Piatra vânătă - sulfat de cupru sau CuSO4∙5H20 în păsăreasca profesorilor de chimie - e bună pentru vopsit casele. Se mai foloseşte în tratarea viţei de vie bolnave, care, după vindecare, face struguri cu boabe mari vineţii, dulci-acrişoare, şi din acelea mici, rotunde, pentru vin. Băutură pentru veselirea inimilor albastre. Se spune că vinul de pelin şi cidrul din coacăze negre alungă cel mai repede albăstreala de pe inimă. Dar nu întotdeauna. Dacă torni cu pipeta stropi de cidru în gura unei ţestoase melancolice, aceasta nu se va înveseli deloc, va încerca să te scuipe văzându-şi de drumul ei, dorind să se ascundă cât mai departe, în tufe dosite unde nu-s băuturi ameţitoare la cap, ci doar băltoace de ploaie şi ierburi amare, unde poate să-şi ronţăie în tihnă nefericirea.
Un bărbat plămădit din litere de Julio Cortazar (sau poate că a existat în realitate, în carne şi oase) se plângea în "Scrisoare către o domnişoară din Paris" că vomită iepuraşi. Insinua la finalul răvaşului că nu mai suportă boala ciudată, vrând să-şi pună capăt zilelor. Însă eu n-am citit această povestire (căutând-o în zadar), aflând de ea prin mijlocitor, aşa că e posibil ca de fapt să nu fi insinuat o asemenea grozăvie. Îmi imaginez - cu vremea s-a obişnuit să vomite iepuraşi la colţ de stradă, să fie urmărit de bulgării urecheaţi de blană şi de cârduri de copii sălbatici. M-ar încânta să fac astfel de fotografii suprarealiste. Crude, lipsite de drăgălăşenie, onirice. Bărbatul verde-gălbui la faţă, ochii larg căscaţi, cu mâinile ţinându-se de burtă, sprijinit oarecum de un zid albastru, scuipând iepuri mici, gri. Pentru că nu vreau să mă folosesc de ajutorul calculatorului, va fi destul de greu să conving pe cineva să-şi îndese juma' de iepure viu în gură (tot n-ar încăpea), acelaşi trebuind să se vopsească pe faţă în nuanţa pe care o au de obicei bolnavii de fiere sau de ficat. Însă ceva mai pronunţată.
Butoiul de melancolie, în care spunem uneori c-am căzut, are culoarea prunei coapte sau a vânătăii care n-a apucat încă să treacă în galben. Violetul e mortuar, roşul clocoteşte de viaţă chiar şi atunci când curge gâlgâit dintr-un trup căzut. La ora albastră, fiece lucru pare magic, fotografii se înmoaie şi fotografiile la fel.
Într-o câmpie mongoleză cu nume greu de scos pe gură un cal gri avea legat un şal albastru de coamă, nu ca să nu răcească, ci din motive cunoscute doar şamanilor şi duhurilor asiatice. O echipă de francezi au filmat cum un bărbat cu şanţuri adânci şi cărări subţiri brăzdate pe faţă a mângâiat crupa armăsarului, i-a trecut palma peste burtă, încetişor, smulgându-i apoi, dintr-o smucitură bruscă, fire lungi din coadă. Firele au fost împletite şi subţiate. N-am văzut tot documentarul, aşa că nu voi şti niciodată ce s-a întâmplat cu ele. Dar înainte de apariţia calului gri, lângă o iurtă, mai multe femei aspre, cu cosiţe sure, încercau să înduplece cămilele să alăpteze un pui orfan. N-au consimţit până când n-au fost înmuiate de muzica unui şaman ce cânta la lăută o baladă lăcrimoasă de bună seamă, căci curgeau boabe lichide din ochii cămilei mari, cea care a lăsat puiul să i se strecoare sub burtă şi să-i sugă laptele.
