Mai târziu, un val de căldură nefirească făcuse ca urcușul să devină sufocant și anevoios. După minute bune, o burniță pătrunzătoare și rece m-a perforat nemilos, iar la final, aproape de poarta Bisericii Sfântului Mormânt, s-a transformat în fulgi mari și grei de zăpadă. Era cât se poate de firesc să trăiesc experiențe mistice pe măsură ce mă apropiam de locul de veci al Mântuitorului. Mi se părea că trec, simbolic și purificator, prin suita de Patimi care avea să culmineze cu nașterea Creștinătății.
Câteva locuri din acest oraș, săpat în stâncă, m-au atras cu forța unui pulsar, din gheara căruia nu m-am mai putut desprinde. Cetatea veche, de exemplu, o delicatesă urbană de puțin peste un kilometru pătrat.
Mă aventuram deseori, cu plăcere, prin labirintul de străzi, le urmam meandrele, uneori învârtindu-mă în cerc, alteori ajungând în locuri neașteptate. Mă abandonam străduțelor înguste, ticsite cu clădiri medievale și pavate cu omniprezenta piatră de Ierusalim, veche de secole și lustruită de pași, peste care curge tot sângele orașului.
Nu de puține ori, capilarele acelea subdimensionate se colmatau și te trezeai în plin accident ischemic. Stăteai pe loc, incapabil să înaintezi, așteptând să se dizolve trombusul care l-a produs: grupuri de turiști ce staționau să admire câte-un colțișor cu valențe Biblice, comercianți înghesuiți ca-ntr-o conservă, chinuindu-se să-și așeze tarabele sau să aducă marfă, sau localnici care se opreau din traseul grăbit să schimbe câteva cuvinte. Și peste toate, o zarvă de nedescris, ce te agresa încontinuu. Te-așteptai să fii călcat în picioare, în orice moment, de turme dezlănțuite de erbivore.
Dar asta doar pe traseele turistice. Pentru că găseai în centrul vechi străduțe liniștite, prin care timpul părea să curgă în alt ritm, molcom și senzual, în miros de Bougainvillea și triluri de păsări, scăldat în voluptosul soare mediteraneean. Trecătorii erau rari, ca norii de pe cer, cetatea părea că-ți aparține și te lasă să explorezi în tihnă mileniile de istorie ce-ți alunecau pe sub tălpi.
Adoram această vitalitate și acest amalgam. Evreii haredi îmi săreau în ochi cu costumele lor negre și pălăriile specifice, de fetru sau blană, și vestimentația austeră a femeilor.
Musulmanii purtau adesea îmbrăcăminte occidentală, dar puteai zări și bărbați în caftane sau femei în thoub sau shawai. Turiștii, predominant creștini, rivalizau coloristic doar cu tufele de flori și articolele de pe tarabe.
Din păcate, locurile noastre sfinte sunt atât de îmbâcsite de lume încât au pierdut orice aură mistică. Îmi venea greu să mă reculeg într-un loc care vuiea ca savana africană, în toiul unui stampede, în timp ce pelerinii îmi trăgeau ghionturi în coaste, să mă grăbesc. Doar voința proprie sau credința nestrămutată te mai ajută să le vezi drept ceea ce sunt: locurile cele mai sacre ale Creștinătății.
La Sfântul Mormânt mă aștepta o mare de oameni. La intrare m-am izbit de grupul compact al celor care frecau obiecte personale și sărutau Piatra Mirungerii, o lespede tocită de devoțiune, pe care se spune că fusese așezat Iisus, la coborârea de pe Cruce. În interior, mi-a fost imposibil să mă apropii cu ușurință de Capela Sfântului Mormânt, punctul central al Bisericii, așa că am preferat să dau o tură pe laterale. Am trecut în viteză pe la Grota lui Adam, la Locul Răstignirii și la restul Stațiilor Crucii din incintă, am mai zăbovit un pic, privind din depărtare Sfânta Capelă, și am ieșit oftând dezamăgită. Trebuia să vin dimineața devreme. Data viitoare așa am să fac. Noroc că drumul spre Biserică a fost o experiență cu totul specială.
Pe Muntele Măslinilor, în vechiul cimitir evreiesc, m-am simțit ca-n antichitate. Uriașa necropolă, în care peste o sută cincizeci de mii de evrei își dormeau somnul de veci, de la David încoace, mă trimitea pe o altă orbită. Calupuri albe, de piatră, se întindeau în șiruri nesfârșite, suprapuse, pe versantul arid. Ca o imensă tastatură, pentru degete supraomenești, prin care Yahweh își transmitea poruncile către poporul ales. O buruiană ici, un copac colo și-n rest nimic, doar piatră peste piatră. Melekeh, acel calcar de un bej pal, sclipitor, pe care-l găseai peste tot în Israel, reflecta lumina în toate direcțiile, transformând un loc al morții într-un disc solar. Urăsc cimitirele, dar Har Hazaitim nu avea nimic macabru, ci mă poftea să mă cufund în istorie, orbită de strălucitoarea piatră de Ierusalim.
Acolo, spre "vârf", aproape de Capela Înălțării, găsisem un loc propice pentru a cuprinde "imaginea de ansamblu". La propriu și la figurat. Nu numai că aveam o vedere splendidă a văii Kidron și a Muntelui Moriah, cu ale sale Moschee Al-Aqsa și Dom al Stâncii, dar aveam și senzația că tronez asupra morții. Albul mormintelor scăpăra în bătaia soarelui, dându-mi impresia că mă pogor din lumină, ca o zeitate.
Un loc de veci pe Muntele Măslinilor poate costa și trei sute de mii de dolari. Tradiția iudaică spune că acolo se va materializa Mesia, va învia morții și va intra în Ierusalim, prin Poarta de Aur, pentru a clădi cel de-al treilea Templu și a-și elibera poporul din "robie". Cei îngropați cel mai aproape de Sha'ar Harahamim vor fi primii care se vor ridica. Tot acolo, de la baza porții în jos, pe versantul estic al Muntelui Moriah, se întinde un vast cimitir musulman, care se întrece, parcă, în serenitate cu necropola de peste vale.
Muntele Herzl, locul unde evreii își comemorează trecutul apropiat, e un imens parc al Ierusalimului, a cărui intrare părea un portal către o oază de liniște, în deplină armonie cu solemnitatea mormintelor. Tranquillity base, varianta sionistă. Rareori foșnetul arborilor seculari, cântecele păsărilor, verdele crud al vegetației, aroma de iarbă proaspăt cosită și râsetele puținilor plimbăreți sfâșiau gravitatea lespezilor de piatră.
În contrast, piața Machaneh Yehudah e un furnicar cu proprietăți magnetice atât pentru localnici cât și pentru turiști. Veșnic aglomerată, adevărata inimă a orașului vuia de neguțători care-și strigau marfa, de cumpărători care valsau de la o tarabă la alta, cu mintea la meniul zilei, și de puhoaie de gură-cască, electrizați de avalanșa de culori și miresme exotice. O mare gălăgioasă de trupuri care se contopeau și se disociau ritmic, în care-am reușit să-mi ascund propria traiectorie browniană, axată pe observație.
Îngemănare de trăiri, oraș al conștiintei, al păcii divine dar și-al conflictului religios, Ierusalimul mi-a capturat sufletul și imaginația ireversibil. Am ținut să aștern toate aceste impresii pe "hârtie" și să le împărtășesc. Iar pentru titlu, mi-am permis să împrumut și să modific numele unui blockbuster, produs de reputatul Ridley Scott, despre acest oraș și sacrificiile pe care le-a inspirat.