În Deltă

"Dreptatea şi solidaritatea nu se pot impune doar cu ajutorul pieţei, ci abia ca rezultat al acţiunii politice. Statul social modern este produsul acestei separări între puterea economică şi cea politică." - mi-am încheiat eu discursul, în timp ce-mi puneam notiţele la loc în mapă.

Fostul preşedinte al întreprinderii piscicole desfiinţate între timp - care se prezentase zîmbind, "Zamfir", şi mă salutase ca toţi bărbaţii de pe aici, înclinîndu-se uşor şi sărutîndu-mi mîna - se ridică, mulţumindu-mi mie şi publicului. Publicul era format din secretara biroului de cooperare, un alt angajat cu o legătură mare de chei în mînă, un cuplu de studenţi austrieci şi paznicul farului şi al clădirii administraţiei, unde ne aflam. Pentru că nimeni nu avea întrebări, iar secretara ne-a amintit de pauza de masă, domnul Zamfir a propus să mergem la "Sulina".

În faţa clădirii, cîţiva copii se băteau cu resturile murdare ale afişelor pe care fusese anunţată comunicarea mea: "Drumul anevoios spre Europa". Vîntul ce bătea dinspre mare le desprinsese de pe zid şi le aruncase pe jos, unde rămăseseră prinse în spaţiile dintre plăcile de beton, în care umezeala se păstrase în ciuda arşiţei. Fostul preşedinte al întreprinderii piscicole înjură o vreme consiliul judeţean Tulcea, care-i promisese deja de cîteva luni un avizier ce nu mai ajunsese la Sulina nici pînă în ziua de azi, îl trimise pe omul de la far să strîngă hîrtiile şi-şi luă rămas bun de la ceilalţi.

Urmă drumul prin sat.

Băbuţa cu coşul plin de căpăţîni de varză era tot acolo, pe strada neasfaltată, unde stătuse şi dimineaţă, cînd am ajuns eu la Sulina - mult prea devreme, fiindcă luasem "racheta" în loc de "pasager". În căutarea singurului hotel din localitate, urmasem un indicator care mă trimisese printre casele joase de lemn din spatele străzii de pe chei. Aici nu mai era nici un indiciu, aşa că am mers mai departe, în direcţia vechiului şantier naval. În dreptul unei pajişti mici pe care păştea o capră legată de un ţăruş, am văzut venind spre mine un turist bărbos cu un rucsac mare în spate, pe care-l remarcasem încă de pe vapor. Mă întrebase în engleză unde se afla hotelul "Sulina" şi am observat că avea o şapcă pe care scria Sydney says hello. Trecusem dînd din umeri unul pe lîngă altul, în direcţii opuse, pînă cînd, după cîteva minute, ne-am întîlnit din nou. Încurcaţi, ne-am salutat încă o dată şi, în timp ce australianul dispărea într-una dintre curţile împrejmuite cu gard înalt de stuf, eu am luat-o pe un drum îngust ce trecea pe lîngă fundaţia unei clădiri. Drumul se sfîrşea în dreptul unui pîlc de brazi, în spatele căruia se afla hotelul. Am aşteptat o vreme în holul liniştit al clădirii noi, cu două etaje, fiindcă recepţionera tocmai se întindea de-asupra mesei de biliard, pe punctul de a introduce cele opt bile. În timp ce-şi trecea tacul printre degete, pregătindu-se să lovească, îmi strigă fără să se uite la mine că nu mai sunt camere libere. Un chelner în cămaşă albă cu papion, care stătea alături şi-şi freca neîncetat tacul cu cretă, dădu din cap aprobator. Pe cînd bilele se rostogoleau cu zgomot în buzunarul mesei - în urma unei lovituri reuşite a chelnerului - pentru a fi rearanjate apoi de cei doi cum se cuvine, în triunghi, pentru o nouă partidă, eu părăseam în tăcere hotelul "Sulina".

"Dacă aveţi noroc, mîine vedeţi pelicani", spuse domnul Zamfir în timp ce intram în micul local, lăsînd în urmă praful de pe stradă. "Acolo, în mijlocul Deltei, dincolo de lacurile mari, se află o staţie externă, care ţinea înainte de întreprindere. Pe drum într-acolo s-ar putea să vedem cîţiva pelicani." O staţie externă. Vizitasem şi la Constanţa fabrici de peşte - desfiinţate sau redate în folosinţă - mă plimbasem prin halele placate cu faianţă şi prevăzute cu guri de scurgere, gustasem peşte crud şi afumat şi ascultasem explicaţii despre diversele procedee de curăţare şi preparare a peştelui. Predasem deja un raport despre toate aceste lucruri, cu cîteva zile în urmă. Şi deşi acum m-ar fi interesat păsările - cu ciocul lung sau scurt, nu contează - mai degrabă decît întreprinderea şi potenţialul ei economic în cel mai estic oraş din Delta Dunării, am cerut şi astfel de date. Cuvintele străine nu mi se mai învîrteau în gură ca mormolocii, ci, după mai multe luni, mi se lipiseră, cu greu, de limbă. Numai uneori, cînd venea vorba de peşti ciudaţi sau instrumente vechi, începeam să desenăm şi să gesticulăm. Atunci domnul Zamfir mai scotea şi cîteva frînturi în germană, care nu ne ajutau la nimic, menite în schimb să sublinieze simpatia lui pentru ţara mea.

Apoi, în timp ce cîrciumarul ne aducea ciorba, domnul Zamfir îmi explică legile Deltei. Braţul Sulina, la capătul căruia ne aflam, era principala cale de acces pentru flota maritimă care mergea pînă la Tulcea, pentru că ducea direct la mare, spre deosebire de celelalte braţe mari care şerpuiau în mii de cotituri - domnul Zamfir le desenă cu lingura în aer - şi aveau nevoie de o groază de timp pînă se hotărau, în sfîrşit, să ajungă la destinaţie. Puzderia de insule de stuf de pe braţe se tot despart şi se unesc, aşa că nu există hărţi ale Deltei, iar turiştii care o pornesc pe canale cu barca se rătăcesc mai mult ca sigur. Din cînd în cînd mai e scos cîte unul din hăţişul de plante agăţătoare. "Dacă-i aude cineva ţipetele", adăugă pe un ton sumbru cîrciumarul care ascultase conversaţia de la masa de alături.

Domnul Zamfir îmi rezolvă problema cazării trimiţîndu-mă în gazdă la una dintre femeile care se nimeriseră atunci la "Sulina" şi care erau bucuroase dacă venea cineva cu bani. Cînd au auzit că o organizaţie europeană mă trimisese încoace cu o misiune, s-au luat cu mîinile de cap. Apoi au spus că Delta era cel mai frumos ţinut pe care-l ştiau. Nimeni n-ar vrea să plece de aici, nici măcar acum, cînd se închisese aproape totul. Îşi petrecuseră aproape toată viaţa aici şi acum făceau troc cu miere, ouă sau iepuri în loc să cureţe peşte pe un salariu regulat, aşa cum făceau înainte. "Viorica o duce bine", au spus ele, "cumnatul ei are o benzinărie pentru şalupe, la Murighiol."

După-amiaza mi-am petrecut-o uitîndu-mă la harta localităţii în ghidul turistic pe care nu apucasem încă să-l deschid. Am citit cîteva rînduri despre plaja dreaptă care leagă Sulina de Sf. Gheorghe şi pentru care îţi trebuie două zile ca s-o străbaţi cu piciorul. Cînd fiica gazdei, întorcîndu-se de la joacă, urcă în casă şi ceru o felie de pîine cu salam, am părăsit mica locuinţă şi am luat-o la întîmplare printre case. Drumul care ieşea din sat ducea spre cimitir. Morţii priveau în direcţia mării, de unde veniseră cîndva. Marea le înăsprise lespezile funerare risipite pe iarba uscată, acoperindu-le cu o crustă de sare. M-am uitat la fotografiile fixate în piatră: ovale mici care-i înfăţişau pe bărbaţi şi, uneori, şi pe soţiile lor. Italieni, turci, portughezi, englezi care n-au mai reuşit să intre sau să iasă din gura de vărsare a Dunării, aruncaţi de furtună şi curenţi peste bord şi aduşi într-un tîrziu de ape pe plaja Sulinei - marinari şi negustori, deopotrivă. Priveau serioşi la obiectivul aparatului de fotografiat, cei mai mulţi dintre ei mustăcioşi şi îmbrăcaţi în frac sau costum, alături de nevestele lor cu ochi negri şi apropiaţi. Femeile se agăţaseră strîns de bărbaţii lor, cînd aceştia fuseseră aruncaţi în mare, îşi înfipseseră adînc mîinile în hainele lor ca să nu se piardă şi să fie culese la mal, odată cu ei. Acum, pe chipurile lor aleargă neauzite şopîrle care-mi pîndesc umbra cu ochii lor mici şi înguşti. Ca să le dau timp, păşesc cu precauţie pe smocurile de iarbă dintre plăcile tocite de piatră.

Pe cînd mă apropiam de micul loc îngrădit unde nu mai erau îngropaţi străini, ci localnici, am auzit mîrîitul puternic al unui cîine. Nu venise nimeni cu mine şi nu văzusem nici un cîine prin preajmă. Am continuat să merg, dar mîrîitul se auzea din ce în ce mai tare. Am căutat o vreme animalul care ar fi putut scoate asemenea sunete, pînă cînd am dat de o găleată cu flori din care ieşea - alături de un gîtlej cărnos - zgomotul acela persistent. Energic, sunetul răguşit, care nu voia sub nici o formă să se transforme în lătrat, crescu şi mai mult. Între marginea găleţii şi ghiveciul de flori am recunoscut un bot negru în care se zăreau nişte dinţi albi. Cu ce se continua această bucată de faţă nu se ştia, restul corpului rămînînd ascuns sub maldărul de flori.

Aşa cum fac bătrînii cu copiii, m-am adresat creaturii invizibile cu o atenţie exagerată. "Tu păzeşti aici grădina?", l-am întrebat, aplecîndu-mă spre el. Mîrîitul a rămas constant, iar animalul n-a depăşit cei zece centimetri cît măsura spaţiul dintre ghiveci şi marginea găleţii. Trebuie să fi fost o fiinţă subţire, probabil fără oase, din moment ce încăpea în crăpătura aceea îngustă pe care nu voia s-o părăsească.
"Bine spus", zise Candide, "dar trebuie să ne îngrijim grădina."

Fiindcă întrebarea mea rămăsese suspendată în aer, îmi veni deodată în minte această ultimă frază dintr-o povestire a lui Voltaire.
"Dar oare oamenii nu se tem că grădina lor o să se facă tot mai mare pînă cînd n-or să se mai poată plimba prin ea, ci vor fi nevoiţi să parcurgă drumurile cu diverse vehicule? Şi, totuşi, nu fac ei tot posibilul ca să se ajungă exact în această situaţie? Mărimea e ceea ce li se potriveşte şi, totodată, ceea ce nu pot suporta.", am spus eu şi mi-ar fi plăcut ca, în urma acestor gînduri, lighioana din găleată să tacă respectuos în ascunzătoarea ei şi să se strecoare apoi afară cu o mină îmblînzită şi tîmpă, să se frece de glezna mea, cuprinsă de prietenia subită a unui idiot care n-are habar de nimic. Dar nu s-a întîmplat aşa.

După masa de seară de la hotel "Sulina" - cu carne de broască şi salată de fasole - domnul Zamfir a revenit la referatul meu, de care eu însămi uitasem. Spuse că ţara lui a făcut un prim pas - o revoluţie proprie. Dar ce te faci cu toate structurile închistate care continuă să pună beţe în roate proiectului de mult visat? Cum să înainteze un gîndăcel pe un drum presărat cu trunchiuri de copaci şi brazde adînci, pe care le poate străbate abia în luni sau ani de zile? Însă cel mai important lucru, a spus domnul Zamfir în timp ce ieşeam de la "Sulina" şi ne afundam în întuneric, este libertatea. Pe drumul scurt pînă la gazda mea nu ne-am întîlnit decît cu cîteva pisici. Apoi, ajunşi la intrarea în casă, ne-am oprit. Eu am căutat cheia în geantă, în timp ce domnul Zamfir îmi ţinea jacheta. Cînd am găsit-o, el vru să-şi ia rămas bun. Eu am şovăit.
"Dar libertatea e doar o şansă", am spus eu într-un tîrziu, "nu o garanţie a reuşitei. Viaţa poate la fel de bine să fie un eşec - din cauza libertăţii."

Am tăcut amîndoi o vreme, în timp ce eu mă scărpinam în palmă cu cheia.

Domnul Zamfir dădu din cap. "Dar or să existe generaţii viitoare care vor reuşi.", spuse el şi ridică mîinile ca să mă convingă. "Cei mai în vîrstă sunt pur şi simplu compromişi de anii petrecuţi aici, dar tinerii pot realiza ceva, dacă muncesc din greu vor reuşi."
"Nu m-am gîndit, de fapt, la ţara dumneavoastră", am spus eu, "ci la continentul meu care creşte îngrozitor de mult, încît acoperă jumătate din globul pămîntesc."

Domnul Zamfir mă privi fără să înţeleagă. "Dar despre asta n-aţi spus nimic în referatul dumneavoastră.", zise el pe un ton plin de reproş.
"Nu", am răspuns eu, "despre asta n-am spus nimic."

Pe timpul nopţii, în cameră era la fel de zăpuşeală. Femeia închisese fereastra, din cauza ţînţarilor, şi pusese pe televizor un ventilator care făcea zgomot, dar nu putea alunga zăpuşeala. Stăteam lungită, cu mîinile sub cap şi ochii în tavan. "Încă n-am văzut nici un pelican", îmi spusese ea la prînz, pregătindu-mi canapeaua în mica sufragerie, "şi locuiesc în Deltă de douăzeci de ani." Rîdea şi chipul ei cu pete roşii se potrivea la culoare cu şorţul înflorat de perlon. Mergea la cumpărături la Tulcea, apoi se întorcea din nou aici; lua întotdeauna cursa rapidă, fiindcă locuitorii Deltei beneficiau de bilete cu reducere. Încercam să-mi imaginez episoade din viaţa ei; concentrată, mă gîndeam la mişcările, la cuvintele şi gesturile ei. Dar nici în închipuirea mea nu făcea altceva decît să spele rufe şi vase, să cureţe peşte, să facă mîncare şi să deretice prin cele două camere ale locuinţei. Nu puteam să inventez nimic pe seama ei. Rămînea ceea ce era şi nimic mai mult.

Auzind afară un fluierat prelung, m-am sculat şi am ieşit pe balcon. În sat era linişte. Marea era prea departe ca să mă pot aştepta să-i aud vuietul. Şi chiar dacă ar fi fost mai aproape, mi s-ar fi părut nepotrivit să-mi doresc să aud aici valurile mării. Am privit pe deasupra acoperişurilor de lemn - mici şi neregulate - ale căsuţelor; nicăieri nu ardea lumina. Noaptea mi se părea neobişnuit de luminoasă, vedeam fără efort contururi, scînduri din gard, grămezi de stuf, urme de camion pe uliţa de nisip care strălucea în întuneric. Mai răsună şi un al doilea fluierat prelung, încet, dar hotărît. Nu zăream pe nimeni şi m-am aplecat mult peste balcon, dar acolo, jos, strada era la fel de liniştită şi luminoasă. Am mijit ochii şi m-am străduit să-l descopăr în grădina de vizavi pe cel ce fluierase. Mă gîndeam la o glumă, la un joc de-a v-aţi-ascunselea, deşi mi se părea puţin probabil ca sătenii să bîntuie noaptea printre case, şi tocmai cînd voiam să intru înapoi în cameră, am văzut o pasăre mare pe gardul lateral al blocului. Pasărea se scutură şi scoase un fluierat întinzîndu-şi în acelaşi timp gîtul. Am mai aşteptat cîteva minute, pînă cînd mişcările şi sunetul s-au mai repetat de cîteva ori. Mi-am zis: iată o pasăre care fluieră, pe un gard de lemn, şi aşteaptă ca din cînd în cînd un necunoscut să fie indus în eroare de manifestările ei.

"Daţi-mi mîna", strigă domnul Zamfir în dimineaţa următoare şi aruncă frînghiile de susţinere în barcă. Dar eu o luasem pe bordură şi eram deja în şalupă. Cînd a văzut că m-am urcat înainte să apuce el să vină din partea cealaltă, ambală tare motorul pînă cînd deasupra apei se formă un nor alb de gaze de eşapament. Luaţi astea, îmi strigă peste umăr şi-mi întinse un fluier de chemat pelicanii şi un binoclu de campanie.

Deodată, tocmai cînd ne pregăteam să plecăm, apăru ca din senin australianul. Cu gleznele lui groase, îmbrăcat într-un şort roz şi încălţat cu sandale, stătea pe mal în norul de fum. Ridică mîna în semn de salut. Şi de data asta am fost mai rapidă şi am reacţionat înainte ca domnul Zamfir să apese pe acceleraţie. L-am întrebat pe australian, din şalupa ce se legăna deja, dacă vrea să vină cu noi. Drept răspuns mormăi: "Crazy" şi arătă spre un tînăr proprietar de barcă aflat la cîţiva metri mai încolo. Tipul şedea pe un stîlp scurt de beton şi plimba printre dinţi un băţ de chibrit. Cînd australianul pomeni suma pe care acesta o ceruse pentru o plimbare cu şalupa, bărbatul se uită înspre noi. Deşi n-am răspuns privirii şi nu m-am uitat mai mult de o clipă la chipul lui împietrit, mi s-a părut că expresia aceea era un semn a cărui semnificaţie se pierduse.

Fiindcă domnul Zamfir n-avea nimic împotriva unui nou pasager, australianul îşi aruncă rucsacul în barcă, apoi sări şi el, greoi şi masiv. Domnul Zamfir băgă viteză.

Am cotit repede pe diferite braţe colaterale care se ramificau, la rîndul lor, în canale şi mai mici, şi mai înguste, unde stuful ajungea pînă în barcă. Încetinind viteza, ne strecuram pe drumurile acelea strîmte care pe neaşteptate se lărgeau iar făcînd loc unor ochiuri mari de apă. Din cînd în cînd, domnul Zamfir mă îndemna să folosesc fluierul pentru pelicani, ceea ce făceam cam fără tragere de inimă. N-aş fi vrut ca natura să aibă impresia că ţin morţiş s-o descopăr. Nu-mi plăcea să stau la pîndă. Nici un animal nu-şi făcuse apariţia, dar domnul Zamfir îmi arăta cuiburi ascunse în stufăriş, plante încîlcite într-o masă amorfă pe care nu reuşeam s-o disting. De cîte ori încercam să mă orientez cu privirea în vegetaţia luxuriantă, barca trecuse deja de mult de locul respectiv. Domnul Zamfir îmi strigă să am răbdare pînă la Lacul Mare. Săptămîna trecută fusese acolo cu televiziunea. Zicea că oamenii de la televiziunea din Bucureşti se dau în vînt după zona asta şi mai ales după pelicani. O zi întreagă au stat să filmeze păsările. Cică pe lac era un adevărat covor de pelicani. "Dar cum să înveţi păsările astea afurisite cînd trebuie să se arate?", mă întrebă el. Din cînd în cînd, îi atrăgeam atenţia australianului - care de la soare se făcuse roz ca şortul cu care era îmbrăcat, deşi îşi freca neîncetat picioarele cu cremă de protecţie - asupra vreunei păsări mici, dintre cele aşezate pe cablurile de înaltă tensiune, de-a lungul canalelor mai mari. "Look", spuneam eu şi-i întindeam binoclul. "A coloured bird". "Oh", spunea el atunci, "yes, a coloured bird".
În timp ce ne apropiam de Lacul Mare, domnul Zamfir preluă fluierul pentru pelicani şi începu să sufle în el fără întrerupere. Dar lacul era gol. Cu un gest larg, învîrti cîrma cînd la stînga, cînd la dreapta, uitîndu-se iscoditor împrejur. După ce ne-am învîrtit de cîteva ori în cerc, am renunţat să mai caut punctul de pe cer care ar fi putut fi o pasăre.

Australianul îşi trăsese şapca peste ochelarii de soare şi se întinsese pe pernele în dungi. Părea că doarme. Domnul Zamfir se tot scuza, întorcîndu-se mereu către mine. Ridică din umeri şi începu iar să povestească de mulţimile de pelicani de săptămîna trecută. Lăsaseră echipa televiziunii să se apropie aşa de mult, că un redactor de la Prima TV aproape că pusese mîna pe pasărea care bătea uşor din aripi. Dar cînd a început să-i vorbească, pelicanul a zburat şi, odată cu el, întregul grup.

Abia cînd am spus că nu mă deranjează lipsa păsărilor, am plecat mai departe.

Domnul Zamfir a accelerat din nou şi ne-am trezit gonind peste lac în direcţia opusă, spre care el arăta cu braţul ridicat. "Acolo, pe partea cealaltă", îmi strigă iar peste umăr, odată cu vîntul, "e vechea întreprindere piscicolă."

Acolo, pe partea cealaltă, era doar stuful înalt de cîţiva metri şi mai erau nişte copaci de apă cu coroane verzi, bogate.

Între timp, australianului îi căzuse capul pe piept şi zăcea între perne ca un marinar umflat, cu faţa ascunsă de ochelari şi de barbă. În faţa mea vedeam spatele domnului Zamfir, de pe a cărui ceafă încordată puteai ghici că urmăreşte un punct la orizont (să citeşti în ceafa cuiva!). Eram singuri în barcă şi, mi se părea, chiar singuri în Deltă.

Ani de zile avusesem un vis, de care mi-am amintit brusc în timp ce traversam lacul în barca domnului Zamfir. Visul ăsta n-avea acţiune şi nici nu era un vis care să dureze toată noaptea; era mai degrabă o imagine care nu se lăsa continuată şi pe care n-o puteam actualiza decît tot aşa cum te uiţi la o fotografie. În imagine este o mare, pe care pluteşte o barcă asemănătoare cu asta, condusă de un timonier fără chip, preocupat de catarge şi vele, în timp ce eu stau în faţă de tot, la prora, cu picioarele atîrnînd deasupra apei. În faţa noastră se întinde marea. Nu vorbim, nimeni nu vorbeşte, fiindcă tot ce merită spus a fost exprimat deja printr-un gest mărunt. Iar despre orice altceva nu merită să vorbeşti. Stau şi mă uit drept înainte, acolo unde nu este nimic. Am fost luată pur şi simplu, fără să plătesc şi fără să fiu întrebată, într-o călătorie care poate dura decenii, cu o destinaţie nu foarte clară. Nu ştiu cine se ocupă de barcă, nici cum îl cheamă pe cel care trage de parîme acolo în spate, eu stau doar în faţă şi privesc spre ţinta care nu există. Dar nu mă tem nici o clipă că m-aş putea trezi cu el în spate, cu cuţitul în mînă. Sunt în siguranţă în largul mării.

De la o vreme însă n-am mai reuşit să revăd această imagine. Ori se stîrnea vreo furtună şi apa lovea cu furie corabia, ori timonierul căpăta deodată chip. Dar cel mai îngrozitor amănunt era următorul: în loc să navigăm pe marea neţărmurită, în zare apare o limbă de pămînt, iar noi ne îndreptăm inevitabil spre uscat. Acum, că mi-am amintit de toate astea, încep brusc să-mi fricţionez braţele cu palma pînă cînd s-au înroşit, de parcă cele 27 de grade la umbră nu mi-ar fi fost de-ajuns.

Cu motorul oprit, am alunecat silenţios într-un canal năpădit de vegetaţie, care se lărgea puţin mai încolo. Valurile se spărgeau plescăind printre tulpini. După ce înaintasem deja cîţiva metri pe canal, ne-a venit în întîmpinare un cîine. Înotînd cu mişcări bruşte şi răsuflînd greu, a ocolit barca. Domnul Zamfir se bucura, îi spunea cîinelui pe nume şi-l lăuda mereu. Aşa cum ne şi aşteptam după întîlnirea cu setterul mesager, în curînd s-a putut zări - în spatele unor plopi de baltă, cu crengi întortocheate - staţia externă a întreprinderii, care nu era decît o baracă de lemn pe o insulă din stufăriş. Între timp, setterul ieşise alergînd din apă, iar acum se rostogolea pe o bucăţică de pămînt bătătorit de lîngă colibă. Domnul Zamfir legă şalupa de o placă de azbest şi mă ajută să cobor. Încă din barcă văzusem un bărbat întins într-un hamac, sub copertina barăcii. Stătea atîrnat în plasă, ca o ştiucă lungă şi corpolentă, şi se uita la noi cum venim, fără să schiţeze vreun gest, cu o mînă în buzunarul salopetei maro de lucru şi cu cealaltă sub cap. Ne-am apropiat de el şi sub hamac am zărit cîteva reviste cu femei goale pe copertă. Cînd, în loc de salut, n-a făcut decît să se scarpine pe cămaşa de culoarea muştarului, cred că domnului Zamfir îi venea să-l ia la pumni. Şi-ar fi răsturnat bucuros colegul mut din hamac direct pe scîndurile de sub el, dar, în loc de asta, a salutat dînd scurt din cap.
"Aşa cum s-a anunţat", spuse el şi mă împinse uşor în faţă, "doamna din Europa."

Omul în muştar se uită la mine, se scutură de cîteva ori ca setterul de mai înainte şi se ridică în sfîrşit în capul oaselor. Din obrajii lui buhăiţi şi din ochii somnoroşi trăgeam concluzia că vara asta nu primise probabil nici o veste, cu atît mai puţin anunţul referitor la vizita mea. Am scos un blocnotes din geantă, pe care nu desenasem pînă atunci decît valuri şi alge supradimensionate, şi am început să mă joc cu pixul. Într-un tîrziu, omul s-a dat jos de tot din hamac şi ne-a privit cu ochi limpezi, de parcă tocmai i-ar fi dat cineva un brînci în apă.

Domnul Zamfir mă prezentă din nou, rostindu-mi de data asta şi numele, şi - arătînd apoi cu degetul spre şapca din barcă - spuse: "Doar un turist." Bărbatul din hamac se numea Bogdan şi, înainte de a-mi da mîna, şi-o şterse de cămaşă.
"Căldură mare anul ăsta", încercă domnul Zamfir să scuze aspectul neglijent al specialistului piscicol din faţa noastră.
"Totul înoată în jos, spre Lacul Razim", confirmă acesta, "aici aproape că nu mai scoţi nimic."

Am dat cu toţii din cap aprobator la aceste constatări incontestabile despre vreme, cînd uşa colibei s-a deschis deodată şi cineva a dat să iasă din ea. O clipă am zărit faţa lătăreaţă şi aspră a unui tînăr care a închis uşa de cum ne-a văzut.

Domnul Bogdan îşi aprinse o ţigară, scuipînd de fiecare dată cînd trăgea cîte un fum. Mă uitam cînd la micile băltoace care se adunaseră în felul ăsta pe jos, cînd la domnul Zamfir care începuse să-mi explice modul de lucru al staţiei externe. Vorbea de vremurile în care aici era prins şi depozitat temporar nisetrul, înainte de a fi expediat de la Sulina, în lăzi cu gheaţă. Zilnic veneau bărcile încoace, nici nu mai era loc pentru atîta peşte cît se prindea aici. Apoi nisetrul cel gras şi gustos era exportat în toată lumea. În plus, o întreagă fabrică de clei din Tulcea se aproviziona de aici cu băşicile acestor peşti cartilaginoşi. Acum fabrica de peşte era închisă. Mi-am notat în caiet cuvintele "peşte cartilaginos" şi "fabrică de clei" şi l-am urmat pe domnul Zamfir care o luase spre clădirea anexă. Înainte de a intra şi eu în magazie, am dat un ocol colibei. Insula era doar atît de mare, cît să nu te uzi la picioare dacă mergeai lipit de pereţii de lemn. Din interiorul colibei m-a izbit mirosul de peşte impregnat în scîndurile aproape negre.
"Locuiţi aici tot anul?", l-am întrebat pe domnul Bogdan cînd am ajuns iar lîngă el.
"Numai vara", răspunse el şi scuipă într-o parte, "în rest la Tulcea."

În colibă căzu ceva zornăind, iar zgomotul îl scoase din sărite pe omul cu cămaşa muştar. "Radu", strigă el şi aruncă mucul de ţigară în stuf. Eu m-am dus spre domnul Zamfir, care deschisese deja poarta magaziei. Două recipiente mari de metal tronau în mijlocul încăperii întunecoase care adunase sub acoperişul ei umbrit de copaci toată arşiţa de-afară. I-am luat cheile şalupei din mînă, ca să poată ridica de pe container tabla care ţinea loc de capac. Ne-am uitat amîndoi în recipientul proaspăt clătit. "De obicei", spuse domnul Zamfir, iar din vasul de metal îi răspunse ecoul, "de obicei aici sunt peştii. Dar aţi auzit că avem un an prost."

Am ieşit din nou afară, la soare, şi deodată m-a cuprins cheful să văd marea adevărată, de parcă doar ceva de-a dreptul măreţ m-ar mai fi putut mulţumi. L-am întrebat pe domnul Zamfir ce părere are şi am văzut cum se bucură şi el că vizita la cherhana ia sfîrşit.

Bogdan se ocupa între timp de o barcă cu vîsle pe care o trăsese la mal pe un petec de rogoz. În burta putredă a bărcii apăruseră găuri mari. Bogdan înjura şi scormonea cu un drug de fier în scheletul de lemn al ambarcaţiunii de care se prinseseră o mulţime de alge. Ne-am uitat o vreme la el, apoi ne-am luat în sfîrşit rămas bun. Ne făcu scurt cu mîna şi, luîndu-şi avînt, înfipse drugul de fier în burta bărcii. Cînd am ridicat ancora, în urma noastră a răsunat un hohot de rîs, pe care eu nu l-am înţeles şi pe care domnul Zamfir s-a străduit să-l acopere suflînd cu putere în fluierul pentru pelicani. Dar n-a reuşit şi atunci, încurcat, a început să-şi facă de lucru cu tabloul de bord din faţa lui. Însoţiţi de lătratul răguşit al setterului şi de rîsul grosolan al lui Bogdan, ne-am îndepărtat, despicînd covorul de stuf.

(Fragment din volumul "Der Körper des Salamanders"
(Corpul salamandrei), apărut la Editura Piper, 2001
Traducere din limba germană: Maria Irod)