Oana Stoica: De ce ai plecat? De ce nu ai mai vrut să fii aici?
Sorin Leoveanu: Am plecat după toată povestea cu spectacolele în care am jucat, cu Hamlet, cu Revizorul. La mine a fost idealul. Am terminat facultatea şi am intrat în nişte spectacole mari şi regii rare. Întîmplîndu-se ce s-a întîmplat, şocul emoţional personal a fost mult mai puternic.
O.S.: Hai să spunem în două vorbe ce s-a întîmplat.
S.L.: Pentru cei ce nu ştiu de ce plîng eu cînd mi se pun întrebări? E greu să vorbesc despre Hamlet. Din toate punctele de vedere, a fost maximul în ceea ce mă priveşte. Nu înseamnă că am fost eu genial, ci că a fost maximul pentru puterea mea de a fi, de a transmite, de a asimila profesional. Uman, a fost maximul cât puteam să înţeleg, chiar dacă multe lucruri nu le-am înţeles atunci, ci în decursul anilor. Vorbesc de relaţia cu domnul Vlad Mugur. Dincolo de relaţia regizor-actor şi om-om, el avea o forţă a naturalului şi o putere a omului care era peste puterea mea de înţelegere. Te îndruma fără să îţi dai seama către noi cunoştinţe. Erau lucruri care se limpezesc în timp, după ani, şi cu atît mai mult loviturile erau mari, cînd conştientizai despre ce a fost vorba. Toate veneau în valuri, pe lîngă şocul morţii. Ce s-a întîmplat cu Hamlet? Păi, ce să se întîmple, l-am repetat şi am scos premiera fără domnul Mugur, după trei luni de zile de cînd el s-a... nu ştiu cum să zic..
O.S.: S-a dus...
S.L.: Mă rog, s-a dus printre alţi oameni mai buni, mai înţelegători şi mai calmi. Am jucat cu toţii Hamlet cît am putut, dar întotdeauna sub imperiul destinului nefast. Poate chiar aşa a trebuit să fie. Nu ştiu dacă a fost numai în capul meu, dar nici o reprezentaţie nu a fost una normală în sensul că te duci, joci, ştii ce urmează, te concentrezi, nu se întimplă nimic bulversant de o scenă la altă scenă, de la un spectacol la altul. Nu. Era altceva.
O.S.: Era viu.
S.L.: Da, era viu, dar durea.
O.S.: Şi asta face parte din viaţă.
S.L.: Da, dar era prea mult atunci. Şi acum ar fi prea mult dacă ar trece cineva prin asta pentru că e foarte dureros. Poţi să fii relaxat, poţi să treci peste lucruri, să zici asta e viaţa, mergem în continuare. Da, dar e cu oameni, nu e cu maşinuţe.
O.S.: Lucrurile astea se aşează în tine pe o bază contorsionată. Arzi tot timpul la maxim în tot ce faci. Nu ţi-e teamă că te consumi cam repede?
S.L.: Da şi nu. Da, pentru că îmi pare rău de mine că mă consum repede şi nu, pentru că decît să trăiesc aşa aiurea, mai bine nu. Cel puţin pînă acum aşa am fost. Nu înseamnă că nu îmi doresc să fiu şi altfel, dar să nu mă pierd.
O.S.: Şi totuşi, de ce ai plecat? Te-a sufocat sistemul teatral românesc, te-au sufocat oamenii?
S.L.: Nu m-a sufocat săracu', că nici nu are puterea să te sufoce, e atît de inexistent din punct de vedere al valorii pe care ar trebui să o impună că îi întorci pur şi simplu spatele. Ce să te sufoce? Incompetenţa, incorectitudinea, lipsa bunului simţ de a spune nu unui proiect prost?
O.S.: Atunci de ce te-ai dus în jos, tu, un actor care ai avut şansa de a lucra cu Vlad Mugur, regizorul care a scos tot ce e mai bun din tine, tu, care eşti un actor extraordinar?
S.L.: Din slăbiciune omenească, sufletească. Dar nu m-am dus în jos, m-am oprit. De ce să nu mă opresc? Nu am mai vrut, nu am mai putut, teatrul nu e viaţă. Pentru mine, ce s-a întimplat din cauza lui, ce mi-a dat el mie, ce am primit eu, am primit rău. M-a lovit foarte mult şi de atunci nu am mai crezut. Cu toate astea, nu m-am oprit atunci, am mers mai departe, cu masochism. Asta înseamnă că am făcut rău, că mi-am făcut mie în primul rînd rău, am făcut rău şi în stînga şi dreapta. Lucrurile astea le regret, le-am regretat şi atunci, în secunda în care le făceam. Nu m-am putut opri atunci. Cu bună ştiinţă am mers mai departe. Am preferat aşa..
O.S.: Poţi să separi în momentul ăsta partea de teatru de restul vieţii tale? Ca să nu se mai intersecteze atît de puternic, să nu te afecteze atît de tare.
S.L.: Păi trebuie să le separ. Dar pentru asta trebuie să treacă nişte ani, au trecut deja cinci. Sunt convins că sunt alţii care au trecut prin lucruri mult mai îngrozitoare decît mine. Poate că şi asta face parte din cv-ul ăla dinăuntru. Te ajută, decît să scrie doar greutatea şi înălţimea şi cînd te-ai născut şi...
O.S.: Şi nasul constant...
S.L.: He, he, nasul constant, ce mă distrează asta cu nasul constant!
O.S.: Ai fost perceput ca fiind la început decriptat de Vlad Mugur, după care nu ţi-ai mai găsit locul în altă regie.
S.L.: Eu nu sunt actorul unui singur regizor. M-am simţit bine şi cu Claudiu Goga în Revizorul. Au mai fost spectacole în care m-am simţit bine şi-or să mai fie. Asta, cu actorul care am fost, cu domnul Vlad Mugur, e adevărată, dar acelaşi lucru pe care l-a făcut cu mine îl făcea pentru teatru şi pentru actori în general, în primul rînd pentru Domnia Sa. Şi Hamlet l-a făcut pentru Domnia Sa. A şi zis asta şi nu i-a trecut nimănui prin cap să zică dar de ce? Deci ce a făcut cu mine a făcut cu toţi. Eu însă nu am putut să trec peste o moarte. Şi am plecat. De ce să mă amăgesc, de ce să mint? Am zis la dracu, gata. Exagerez, dar am zis nu mai vreau şi am plecat. Ce altceva puteam să fac după iadul pe care mi l-am creat singur, căci el nu exista întrutotul, a trebuit să-l mai fac şi eu, să-i mai dau şi un nume... Asta trebuia să fac şi asta am făcut. În Canada băgam mîncarea în pungi la un supermarket unde mă simţeam extraordinar de bine, nu că fac chestia asta, că erau momente în care o făceam cu lacrimi în ochi. Era bine pentru că trăiam printre oameni care zâmbeau. E un lucru care ne lipseşte cu desăvîrşire în toate domeniile, indiferent dacă avem 5 ani sau cu atît mai mult 78. Aveam nevoie de o autocurăţare.
O.S.: Ai încercat să faci teatru în Canada?
S.L.: Da, am dat un casting şi am avut emoţiile cele mai mari din viaţa mea. Mi-am jurat că dacă o dată o să mai simt la început de casting ce am simţit atunci, nu mai dau proba. Aveam senzaţia că aş fi terminat facultatea de teatru, dar sunt pus să conduc avionul. Ceva infernal. M-am încurcat la text, era în franceză... Alţii pot. Dar sunt foarte puţine persoane, la români mă refer, care au plecat şi au pleznit-o. Vorbesc de artă, nu de telenovele, sitcomuri. E o diferenţă între noi şi ei. Am văzut promoţia de actori din 2004 de la Université du Québec a Montréal. Nu erau extraordinari, dar erau perfecţi tehnic. Am văzut un actor care a fost nominalizat la 25 de ani, împreună cu cei mai cunoscuţi artişti, la premiul pentru cel mai bun actor din Montréal şi cu un an în urmă luase premiul pentru cel mai bun tînăr actor. La ei nu e nici o diferenţă, a început să nu mai fie nici la noi. Foarte bine. Indiferent cum ai fi, viaţa tot ţi-o ia înainte. Ei, actorul ăsta era impecabil. L-am văzut în Chip de foc de Marius von Mayenburg, în care trebuia să joc şi eu. Nu făcea roata, nu se dădea cu capul de pereţi. Dar în cap, în suflet, în ochi şi în faţă era perfect. De două ori în două ore şi ceva i s-au schimbat muşchii feţei, la un moment dat cînd făcea pe nebunul, dar foarte puţin, o fracţiune de secundă şi la final cînd şi-a dat foc. Dar a transmis, eu aşa am înţeles, că-i era puţin frică şi din cauza asta avea un rictus. E o diferenţă tehnică între noi şi ei, asta pe lîngă bariera limbii care pentru actori e colosală. Doi la mînă, e o diferenţă, corporal dacă vrei. Gesturile pe care le au sunt altele şi asta se vede dacă pui 50 de americani şi unul din Europa de Est, îl ghiceşti ştii cum? Cum îşi aprinde ţigara. Gesturile sunt degajate, naturale, dar foarte economice. Felul în care stau pe scenă nu este deloc unul încordat cum e la noi cînd jucăm dramele. Aici nu le dau lor 10 şi nouă 6, e chestie de opţiune. În acelaşi timp au simplitatea nativă. La ei e important cine e personajul acum, noi avem astea, de unde venim, cine am fost.
O.S.: Stanislavskiene... Eşti perceput ca un actor care joacă numai in spectacole de scenă mare, în teatre de stat.
S.L.: Mi-e frică să intru în underground pentru că nu ştiu cum să fac. Poate îmi pun eu prea multe întrebări sau piedici, dar dacă nu ştiu sigur, îi rămân fidel teatrului de scenă mare. Cînd o să am curajul, o să fac şi asta. Care e definiţia teatrului underground?
O.S.: N-aş merge pe definiţii. Hai să spunem că sunt nişte puncte pe care trebuie să le atingă. Unul dintre ele este dramaturgia contemporană, al doilea, spaţiul independent de joc, al treilea este că trebuie să spună ceva despre ce se întîmplă acum, iar ca actorie, e făcut de oameni furioşi care îşi exorcizează furia.
S.L.: A, m-am liniştit... pe naiba. Da, o să ajung şi pe acolo, ştiu şi cu cine, dar nu spun.
O.S.: De ce te-ai întors?
S.L.: Pentru că mi-am dat seama că nu pot să fac teatru. A venit invitaţia domnului Pintilie pentru filmul Tertium non datur care s-a suprapus cu Chip de foc. Am decis că e mai bine să aleg filmul. Mi-am dat seama că nu pot exista într-un sistem al mentalităţii, al şcolii care mă depăşeste. Avînd 30 de ani, mi-e greu să mă bat cu nativii de 20. Acolo agentul nu o să te ia niciodată pe tine, de 30 în detrimentul unuia de 20 pentru că pe această diferenţă de 10 ani el scoate bani mulţi. Şi decît să stau să aştept aşa un tren...¥M-am liniştit sufleteşte, eu cu mine, şi mi-am făcut curăţenie prin şifonierul meu, am închis sertarele care trebuiau închise sau le-am curăţat. Asta nu înseamnă că nu regret uman, dar nu aş putea fi acolo. Nu sunt din categoria celor care vor să moară pe scenă, dar măcar cît pot, fac, cînd n-o să mai pot, o să mă retrag, o să mor acasă.
O.S.: Ce ai făcut, te-ai gîndit "gata, astăzi mă întorc în România"?
S.L.: Da. Aşa cum m-am gîndit să plec, aşa m-am gîndit să mă întorc. Lucrurile sunt foarte simple, noi le complicăm. A fost şi învitaţia domnului Pintilie care a venit la timp. Nimic nu e întîmplător. Oricum, a fost ca un vis toată perioada cu filmul. Cu domnul Pintilie, cu domnul Rebengiuc. Din ce lume vin aceşti oameni! Şi cît de puţini mai sunt...
O.S.: Cînd te-ai întors din Canada după mai puţin de un an, ai văzut altfel lucrurile aici, teatrul, sistemul?
S.L.: S-au schimbat oamenii. Am văzut pînă şi la concertul cu Depeche Mode. N-a zburat nici o sticlă, nu şi-a băgat şi nu şi-a scos nimeni nimic, nu s-a îmbulzit şi nu m-a împins nimeni. Să ştii că se observă schimbările dacă pleci şi te întorci după perioade mai lungi. Oamenii sunt altfel. Din păcate, nu e idealul. Dar parcă noi suntem ideali? Vorbesc despre oamenii de pe stradă, parcă sunt mai puţin crispaţi, se vede asta. O schimbare în bine.
O.S.: Ai văzut-o şi în teatru?
S.L.: Nu.
O.S.: Ai reuşit să te adaptezi mai bine la sistemul teatral?
S.L.: Nu m-am adaptat, n-o să mă adaptez deloc. Am acceptat o mai mare relaxare decît anii trecuţi. Sunt nişte lucruri pe care nu pot să le schimb şi care oricum nu mă definesc pentru că nu sunt ale mele. Eu trăiesc aşa deocamdată pentru că simt că asta pot să încerc să fac bine, teatru, dar nu mai îmi dictează sau nu mă mai cenzurează. Chiar dacă sistemul o face, eu îi întorc spatele la propriu pentru că nu el m-a creat. Sistemul ridică actori talentaţi, dar în acelaşi timp dă o foarte mare posibilitate de existenţă a non- valorii, lucru care e deranjant.
O.S.: Ar fi bine să fie ceva şi lîngă sistem?
S.L.: Te referi la underground? Da, obligatoriu, numai să fie făcut bine. Pentru că dacă tot e în esenţa lui pornit din altceva, de ce să nu fie adevărat şi bun? Dacă nu e bun şi nu-ţi place, nu mai mergi a doua oară. Oricum publicul va spune cum e. Eu însă niciodată nu am putut privi din punctul de vedere al publicului. E ca şi cum m-aş anula. Sigur că, dacă sunt spectator şi nu îmi place şi sunt oameni în jurul meu cărora le place exagerat, din punctul meu de vedere, mă cam trec fiorii. Dar în acelaşi timp nu pot să le dau un şut în gură pentru că e dreptul lor să le placă sau nu.
O.S.: De ce te-ai întors la Teatrul Naţional din Craiova şi nu la Odeon sau la Cluj?
S.L.: Sunt probleme legate strict de familie şi nimic mai mult. Iar din punct de vedere al teatrului, mă simt foarte liber pe scena de la Craiova, întodeauna m-am simţit foarte bine aici. Şi dacă tot a fost o reîntoarcere, să fac o reîntoarcere pînă la origini. Închid drumul tot la capătul lui. E un început, dar backgroundul e mai substanţial. E un alt drum mult mai bogat şi în sens pozitiv şi în sens negativ pentru că cv-ul interior, capul şi inima, sunt foarte bine căptuşite.
O.S.: Ai făcut Lopahin în Livada de vişini la Craiova, ştiu că îţi doreai personajul ăsta. Te mai bucuri de Cehov acum, în 2006? Marina Davîdova în cartea ei Sfîrşitul unei epoci teatrale spunea că s-a interpretat Cehov în toate felurile posibile, la nivel de mesaj nu se mai poate aduce nimic nou, regizorii nu mai pot inova decît pe detalii.
S.L.: Păi de ce să nu mă bucur? Eu mă bucur de viaţa din Cehov, de lumea aia, rusă. Cum poţi să spui că sentimentele omeneşti sunt bye-bye? Omul modern care scrie teatru modern, care trăieşte în modernism, care se duce prin underground-uri, ăla nu suferă? Cehov a negat originea lumii? Nu poţi nega esenţa vieţii. Dacă punem problemele diferit nu înseamnă că baza noastră e diferită.
O.S.: Cum e Lopahin? E foarte tînăr în primul rînd, de obicei e făcut de actori mai în vîrstă.
S.L.: E foarte uman în sensul că îşi cunoaşte frustările. S-a născut cu ele şi le duce la capăt neamplificîndu-le, cu demnitate, dar ruşinat de el. E conştient că nu poate face parte din lumea nouă al cărei exponent se zice că e, dar e umil şi puternic faţă de lumea pe care o iubeşte, a Ranevskăi. Ştie că nu e ca ei şi încearcă din tot sufletul să îi ajute. E simplu. Un om care vorbeşte două acte, care pune în vedere că se va vinde livada pe data de..., nu-i un om care ştie de la început că el o va cumpăra, chiar dacă în adîncul sufletului el ştie că se va duce la licitaţie. Plecînd de la premisa asta, el este un om sincer, are un caracter uman bun. Şi cu toate astea nu se poate abţine să nu o facă, îi pare rău că a făcut-o, dar cumpără moşia unde tata şi bunicul au fost robi, zice el. Sunt ruşii de care ne-am săturat, ca să zic aşa. Pentru mine e esenţa vieţii.
O.S.: Cum rămîne cu Ranevskaia?
S.L.: O iubeşte în continuare, dar în urma ei va închide uşile. Asta aşa, între noi fie vorba la mall. Uite vezi că vorbim despre Cehov la mall?
O.S.: Şi de Dostoievski. Lucrezi Crimă şi pedeapsă cu Yuriy Kordonkiy. Vin ruşii după tine.
S.L.: Îi alerg eu. A, ce binecuvîntare! Ăsta da reînceput. E esenţă felul în care Yura Kordonskiy caută, implicîndu-ne direct, e o stare de echipă incredibilă. E ca la aparatul ăla care îţi măsoară inima, linia de la final, prelungă, dar nu e moarte, din contră, asta e viaţă. Iar Yura are o forţă în el... Ar trebui să îi rupă cineva paşaportul lui Kordonskiy şi să rămînă în România. Felul în care priveşte, simplitatea şi forţa cu care lucrează, bunătatea aia absolut excesivă cu care tratează actorii...Rezultatul nu poate fi decît bun. Premiera o să fie între 17 şi 22 octombrie.
O.S.: Ce ai vrea să se ştie despre tine?
S.L.: Că sunt gata.
O.S.: Şi despre cel care ai fost?
S.L.: Că nu regretă. Că e bucuros că a fost aşa şi că n-o să uite că a fost.
O.S.: Ştergem imaginea asta pe care o au oameni din teatru de neseriosu' de Sorin Leoveanu cum ţi-a zis cineva de curînd?
S.L.: Mai las-o puţin aşa. Dacă toţi ar fi serioşi şi eu singurul neserios... Dacă vor, să o şteargă. Dacă nu, cine are răbdare şi mai vrea o să mă cunoască.
O.S.: Eu te văd aşa. Eşti onest cu tine însuţi şi cu ceilalţi pînă la neplăcere. Eşti contorsionat interior şi dai drumul acestor angoase cu o oarecare lipsă de autocontrol. Iei totul la modul foarte serios şi cred că nu ai nici un pic de grijă de tine.
S.L.: Acum mai am, dar înainte nu am avut deloc. Mai am de învăţat, am început să îmbătrînesc, deja m-am mai liniştit un pic. Ai dreptate, ce să zic.
O.S.: Cred că teatrul te-a afectat foarte mult din toate punctele de vedere, ţi-a marcat viaţa personală.
S.L.: A cam intrat cu bocancii în viaţa mea, dar l-am şi lăsat. I-o plătesc eu lui.
O.S.: Eşti un idealist?
S.L.: Da, am fost şi încă mai sunt, un pic mai cumpătat. Nu pot să mă schimb doar de dragul de a mă schimba. Pentru mine ar însemna moartea. De curăţat, de cizelat, de nivelat, da, dar dacă am fost lupul cel rău acum să mă fac mioriţa, nu, sub nici o formă. De tuns puţin coama, de pilit ghearele, da, dar de schimbat blana pe o juma' de kil de lînă, nu. E şi firesc să fie aşa în viaţă. Maturizarea intervine în urma unei furtuni sau a unei secete. Contează să nu o respingi, să o accepţi.
O.S.: Ce ceri de la români şi de la România?
S.L.: Să deschidă bine ochii şi să n-o mai frece că viaţa trece. Să rîdă, să fie relaxaţi, mai buni. Să nu trăiască uşor.
O.S.: O iei de la capăt?
S.L.: Şi da şi nu. Sunt mult mai liniştit. Din cauza vîrstei. Şi a nasului constant.
****
C.V. Sorin Leoveanu
Studii
1994-1998 Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, Târgu-Mureş, secţia Actorie
Cîteva roluri în teatru
Teatrul Naţional Craiova
Iason în Medeea, regia Yiannis Paraskevopoulos
Lopahin în Livada de vişini, regia Alexa Visarion
Petruchio în Îmblînzirea scorpiei, regia M.Cornişteanu
Catindatul în D'ale carnavalului, regia M.Cornişteanu
Hlestakov din Revizorul, regia Claudiu Goga
Florindo Aretussi din Slugă la doi stăpîni, regia Vlad Mugur
Beppo din Carnavalul bîrfelor, regia Vlad Mugur
Dl. Ponza din Aşa este (Dacă vi se pare), regia Vlad Mugur
Teatrul Odeon
Basil Hallward în Portretul lui Dorian Gray, regia Dragoş Galgoţiu
Leonce în Leonce şi Lena, regia Alexandru Dabija
Teatrul Nottara
Frederic în Romeo şi Jeanette, regia Claudiu Goga
Teatrul Naţional Cluj
Hamlet în Hamlet de W. Shakespeare, regia Vlad Mugur
Teatrul Naţional Târgu-Mureş
Guvv în Eu cînd vreau să fluier, fluier, regia Theodor Cristian Popescu
Roluri în film
Căpitanul Tomuţ în Tertium non datur, regia Lucian Pintilie
Premii
Premiul Ministerului Culturii Pentru Tineri Artişti acordat pentru rolurile Hamlet şi Hlestakov (2002)
Premiul AICT pentru Cel Mai Bun Actor pentru Hamlet şi Hlestakov (2001)
Premiul "Speranţă a Artei" acordat de Fundaţia pentru teatru si film "Tofan" (2000)
Marele Premiu la Festivalul Internaţional de Teatru, Piatra-Neamţ, pentru Eu cînd vreau să fluier, fluier (1999)
Marele Premiu "Radu Stanca" pentru Eu cînd vreau să fluier, fluier la Festivalul Naţional Studenţesc de Teatru, Sibiu (1998)
Notă: Fotografiile sunt din repetiţiile la Crimă şi pedeapsă şi sunt făcute de Taisia Orjehovski.
(Interviu preluat din Suplimentul de cultură, iunie 2006)
