Tanti Tuia

Tanti Tuia stătea gard în gard cu noi. De partea cealaltă a casei ei era nea Victor Bazaoache. Tanti Tuia era mică de statură şi crăcănată. Avea ochi vicleni, iar pielea feţei, brăzdată de şanţuri adânci, unul lângă altul, arăta ca o scoarţă de copac bătrân. Deasupra buzelor avea fire groase de păr, aproape ca o mustaţă de bărbat, doar că nu era chiar aşa de deasă. Stătea singură. Era văduvă şi avea doi băieţi: unul, miliţian la circulaţie, la Bucureşti; celălalt, tot la Bucureşti, era mecanic auto. Nu-i vedea cu lunile. Erau însuraţi şi se duceau mai ales la rudele nevestelor. La maică-sa ajungeau rar.
- Hm! Să fi avut şi eu o fată... Băiatu' se duce după femeie; da' fata... Hm! Ţine de mamă. Deh!

Ziua robotea prin curte şi, din când în când, se mai oprea la gardul care despărţea ogrăzile şi-o striga pe mamaia Tinca, iar după ce murise mamaia, o striga pe mama. Şuşoteau ce şuşoteau, apoi iar se porneau pe treabă. Tanti Tuia făcea mâncare afară, la un cuptor cu plită care era sub un dud, în mijlocul curţii.
- Mă duc la cotlon, să pun de ciorbă. Hm!

În trunchiul dudului bătuse cuie şi agăţase felurite oale şi căni de pământ, capace, pâlnia, strecurătoarea, ciurelul. Aşa le ţinea toată vara (chiar şi când ploua). Doar iarna le strângea şi le băga în bucătărie, unde avea o maşină cu gaz, pe care făcea mâncare cât timp ţinea frigul şi nu putea face focul la cuptorul din curte.

Mie îmi plăcea coliva făcută de ea. O făcea mai bună decât mama sau decât mamaia Tinca, pentru că punea mult miez de nucă. Aproape că era numai miez de nucă, iar grâu doar aşa, cât să se lege coliva. Punea şi esenţă de rom, iar deasupra făcea o cruce mare de zahăr pudră şi, pe lângă cruce, risipea darnic puzderie de bombonele cât gămălia boldului, de toate culorile. Câteodată mă întâlneam cu ea pe drum, când venea de la biserică de Paşte, de Crăciun sau în Sâmbăta Morţilor.
- Stai să-ţi dau colivă slujită.

Ştia că-mi place. Îmi punea pe o hârtie o lingură mare, cu vârf, de colivă, cu bombonele multe.
- Bo'daproste!
- Să-i fie pomană lu' bărbatu-meu!

Seara, de primăvara şi până toamna, când era frumos afară, stătea la poartă pe canapea, de vorbă cu mamaia Tinca, apoi cu mama. Veneau şi alte femei.

Tanti Tuia nu scăpa nici un mort şi nici o mireasă (la fel ca mamaia Tinca; amândouă împărtăşeau această pasiune). Era plăcerea ei cea mai mare (şi nemărturisită prin vorbe, ci doar prin felul în care se purta) să mai moară cineva bătrân (ca să poată să se facă folositoare, s-o facă pe bocitoarea, apoi să povestească zile întregi despre înmormântare, să meargă la parastas, la tămâiat şi cărat apă pentru mormânt), sau să se mai mărite vreo fată şi s-o vadă gătită, în straie de mireasă (şi să asculte taraful lui Geaulea care, prin părţile noastre, era neîntrecut). Se ducea la toate pomenile şi la toate botezurile. Era nelipsită.
- Şi cum a fost, bre, la botez?
- Hm! Cum să fie?
- Ce-ai făcut acolo?
- Hm! Ce să fac? Hm! Am mâncat, am băut! Hm! răspundea ea cu voce subţire şi repezită.
- Şi cine mai era?
- Hm! Cin' să mai fie? Hm! Lume!

Tanti Tuia n-avea televizor. Sâmbăta seara venea la noi.
- Hm! Am venit să văz Dallasu'.

Dar mai mult picotea. Când se mai trezea, începea să pună întrebări:
- Da' ăsta-i Jere? Şi-ăsta cine-i? Hm! Şi ce-a făcut? Şi unde-a fost?

Sau începea să se minuneze:
- Ia uiteee... ce frumos e îmbrăcată asta... zici că-i o păpuşă! Hm! Ce blocuri înalte sunt în Americaaa... Nu le-o fi frică să se cocoaţe aşa? Hm! Eu, dacă n-aş simţi pământu' sub picioare, n-aş putea! Hm! Şi-aşa mă ia ameţeala.

Altmineri, se culca odată cu găinile. Mama îi mai zicea:
- Vino, bre, şi când nu e Dallasu'!
- Hm! Şi ce să văz la televizor? Pe Ceauşescu cum dă din mână?

De când o ştiam, umbla îmbrăcată numai în negru. Mergea la biserică, dar îi plăcea să bârfească, râdea de toată lumea. Pe urmă se spovedea la popă şi i se ierta păcatul. Aşa zicea ea. După care o lua de la capăt cu bârfa, cu dusul vorbelor de colo până colo, cu înfloritul poveştilor. Duminica stătea toată ziua la drum şi, care cum trecea, nu scăpa să nu stea de vorbă cu ea.
- Şi unde-ai fost? Şi unde te duci? Hm! Da' cutare ce face? Şi ea ce-a zis? Hm! Şi el ce-a dres? Da' de ce aşa şi nu invers? Hm!

La două-trei vorbe, scotea, fără să-şi mişte buzele, un sunet scurt, mai mult din gât:
- Hm!

Cel mai tare o duşmănea pe Garofiţa. Nu avea ochi s-o vadă.
- Ce-ai, bre, cu ea?
- Nu po' s-o sufăr!
- Ce ţi-a făcut?
- Hm! Nu mi-a făcut nimic, da' când o văd cu javra aia în braţe, hm!, îmi vine s-o scuip! Dacă-i nebună, de ce nu se duce la balamuc? Hm! Şi mai şi fumează, curva!
- Nu mai zice, bre, aşa, că e păcat!
- Ete, e păcat! Las' că mă duc la popa Luţă şi mă spovedesc!

Cu ţaţa Steluţa se certase pentru totdeauna.
- Hm! Să-mi ia douăj' de lei pentru un amărât de şorţ? Ea nu ştie că trăiesc dintr-o pensie de veteran de război de trei sute de lei? De-abia m-ajung! Hm! Şi barem nu mi l-a făcut dracu ca lumea, mi l-a tăiat strâmb! Uite, să ţi-l arăt, să vezi că-i strâmb pe poale, vine-ntr-o şuie! Hm! Hapsâna! Se-mbogăţea cu douăj' de lei de la mine? Sta-i-ar în gât! Hm! I-am dat, da' să n-o mai văz cât oi mai trăi! Să-şi ia lumânări şi tămâie pe banii de la mine!

Despre bărbatul ei nu ştiam mai nimic. Cred că murise tânăr, în război. Rareori vorbea despre el. Nici nu-mi mai aduc aminte cum îl chema (dacă oi fi ştiut vreodată). Totuşi, zărisem la ea în odaie, unde mai intram iarna, când mergeam cu mamaia să-i ţin sculurile să le facă ghem, un tablou care nu ştiam (nu-mi dădeam seama!) dacă era pictură sau fotografie.
- Hm! Eu şi cu bărbatu-meu, îmi spusese ea, când îmi surprinsese privirea înălţată către chipurile acelea atât de tinere şi zâmbind parcă speriate de solemnitatea momentului.

El avea părul pieptănat peste cap, ochii mari şi negri, şi era îmbrăcat cu haină neagră, cămaşă albă şi purta cravată gri, cu două dungi oblice, albicioase. Ea avea coroniţă de flori albe pe cap, şirag de mărgele la gât şi o rochie albă, decoltată, căzută pe umeri.
- Eram mireasă, hm! Am fost şi eu tânără!

Eu m-am mirat în sinea mea, pentru că fata frumoasă din tablou semăna cu o prinţesă din poveşti, nu cu tanti Tuia.

Era soră cu nea Neculai Enache, de la care furau porumbei Nelu şi prietenii lui de zburdălnicii. Frate-său stătea la vreo trei străzi mai încolo, spre ieşirea din sat. Nu se omorau să se viziteze unul pe celălalt. Pentru picioarele obosite şi crăcănate ale Tuiei, Neculai stătea prea departe. Invers, Neculai era prea ocupat cu treburile pe lângă casă, ca să mai aibă timp să se intereseze de soră-sa cea mare şi prea clonţoasă pentru cât avea el chef să asculte.
- Ai uitat că ai o soră! Hm! îi zicea tanti Tuia, când îl vedea la ea în poartă. Mă mir că ai mai catadicsit să calci p-aci. Hm!
- Dacă am treabă, Cristoşii şi 'mnezeii mă-sii! Am treabă întruna, nu se mai termină! Ce să fac? Cristoşii şi 'mnezeii mă-sii! Şi poate nu treceam nici acu' pe-aci, da' uite, am venit pân' la nea Victor să iau un balot de paie, şi-am zis să mă repez şi pân' la tine niţel, să văd ce mai faci.
După ce schimba câteva vorbe cu soră-sa (mai mult vorbea ea), nea Neculai striga tare, din curte de la tanti Tuia:
- Victoreee!!! Eşti acasă, mă?