, astfel încât publicul să vină la cinema?
T.C.: Aferim! este o opțiune bună și importantă pentru a testa. Dacă nici la Aferim! nu vine românul să se uite înseamnă că putem să ne ducem acasă cu toții și să închidem cinematografia românească. S-a tot spus că filmul românesc este minimalist, film de apartament, printre blocuri, pe lângă ghenele de gunoi. Scuza asta nu mai ține! Gata! Vrem ceva cu decor, epocă! Uite că avem film de epocă, cu cai, cu aventuri. Poate că la acesta să se dezmeticească lumea. Să vină să vadă! Poate e un început bun. De fapt unul dintre pariurile scenariștilor, dacă rețin eu bine, a fost și acesta: hai să facem ceva altfel decât s-a făcut după revoluție, ceva care să-i atragă pe oameni, pentru gustul publicului, fără să facă neapărat concesii.
C.N.D.: Cum era viața dumneavoastră înainte de A fost sau n-a fost? Cum s-a schimbat după ce ați jucat în acest film?
T.C.: Nu s-a schimbat foarte mult! Viața mea era teatrul și viața mea a continuat să fie teatrul! La despărțire, după ultima zi de filmare, Corneliu Porumboiu mi-a mulțumit și mi-a zis: "De-acum înainte vei juca la mine, tată!" Și iată că au trecut aproape 10 ani și n-am mai jucat. Am comunicat cu el în toată perioada aceasta. De câte ori eram solicitat să joc în diverse producții de televiziune mai dubioase, mai îndoielnice calitativ după gustul meu, îl întrebam pe Corneliu, care este un fel de tată al meu - de fapt el este tatăl meu, căci el m-a adus în filmul românesc - îl întrebam: "Să fac pasul ăsta?" Și el îmi interzicea cu hotărâre: "Nu! De ce? Nu ai bani? Chiar mori de foame?" "Nu mor de foame." "Nu. Tu trebuie să faci film! Dacă te bagi în toate porcăriile, te vei strica, vei avea o pată, o etichetă urâtă și vor fugi regizorii de tine! " Și l-am ascultat, și nu m-am băgat în porcării. Dar a avut dreptate: până la urmă au venit și rolurile, filmele. Nu tot timpul, dar au venit. Suficiente.
C.N.D.: Vă recunosc acum oamenii cu mai multă ușurință pe stradă în Iași, în București? Vă deranjează? Vă place?
T.C.: Mă deranjează că nu mă recunosc! Nu mă știe nimeni. Am și eu un fel de a fi - nu mă expun, nu mă bag în față, nu bat cu pumnul în tejghea: "Eu sunt artistul!. M-ai văzut în ceva!" Și asta pentru că nu vine lumea la filme.
Legat de asta vă spun o întâmplare reală despre A fost sau n-a fost? M-am întâlnit cu un vecin ducând găleata la gunoi care mi-a spus: "Dl. Corban, v-am văzut aseară la televizor." Nu știam la ce face referire. Nu făcusem niciun interviu. "Ba da, domnule, erai într-o dezbatere cu niște colegi de-ai dumitale. Mi-a plăcut. Erai vehement." M-am prins eu și i-am spus că era film. "Ei, era film! Era talk show din ăsta, cum să fie film?! Era ceva despre revoluție". "Era film", îi zic eu. "Cum să fie film, ce, eu nu știu ce-i ăla film?! Era o discuție acolo cu niște băieți." Asta e percepția. Nu au cum să mă recunoască oamenii că sunt actor dacă ăla nu era film.
C.N.D.: Și colegii din teatru ce spun? Se mândresc? Vă invidiază?
T.C.: Colegii? Nimic. Cred că mă invidiază. Mă mai și felicită. Nu se întâmplă nimic deosebit. Eu sunt foarte fericit! Eu și prietenii pe care îi am, nu mulți, suntem fericiți.
Îmi descopăr personajele foarte mult când mănânc, foarte mult când merg sau mă uit pe pereți. Secundă de secundă.
C.N.D.: Pentru piesele de teatru există o perioadă în care repeți și te apropii cu pași mici de un personaj, îl descoperi în timpul repetițiilor. Dvs. ați făcut trecerea foarte rapid, în film, de la Constandin la Pătrașcu - personajul din Un etaj mai jos, regia Radu Muntean. Distanța dintre cele două filmări a fost una foarte scurtă. Cum ați făcut trecerea de la personajul Constandin pentru care ați muncit mai mult ca să ajungeți la el fiind foarte diferit de dvs. către Pătrașcu care e mai degrabă un civil pe care, teoretic, îl puteți construi mai ușor?
T.C.: Au fost șase zile de pauză între cele două filmări. Cineva mi-a spus că sunt foarte versatil. Nu am negat pentru că versatilitatea ține până la urmă de esența actoriei. De aia m-am făcut actor să pot să joc tot felul de personaje, nu contează distanța. Puteau fi și 6 zile și 6 ani. Timpul nu are nicio legătură cu asta. Pur și simplu când s-a terminat ultima dublă de la Aferim! personajul ăla pentru mine a început să se disipeze, să se dizolve, să se risipească și să îi facă loc altuia. Iar celălalt personaj a venit pentru că era o altă poveste, alt regizor, alt text, altă lume de care m-am îmbibat, de care m-am apropiat. Nu am început să filmăm imediat, evident. Au fost repetiții.
C.N.D.: Cum vă construiți personajele din teatru și cum pe cele din film?
T.C.: Din păcate în România, am mai zis, nu există școală de actorie de film. Așa că eu le construiesc ca și pe celelalte. Actoria e aceeași. Mijloacele diferă de la teatru la film. Dar nu foarte mult pentru că în teatru nu se mai joacă operetistic ca acum 50 de ani. Se cere firesc, normalitate pe scenă. Nu mai suntem păpuși mecanice. Începem cu întrebările de la Stanislavski - cine sunt eu? Ce vreau? Începem cu abc-ul meseriei pe care o știm cu toții. Îmi descopăr personajele foarte mult când mănânc, foarte mult când merg sau mă uit pe pereți. Secundă de secundă. Chiar și atunci când dorm, o parte din creier muncește. Sunt obsedat de personaj și caut soluțiile adecvate ca să ajungă la personajul ăla și să nu fie fals, să fie cât mai autentic și conform scenariului.
C.N.D.: Vă uitați la filme?
T.C.: Da. La cinematograf merg rar pentru ca mall-urile nu îmi plac iar în cinematografele vechi nu înțelegi nimic. Acasă mă uit mult.
C.N.D.: Un film care v-a plăcut mult...
T.C.: În ultima perioadă, nu știu. Nu pot să dau niciun titlu. Sunt un cârcotaș. Nu devin fan imediat. Dacă vreau să revăd un film după un timp și mă convinge și atunci, rămâne în zestrea mea de plăceri spirituale.
C.N.D.: Cu ce regizori v-ați mai dori să lucrați, în afară de cei foarte mari cu care ați lucrat deja?
T.C.: Îmi doresc să lucrez cu Nae Caranfil. Și Dumnezeu mi-a dat șansa de a lucra în primăvara asta la 6,9 pe scara Richter. Proba am dat-o anul trecut. Am luat-o. Din motive financiare, filmul se face abia anul acesta. Aș vrea să lucrez cu Cristi Puiu cu care am lucrat indirect la alte producții și cu alți regizori tineri și talentați pe care eu nu îi cunosc și mi-ar plăcea să ne cunoaștem.
C.N.D.: Știm că toate rolurile pe care le interpretează un actor sunt importante și dragi, uneori în egală măsură. Dvs. aveți vreun personaj care v-a provocat în mod special, care a deveni cumva cel mai drag?
T.C.: Este un scurtmetraj care mi-a plăcut foarte mult. Scenariul și regia sunt semnate de Dorian Boguță - De azi înainte. A luat premiul UCIN cu acest film. Nu premiul este important. Mi-a fost drag din prima. Este un scenariu foarte bun. L-am și suspectat că nu e al lui. L-am bănuit, fiind basarabean, că l-a furat de la ruși, l-a tradus și acum zice că e al lui. Glumeam. Mi-a plăcut foarte mult. Nu e cel mai tare film din lume, nu e rolul vieții mele, dar mi-a fost drag.
C.N.D.: De ce?
T.C.: Personajul ăla semăna foarte mult cu tatăl meu. Mi-a fost și ușor să-l joc pe tata pentru că îl știam.
C.N.D.: Este vreun rol din cinematografia românească și unul din cea internațională pe care ați fi vrut să le faceți?
T.C.: Rolul se subjugă unui scenariu foarte bun. Roluri frumoase sunt chiar și în filme care nu m-au impresionat. De pildă, mi-ar fi plăcut rolul interpretat de Ștefan Iordache în Cel mai iubit dintre pământeni. Iar din cinematografia internațională multe din rolurile lui Anthony Quinn, pe care-l consider "lumina" în meseria mea. Sunt fan Anthony Quinn!
C.N.D.: Puteți să ne faceți o scurtă descriere a regizorilor cu care ați lucrat până acum? Cum au rămas în memoria dumneavoastră? De exemplu, când spuneți Radu Jude la ce vă gândiți?
T.C.: Radu Jude a rămas pentru mine ca un plutonier care-l chinuie pe săracul răcan când se înrolează în armată. A fost foarte chinuitor filmul acesta (Aferim!) și Radu nu este unul dintre oamenii care să menajeze, din contră. Mă gândesc la ceva cazon când spun Radu Jude.
C.N.D.: Corneliu Porumboiu
T.C.: Foarte chițibușar și foarte atent la microdetalii.
C.N.D.: Cristian Mungiu
T.C.: Citește gândurile. Asta este impresia mea, că adaptează de fiecare dată scenariul și personajul pe care ți-l dă, îl adaptează la tine, la structura ta, la ceea ce simți tu mai bine. Citește gândurile înainte de a scoate tu ceva pe gură. El știe cum simți și cum ai tu nevoie să îți modifice replica, de pildă.
C.N.D.: Radu Muntean
T.C.: Mi-e greu de cuprins. Este ca un șarpe care te prinde, te strânge și nu-ți dă drumul până când nu faci cum zice el. E foarte insistent în a-și atinge scopul, dar o face cu mare drag și cu blândețe. E ca un șarpe boa constrictor. Nu te sufocă. Te ține acolo strâns până iese cum a vrut el. După aceea te mângâie, îți dă drumul.
C.N.D.: Cristian Nemescu.
T.C.: Cristi era un puști rebel. Eu așa îl țin minte: avea o șapcă cu cozorocul la spate și în față avea bareta care reglează lărgimea calotei șepcii. Întotdeauna avea bareta aceea spânzurând în aer: când alerga parcă avea o buclă de păr. Tot timpul alerga de la cameră la cadru și iarăși înapoi la cameră și bucla îi fâlfâia. Și zâmbea tot timpul.
C.N.D.: Ioana Uricaru.
T.C.: Ea era puțin cam speriată atunci (la filmări la Amintiri din Epoca de Aur). Cred că avea niște emoții în plus față de emoțiile firești. Cred că era și de la faptul că venea din America în spațiul mioritic. Avea o oarecare traumă interioară.
C.N.D.: Bobby Păunescu.
T.C.: Avea un soi de nesiguranță nobilă. Când nu era sigur pe el, recunoștea acest lucru și căuta permanent ceea ce avea nevoie.
C.N.D.: Dorian Boguță.
T.C.: Eu îl știu ca actor în primul rând. Am și jucat cu el într-un serial. Pentru mine este o mare surpriză că scrie atât de bine. Și cu regia de film văd că stă bine. Plecăciune în fața lui Dorian Boguță pentru școala pe care a făcut-o la Tbilisi. Școală bună!
Este mult umor în filmul acesta!
C.N.D.: La final să ne întoarcem la Aferim! De ce ar veni publicul la Aferim!?
T.C.: În primul rând cred că este singurul film de epocă care se face după Revoluție, cel puțin de epocă de început de secol XIX. Film cu cai. Cu decoruri care s-au construit în totalitate. Limbajul este unul românesc pur. Filmul are foarte multe replici pline de substanță, de umor. Este mult umor în filmul acesta! Are și tragism. Eu zic că are toate ingredientele pentru a fi un film popular, asta neînsemnând că aceia cu spiritul puțin mai înalt nu vor descoperi niște etaje ale filmului, niște subtilități pe care le întâlnești în filmele foarte bune. Repet: eu nu am văzut filmul, mă refer la premisele cu care am plecat la a face filmul. Iar spre deosebire de filmele cu haiduci de epocă din perioada comunistă, filmul acesta cu siguranță are o notă de autentic. De asemenea, imaginea filmului mi se pare una dintre cele mai bune imagini ale filmelor românești. Marius Panduru ar merita niște premii pentru ce a făcut în filmul acesta.
C.N.D.: Ați fi vrut să ne povestiți ceva ce eu am omis?
T.C.: Nu neapărat. Sunt întrebat de obicei de ce sunt actor la Iași. E o întrebare care mi se pune tot timpul și mă mir că n-ați pus-o!
C.N.D.: Pentru că sunt convinsă că un actor care nu joacă în București are mai multe bucurii profesionale autentice. Regretați că nu stați în București?
T.C.: Mi s-a oferit posibilitatea să vin actor în București pe vremea când era foarte greu să intri în București și nu am vrut. Din motive artistice nu am vrut. Nu sociale, c-ar fi trebuit să schimb casa, să îmi pun problema familiei... Nu. Nu mi-a plăcut Bucureștiul. Bucureștiul pe mine mă obosește și mă murdărește. Nu în sensul că Bucureștiul e murdar. Mă murdărește pe mine, căci eu am nevoie de un pic de liniște, de un pic de necomunicare cu oamenii.
M-am mutat de curând din centrul Iașiului. Am vândut apartamentul și m-am mutat pe coclauri, lângă oraș. Stau între două bucăți de pădure și în fața mea am o mânăstire. Pe mine asta mă ajută. Mulți mi-au spus: "Măi, tu ești bolnav? De ce fugi de oameni?" Nu. Doar că toată viața am lucrat cu oamenii, iar în timpul liber când vreau să-mi încarc bateriile, vreau să stau singur, să mă uit la animale, la plante. Oricum, cred că toți tânjim după așa ceva. Eu am dat curs până la urmă. Alții au spus că sunt nebun, dar era momentul s-o fac.
Iar de când m-am mutat aici, unde nu am vecini, îmi merge bine în carieră. Întâmplător sau nu. Nu știu. Îmi face bine la neuroni.