Alexandru Berceanu: Se scrie mult şi prost

Regizorul Alexandru Berceanu (care lucrează acum ca producător de televiziune pentru MediaPro şi va monta în curând o piesă a lui Peca Ştefan) e membru fondator al grupului dramAcum, o iniţiativă de susţinere a noii dramaturgii româneşti lansată cu patru ani în urmă. În vară au avut loc lecturile pe textele câştigătoare ale celui de-al treilea concurs (bienal) al dramAcum. Un bun moment - mai ales că, pentru prima dată, grupul beneficiază şi de un consistent sprijin financiar din partea AFCN - ca membrii dramAcum să facă un bilanţ al lucrurilor pe care au mizat din 2002 încoace.

Iulia Popovici: Cum ai caracteriza ediţia de acum, a treia, a concursului dramAcum? Care-ar fi diferenţele faţă de concursurile din 2002 şi 2004?
Alexandru Berceanu: Dacă acum patru ani selectam în jur de zece piese (şi la fel, în urmă cu doi ani), de data asta am ales mai puţine, doar şapte, ceea ce pe de o parte înseamnă c-am avut criterii mai precise, pe de altă parte trebuie spus şi că nu au fost trimise foarte multe texte (vreo 60, faţă de 90-100 la ediţiile trecute).

Ce mi se pare evident mie e că anul ăsta a existat o unitate de temă mult mai evidentă decât altădată, şi nu ştiu dacă e neapărat ceva îmbucurător. Cu excepţia piesei lui Cristian Panaite, celelalte piese se concentrează pe problematica relaţiei părinţi-copii. Ceea ce recunosc că m-a surprins, pentru că nu e vorba doar de textele selectate, ci de imensa majoritate a celor pe care le-am primit. Cred că faptul ăsta a fost determinat şi de genul de piese jucate în ultima vreme în Bucureşti (Chip de foc, Vitamine şi mai sunt şi altele). În general, în dramaturgia europeană actuală mi se pare că sunt imens de multe texte concentrate pe această temă, a conflictului de generaţie, şi e, într-adevăr, o problemă fundamentală a momentului, deci e normal să se întâmple aşa.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc şi că recurenţa acestor poveşti a început să mă plictisească, în aşa măsură, încât, când Maria Manolescu ne-a trimis o piesă excelentă pe această temă, noi am ales-o, bineînţeles, pe cealaltă, With a little help from my friends, care avea mai puţin de-a face cu relaţia părinţi-copii (cu toate că, evident, e o supratemă a ei). Cred chiar că piesa Mariei e mai interesantă tocmai prin absenţa părinţilor, ceea ce e o situaţie mai realistă pentru viaţa acestor copiii de 16-17 ani.

E foarte ciudat, pentru că în momente diferite poţi avea perspective diferite asupra grupului de piese. De pildă, Radu Apostol chiar a spus (la începutul lecturilor) că textele de anul acesta ar fi mai bune. Nu cred totuşi că merită făcute asemenea topuri. Ce mi se pare e că sunt mai mulţi oameni care scriu mai eficient.

I.P.: Ce înţelegi prin asta?
A.B.: Mai eficient scenic. Mai mult meşteşug dramaturgic. Mă refer mai ales la With a little help... , care e foarte bine scrisă, la piesa lui Laurenţiu Bănescu, la cea a lui Gabriel Pintilei, foarte "meşteşugită" la nivelul replicii, şi la fel cea a lui Cristian Panaite. Mai sunt, e adevărat, şi piesa Mariei-Silvia Pitea şi cea a Ioanei Blănaru, care nu sunt meşteşugit scrise, şi cea a Mihaelei Michailov, care nu e terminată (dar cât e, e bine făcută). Şi anul trecut am avut cel puţin patru texte foarte puternice - Fuck you, Eu.ro.Pa! a Nicoletei Esinencu, Vitamine a Verei Ion, Elevator al lui Gabriel Pintilei şi România 21 a lui Peca Ştefan.

Trebuie ştiut că între timp perspectiva noastră a devenit mult mai clară la dramAcum3; miza noastră e aceeaşi - să descoperim tineri şi foarte tineri dramaturgi, ajutându-i să evolueze în scriitura lor şi să fie montaţi, dar ceea ce facem acum e mult mai curajos decât în anii trecuţi, media de vârstă a celor selectaţi e mult mai mică, am avut curajul să alegem oameni cu mai puţină experienţă şi avem încredere că vom putea merge împreună mai departe. Asta şi datorită susţinerii Fondului Cultural Naţional, care ne-a dat o finanţare pentru burse, ceea ce face ca partea cea mai importantă a dramAcum3 să nu mai fie concursul propriu-zis, ci ce se va întâmpla până în toamnă, când vom lucra pe texte cu cei cinci dramaturgi.

I.P.: Există nişte criterii după care faceţi selecţia, criterii pe care să le puteţi verbaliza ori teoretiza?
A.B.: Nu ştiu dacă e bine să le verbalizăm şi teoretizăm, fiindcă există riscul ca oamenii să vrea să scrie în funcţie de ce cred că aşteptăm de la ei. Deja mi se pare că există un fel de imagine despre ce fel de piese sunt dorite la dramAcum. E foarte rău, pentru că asta face ca unii dramaturgi să nu ne trimită piese şi e, de fapt, total împotriva crezului dramAcum; în principiu, ar trebui să-şi găsească loc aici orice propunere viabilă şi îndrăzneaţă.

Criteriile sunt foarte diferite de la piesă la piesă şi de la dramaturg la dramaturg. Când citim un text încercăm să înţelegem cât mai multe despre el şi despre cel care l-a scris. Din cauza asta, mai ales la ediţia de acum, cineva ar putea să ne creadă schizoizi, văzând alegerea: e ciudat să pui alături, amândouă câştigătoare, piesa Mariei Manolescu şi pe cea a Mariei-Silvia Pitea. De fapt, ce ne interesează e potenţialul pe care-l bănuim într-o piesă şi într-un dramaturg. Nu pot vorbi decât în numele meu (la dramAcum, ca o piesă să fie selectată are nevoie de susţinerea a cel puţin trei din cei cinci membri, nu toate sunt susţinute în unanimitate). Dar în numele meu vorbind, cred că textul Mariei Pitea (Fragile. Do not drop) e foarte puternic în imaginile pe care le foloseşte; cineva ar putea spune că e literatură, dar mi se pare că are, în acelaşi timp, o forţă dramatică specială. Ce m-a fascinat, de exemplu, a fost faptul că reuşeşte să păstreze acel personaj al fetei (abuzată şi care o vede pe mama sa bătută de tată) într-o zonă a inocenţei, şi mi se pare foarte greu în ziua de azi să scrii un personaj inocent. A făcut şi Afrim De ce fierbe copilul în mămăligă şi a pus o piatră la temelia inocenţei în teatru.

Cât despre Maria Manolescu, toată lumea care a fost în sală la lectură şi-a dat seama că are o forţă a replicii extraordinară.

I.P.: Şi toţi au rezistat până la sfârşit, deşi era o căldură inumană la Foarte Mic.
A.B.: Textul Ioanei Blănaru le-a plăcut foarte mult Anei Mărgineanu şi lui Radu Apostol, ţin minte că vorbeau la un moment dat despre atmosfera din piesă. Finalul e foarte interesant, are acea ieşire în fantastic, după ce piesa funcţionase până atunci foarte în concret. De Gabi Pintilei n-avem ce spune, el e deja un dramaturg cu acte în regulă, nu am putut să nu lucrăm cu el, având în vedere că ne-a trimis o piesă foarte bună, dar, în acelaşi timp, nu mai poate fi un candidat la bursele dramAcum (probabil că la anul va trece, ca Peca Ştefan acum, în categoria "consultanţilor" care lucrează cu tinerii dramaturgi). La fel, piesa lui Cristian Panaite, un dramaturg din America: ni s-a părut important s-o citim, chiar dacă nu-i puteam da o bursă. Laurenţiu Bănescu a fost o mare revelaţie, nu doar ca dramaturg: când s-au făcut distribuţiile pentru lectură, am constatat că el era în cvasi-toate (mai puţin una), şi-a trebuit să-l mai scoatem din unele. Din punctul meu de vedere, piesa lui (Karmacuantic) are câteva scene foarte bune şi cu ceva sprijin în partea de structură poate ieşi ceva excelent.

Cumva, textul Mihaelei Michailov mă incită pe mine cel mai mult: se vede experienţa omului care a văzut şi citit mult teatru, e mult mai precisă în genul de teatru pe care-l propune. Mie şi lui Radu Apostol ne-a plăcut foarte mult şi aproape ne-am certat (vorba vine) cine să-l facă (până la urmă, l-a făcut el).

I.P.: Nu ţi se pare că sunt deja păreri foarte precise despre ce fel de piese se aşteaptă la dramAcum şi că asta îndepărtează anumiţi dramaturgi de voi?
A.B.: Eu m-am prins de asta abia la jumătatea acestui an, nu-mi dădusem seama că "brand"-ul dramAcum a devenit atât de puternic. Dar deja trebuie să ne luptăm şi noi cu acest "brand", care are deja o viaţă proprie. Au fost mai multe iniţiative asociate, într-un fel sau altul, cu dramAcum, şi care au mers mai departe pe cont propriu (un exemplu e Tanga Project, care a avut un mic sprijin la început din partea noastră). În ultimele luni am auzit discuţii despre "ăia de la dramAcum", şi am senzaţia că dramAcum s-a clasicizat cumva. Pe deasupra, faţă de momentul apariţiei noastre, acum sunt mult mai multe proiecte de dramaturgie nouă pe piaţă, mult mai active faţă de ce-am făcut noi anul acesta, şi de aici şi imaginea destul de fixată. Sunt convins că atunci când vom finaliza această etapă a dramAcum3, lucrurile se vor schimba, pentru că cel mai bine te afirmi ca identitate prin ceea ce scoţi la rampă. Până la urmă, cred că textele astea nu vor semăna unul cu altul şi vor fi foarte diverse, cel puţin ca propunere. În experienţa mea americană a fost un moment important, o microstagiune la Teatrul Lark, unde ce m-a impresionat foarte mult a fost faptul că se lua în consideraţie textul şi numai el. Când lucrau pe un text, uitau orice altă piesă, nu exista decât el. E o idee foarte bun. Apoi, am asistat la un atelier ţinut de Arthur Kopit, unde unul din "învăţăcei" era David Henry Hwang. S-au citit cinci fragmente de piese: cum se termina discuţia despre o piesă, următoarele comentarii n-aveau nici o legătură cu ce fusese înainte. Fiecare text exista în sine.

I.P.: Care sunt, pentru tine, principalele puncte critice în istoria asta de susţinere a dramaturgiei noi?
A.B.: În clipa asta, eu, personal, am o problemă cu tipul de piese care-mi plac cu adevărat. Am constatat la mine o mare schimbare de gust şi lungime de undă, faţă de anii trecuţi (ce-i drept, a contribuit la asta şi experienţa americană şi cantitatea mare de texte pe care le-am citit atunci). În plus, dramAcum are şi o activitate internaţională: din selecţia trecută, România 21 a avut o promovare intensă şi a fost citită într-un spectacol-lectură la Graz, iar fragmente din ea au fost prezentate la Leeds, prin două programe internaţionale similare cu dramAcum. A fost important pentru mine, fiindcă am văzut ce fel de dramaturgie se face în ţări ca Serbia, Croaţia, Austria Portugalia... Trebuie să recunosc că asta m-a făcut să ajung la o concluzie nu foarte drăguţă, şi anume că se scrie mult şi prost, iar lucrurile deosebite cu adevărat sunt foarte puţine. Iar revenind la succesul pe care l-a avut România 21, am descoperit că, cel puţin în raport cu programul Janus (unul din cele de care vorbeam), stăm extraordinar de bine, avem piese foarte tari (probabil anul viitor Vitamine va fi promovată acolo).

Am devenit mai circumspect asupra textelor şi am început să observ mai atent cantitatea de modă, trend şi "cool" din multe piese, dar şi să-mi dau seama cât de greu e să scrii o piesă bună. Trec, deci, printr-o perioadă de reevaluare, şi cred că şi alţi membri dramAcum o fac. Cred că nu voi mai fi interesat la fel de mult de aspectul social al textului (deşi cred că se va dezvolta foarte mult, e foarte util pentru un dramaturg să lucreze cu "documente"). E un segment foarte specific, am avut un moment, la o vârstă mai fragedă a dramAcum, când am făcut aşa ceva, dar acum nu mă mai interesează.

I.P.: Nu crezi că, "brand"-ul fiind atât de puternic, e un bun moment pentru ca dramAcum să se reinventeze?
A.B.: Cred că asta se va întâmpla când vom sta şi vom lucra pe texte. Nu numai pentru dramaturgi, ci şi pentru noi e importantă această etapă de dezvoltare.


(Interviu preluat din Ziua, septembrie 2006)