Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (XIII) - După melci


Eduard Ţone

03.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Treisprezece - După melci
Place de Fürstenberg e o mică piaţetă, în Cartierul Latin. Un lampadar cu cinci globuri îi luminează întunecimile şi istoria îi împleteşte şomoioage de fum transparent încă de la sfârşitul secolului 17, când cardinalul Guillaume-Egon, conte de Fürstenberg şi prinţ de Strasbourg, eşua în tentativa de a deveni elector al oraşului Köln şi se refugia, în exil, la Paris. Privind piaţa şi evadând din timp, încep să-ţi zboare pe lângă urechi caleşti trase de cai negri, tropăitori, contese cu ochii daţi peste cap şi buzele ţuguiate, prinţi cuceritori, dornici să sărute mânuşiţe ce ascund piei albe şi nevinovat de perverse, brutari transpiraţi care zoresc băieţii de prăvălie să ducă mai repede coşurile cu pâine către clienţii barosani, bătrâni meschini, cu unghii lungi şi negre, abia plecaţi dindărăturile pereţilor mucegăiţi în căutarea unui franc cerşit pe la colţuri...

Hello, hello
I'm at a place called Vertigo
It's everything I wish I didn't know
Except you give me something I can feel
Feel


În alte condiţii m-aş fi lăsat teleportat cu plăcere în timp, însă ceea ce se întâmplă acum în piaţă nu-mi lasă imaginaţia să zboare către alte secole. De la distanţă, adică din dreptul unui magazin de mătăsuri, stofe şi alte asemenea plictisuri, locul arată de parcă o mulţime de oameni - vreo sută cu toţii - au dat buzna să culeagă floricele de aur care au răsărit brusc dintre pietrele cubice. Un afiş enorm, legat între doi copaci, anunţă cu litere argintii pe fond negru: Festivalul Melcilor Nebuni. Literele sunt pictate şi fiecare dintre ele se termină cu câte o codiţă atent rotunjită în sus. Sub afiş, un puşti care n-are mai mult de zece ani, îmbrăcat într-o mantie verde, suflă din când în când într-un fel de goarnă care scoate un sunet deloc strident, mai degrabă un ultrasunet care odată pornit îţi bântuie creierii ca un hoinar nebun ce te pisează să-i asculţi doleanţele.

Dincolo de el, oameni în toată firea stau în poziţii nefireşti, răspândiţi pe dalele de beton. Care în genunchi, care sprijiniţi într-o mână, care în cerc, care cu gura căscată, cu picioarele depărtate sau în poziţii de jucători de curling. Mintea de pictor ratat îmi face din nou blink-blink şi mă îndeamnă să denumesc un eventual tablou cu această scenă "Aducerea la viaţă a statuilor ciudate". Privesc către Jeudi. Deja pare unul dintre personajele din piaţă, a intrat în transă şi se repede către băiatul cu goarna, ridicând cutia în care Rudolf şi-a scos exaltat coarnele (boureşti?). La urma-urmei, ce-i cu acest festival de care nu auzisem nici măcar din rubricile revistelor cu ciudăţenii? Îl urmez pe Jeudi. Puştiul l-a oprit pentru câteva secunde, l-a trecut într-un catastif cu coperte cartonate şi groase, apoi a făcut o reverenţă adâncă. Bătrânul îmi face semn să mă grăbesc. Trec pe lângă pifan, observ că se încruntă, vrea să spună ceva dar Jeudi îi face semn că nu-i nimic în neregulă. Păşesc în piaţă şi totul se schimbă dintr-o dată, ca într-un film cu oglinzi prin care poţi intra şi ieşi, în şi din lumi paralele.

O muzică minunată mă invadează dintr-o dată. Instantaneu mă uit după muzicieni şi chiar dacă nu-i zăresc pe nicăieri nu e greu să-mi imaginez o invizibilă formaţie de coarde care trimite în eter acorduri atât de suave încât ai impresia că notele muzicale îţi ridică sufletul şi ţi-l poartă printre nori. Fac un efort să nu mă pierd în orgasme auditive. În jurul meu e plin de melci. Dar ce melci!
- Ar trebui să-ţi explic ce se-ntâmplă aici, spune Jeudi pe un ton vioi. Uite-te în partea dreaptă. Acolo avem concursul de donjuani.

Fir-aş al naibii, aşa pare să fie! Pe un piedestal marmorat se află trei mini-tronuri pe care sunt aşezaţi trei melci, cu cochiliile diferit colorate. Fiecare dintre ei stă în poziţii care de care mai provocatoare.
- Îi cunosc. Îi cheamă Rix, Molinari şi Platon şi sunt cei mai frumoşi melci din lume. Se spune despre ei că ar fi masculi, deşi toată lumea ştie că melcii sunt hermafrodiţi. Produc ouă şi spermă în acelaşi timp. Dar priveşte la Molinari, de pildă. Uite ce atitudine macho are! Parcă s-ar pregăti să cucerească cea mai frumoasă femeie din lume!

Într-adevăr, melcul din mijloc e atât de ţanţoş încât dă impresia că ar avea pretenţia ca lumea să se învârtească în jurul lui. Cochilia lui e spiralată, cumva pe verticală, are, în principiu, culoarea mov pal dar la fiecare adiere de vânt nuanţa se schimbă, de la violet închis la roz.
- Stăpâna lui e Indy, o prinţesă marocană. Uite-o acolo, cea roşcată. De altfel, Molinari e un melc african, o specie foarte rară şi - n-o să-ţi vină să crezi! - foarte inteligentă. Concursul de donjuani va dura o oră şi câştigătorul va fi decis de melcul acela, de pe margine. Cel micuţ. Presupunând că este o femelă, aceasta va fi ţinută în tensiune vreme de o oră, nevoită să-i privească pe cei trei. La final i se va da drumul şi ea se va îndrepta către unul dintre ei. Acela va fi câştigătorul şi, probabil, cuplul se va împerechea imediat. Dacă nu ştiai, melcii au obiceiul de a-şi petrece, curtându-se, câteva ore înainte de împerechere. Se învârtesc unul în jurul celuilalt şi deseori chiar se acoperă unul pe altul cu spuma pe care o produc. Va fi un adevărat spectacol. Eu unul, aş miza însă pe Rix. E un melc jamaican, mai puţin spectaculos ca apariţie însă mult mai potent. Uite ce coarne are!

Are! Are nişte coarne teribil de lungi, la capătul cărora ochii, bulbucaţi, par să aibă un fel de gene negre, din care ragga-Rix ştie să mişte cu cochetărie.
- Hai să-ţi arăt acum competiţia melcilor puternici. Acolo, mai în spate. Se întrec cei mai musculoşi melci. Uite-l pe Achim, campionul de anul trecut. E un melc din specia achatina. Poate susţine pe cochilie până la un kilogram de cărămizi.

Nimic de zis: poate! Aliniaţi ca la un concurs de culturism, vreo şapte melci aşteaptă ca un arbitru îmbrăcat într-un tricou vărgat să le aşeze, pe rând, pe nişte talere speciale plasate pe cochilii, câte o cărămidă subţire. Cei care nu mai rezistă greutăţii scot brusc coarnele, dând semnal arbitrului că trebuie ridicate cărămizile, ca să nu fie storciţi. Spectatorii îi încurajează, dar nu prin sunete ci prin tot felul de semne pe care le fac cu mâinile.
- Există un cod al încurajărilor la proba asta. N-ai voie să ţipi, pentru că fiecare sunet le-ar putea distrage atenţia melcilor şi acest lucru ar putea să le fie fatal. Ei cunosc în schimb semnele şi de multe ori un semn potrivit le oferă forţă mentală. Melcii care concurează aici au muşchi bine lucraţi. "Talpa" lor nu e una oarecare. Vorbeam acum cîţiva ani cu stăpânul lui Prometeu, melcul acela care pare făcut din piatră, al treilea din stânga. Îmi spunea cât de mult munceşte Prometeu în timpul anului şi câte exerciţii de streching face. Uite, vezi: asta ar putea să-l propulseze câştigător!

Stăpânul lui Prometeu, un tip bonom, la vreo 30 de ani, îşi mişcă degetele într-un ritm ameţitor. Falangele lui s-au transformat într-o morişcă şi, la naiba!, se pare că jocul acesta are efect. Arbitrul mai aşază o cărămidă pe talerul bietului Prometeu şi acesta nici nu pare a băga de seamă.
- Mi se pare mie sau eşti fascinat de ceea ce vezi? Să ne grăbim un pic: mai sunt numai câteva minute şi Rudolf va trebui să se producă. În plus, s-ar putea ca Svetlana să te aştepte deja. N-aş vrea să întârzii. Urmează-mă, te rog!

Mă întorc către Jeudi. Dacă cineva mi-ar fi spus cu un sfert de oră în urmă că sunt nebun, nu l-aş fi crezut. Însă acum, până şi eu însumi aş recunoaşte asta. Jeudi nu mai e bătrânelul pe care l-am cunoscut în cafeneaua de pe Champs Elysees, ci un bărbat vânjos, în floarea vârstei, pe care tricoul inscripţionat cu I ROCK, stă să pleznească.

Şi... a pomenit ceva de Svetlana?

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer