O fotografie din 1881 mi-l arată pe Thomas Mann în pruncie. Mic şi încruntat, cu privirea câş spre dreapta, undeva în afara cadrului. E în pantaloni scurţi şi ghete, aşezat în decorul artificial din studioul fotografului. Pe la vârsta de 30 de ani îşi amintea cu duioşie maliţioasă de jucăriile copilăriei, în mod special de un ponei roşcat împăiat, pe care-l iubea cu tandreţe pentru blana, copitele şi nările acestuia. Despre mama sa, Julia, spunea că era din cale afară de frumoasă, cu o ţinută tipic spaniolă, cu caracteristici pe care le-a regăsit mai târziu la dansatoare celebre: "tenul de fildeş specific sudului, un nas nobil sculptat şi cea mai atrăgătoare gură pe care am văzut-o vreodată". Într-o fotografie făcută în anul 1879, frumuseţea de care pomenea se poate doar bănui. Vag. Julia Mann pare o mamă burgheză, tipică pentru acele vremuri, virtuoasă şi calmă, cu rochia strâns închisă la gât, părul ridicat într-un coc voluminos, greu. Chipul înţepenit în aşteptare. Lipită de ea era mezina care îi purta numele de botez, iar lângă, băieţii, Heinrich şi Thomas. În 1885, Thomas a fost fotografiat din nou cu fraţii săi. De data aceasta din fotografie lipseşte mama, apărând o altă soră mai mică, Carla, cea care la maturitate avea să se grăbească spre moarte sinucigându-se. Cealaltă soră, Julia (alintată Lula), ce aici e destul de mare să poarte botine lungi, dar şi destul de mică cât ţină strâns o păpuşă plină de danteluri şi volane, peste ani avea să-l ajute pe Thomas la documentarea pentru "Casa Buddenbrook". În septembrie 1897 i-a trimis o epistolă de 28 de pagini cu amintiri spumoase despre mătuşa lor Elisabeth, cuvinte care au apărut aproape în totalitate în roman, cu mici modificări. Tineri şi încă strâns uniţi de-o afecţiune puternică, Heinrich şi Thomas au mai fost fotografiaţi în jurul anului 1900. Fratele cel mare e în picioare, văzut din profil, cu o mână în buzunar, uitându-se în jos la Thomas care stă pe un scaun cu ochii în retinele celor care au privit fotografia de-a lungul anilor. Amândoi sunt îmbrăcaţi elegant şi lejer în acelaşi timp, şi au mustăţi stufoase ca nişte bucăţi groase de postav. Un an mai târziu, Thomas îi povestea fratelui său, într-o epistolă, despre vizita pe care intenţiona s-o facă la fotograf, cu romanul "Casa Buddenbrook" în braţe, proaspăt tipărit. "O să mă duc la fotograf să-mi fac o poză cu mâna dreaptă în jiletca fracului şi cu stânga sprijinită pe cele trei volume; după care, în fond, pot să cobor liniştit în mormânt. - Nu zău, e bine că va ieşi totuşi la lumină cartea asta!". N-am văzut cu ochii poza de care pomenea în scrisoare, însă o pot vizualiza limpede în spatele lor, adică în cutia craniană.
Peste 20 de ani, într-o zi ploioasă, s-au lăsat fotografiaţi în stradă, pe caldarâmul umed. Sunt mai împliniţi la trup, respectabili, acoperiţi de pardesie groase şi pălării cum nu se mai văd decât în filme, la teatru şi, desigur, în albumele de familie moştenite de la bunici. Heinrich are papion, Thomas cravată. Amândoi privind spre fotograf ca pentru câteva secunde, probabil reluându-şi apoi convorbirea întreruptă. Instantaneu surprins după o perioadă lungă în care relaţiile dintre cei doi fraţi se răciseră din cauza controverselor politice. Heinrich publicase deja romanele care l-au făcut celebru, "Profesorul Unrat" şi "Între rase". Primul avea să fie ecranizat sub numele "Îngerul albastru", filmul care a transformat-o pe Marlene Dietrich într-o divă misterioasă cu voce aspră, gâdilitoare. Mulţi ani mai târziu, avea să scrie piesa "Actriţa", inspirată de tragedia surorii sale, Carla, care în fotografia făcută în1885 stătea rezemată într-o rână de Julia-Lula, imediat lângă fraţii mai mari, Heinrich şi Thomas. Bondoacă şi serioasă, cu bretonul până la sprâncene. Aşa arăta pe atunci, când nu se ştia cum avea s-o sfârşească din prea multă (sau prea puţină) dragoste.
Pentru un privitor oarecare, grăbit, fotografia din anii '20, nu are nimic special. Doi fraţi pe stradă, cu pantofii lipiţi de caldarâmul ud şi plescăitor, cu o umbrelă văzută vag în spatele lor, ţinută de o trecătoare surprinsă în mişcare (precis i-a foşnit fusta, dar nu se aude din hârtie). E o poză banală, însă un vicios în ale lecturii va număra cei şase nasturi de pe pardesiul (sau paltonul??) lui Thomas Mann, îi va privi îndelung bastonul atârnat lejer de mâna băgată în buzunar, nu va neglija nici pălăriile celor doi, şi nici strada, încercând să ghicească unde anume se aflau şi de ce, ca şi cum ar avea noimă. Adevărul este că dacă ar fi avut cinci, şi nu şase nasturi, n-ar fi fost nici o pagubă pentru mine, micile amănunte intime de asemenea natură având importanţă doar pentru acele persoane care n-au pace până nu ating cu mâna lor pantalonii lui Henry Miller, condeiul lui Cehov ori biroul la care a trudit Balzac.
Pe un alt caldarâm, poate că în aceeaşi iarnă, Thomas a fost fotografiat împreună cu soţia sa, Katja, deja cu chipul veştejit de trecerea anilor, înfofolită în haina largă de blană, cu pălăria clopot trasă bine pe frunte şi pe urechi, după cum cerea moda vremii. El ţine picioarele cochet încrucişate şi-o servietă mare în mâna stângă. Cea dreaptă e strecurată după braţul soţiei. Katja fusese o splendoare. Un portret din 1905 (anul căsătoriei), o arată fragedă şi tăcută, plină de moliciune la trup, şi mai presus de toate liniştită ca apa unui puţ adânc. Una dintre rarele femei care poate avea privirea căptuşită cu ceva moale, dar şi, în aceeaşi clipă, aristocrată; învăţată din pruncie să-şi plimbe degetele pe clapele pianului fără să-şi îngrozească musafirii, să urmărească cu tact aburul ţâşnit din ceaşca de cafea - când s-a comis o gafă - să citească Goethe înainte sau după sindrofii.
O altă fotografie preferată cu familia Mann, este cea în care apar doi dintre copiii lui Thomas, şi anume Erika şi Klaus, pozaţi în anul 1927. Zâmbesc din toată inima, au mere pe jumătate mâncate în mână, lăsând să se ghicească cotoarele, băşti cu ciucuri pe cap, identice. Sunt îmbrăcaţi de stradă (ea în pardesiu deschis la culoare, el în costum elegant), stau jos, strâns lipiţi şi par de-o veselie molipsitoare. Arată ca două staruri din epoca de aur a Paramount-ului, plecate incognito într-o staţiune din Alpi sau la Monte Carlo, înduplecate de-un fotograf neobrăzat dar simpatic, să pozeze pentru rubrica de mondenităţi. Într-o zi oarecare din anul 1933, Erika şi Klaus au telefonat părinţilor aflaţi în străinătate să nu se mai întoarcă în Germania, alarmaţi de ameninţările naziştilor. Pe 10 mai 1933, la Berlin, au fost arse peste 20.000 de cărţi " decadente". S-au transformat în cenuşă romane de Thomas şi Heinrich Mann, precum şi de Hemingway, Erich Maria Remarque, H.G. Wells, Stefan Zweig, Jack London, John Dos Passos şi mulţi alţii. Fotografiile publicate în presa vremii (pe care le-am văzut eu) sunt gri şi uşor tulburi, nu dezvăluie privirii prea multe. O mulţime formată din siluete mici, cu câte un braţ ridicat în cerul întunecat, civili şi soldaţi strânşi lângă un morman uriaş de cenuşă care încă mai arde mocnit. Dacă nu ştii despre ce e vorba, n-ai de unde să ghiceşti că fumul iese din "Muntele vrăjit", din "Casa Buddenbroock" şi "Moarte la Veneţia". Paginile fiind carbonizate, literele din cuvinte, semnele de mirare, cele imperative, virgulele şi punctele incendiate, toate s-au transformat în pâclă înecăcioasă ce s-a îmbibat în părul şi hainele piromanilor. Întorşi la casele lor, mai miroseau încă a roman ars. Şi-a doua zi, şi-a treia. Aşa îmi imaginez, şi nu cred că mă înşel.
Erika, copilul preferat, şi-a însoţit tatăl în nenumăratele călătorii pe care le-a făcut până când a fost coborât în mormânt. Mai mult ca sigur că una dintre cele trei doamne cu care Thomas Mann a cinat la restaurantul hotelului din Zurich, de care pomenea Fuentes, era ea. După ce scriitorul a murit, personal nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu Erika Mann. Despre Klaus cel atât de frumos zâmbitor în fotografii, am aflat, din cărţi, că s-a sinucis pe 22 mai 1949, la Cannes.