Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (XIV) - Nici un suport


Eduard Ţone

10.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi episodul precedent aici.

Paisprezece - Nici un suport
- Să nu-ţi imaginezi cine ştie ce lucruri, îmi spune Jeudi cu aceeaşi voce zglobie. Ceea ce vezi este proiecţia imaginii mele în timp. Ne aflăm în zona în care se desfăşoară proba de Întoarcere în Timp. Melcii care participă la această probă au o particularitate: creează iluzii celor din jur. Priveşte într-acolo.

Pe un disc uriaş care pare din aur, trei melci îşi mişcă într-un ritm lent coarnele. Unul dintre ei e chiar Rudolf, despre care credeam că va participa, totuşi, la o probă artistică. Melcii par halucinaţi, de parcă cineva tocmai le-ar fi dat să fumeze un joint de marijuana. Brusc, am sentimentul că nu mai ştiu cărui loc aparţin. Brusc, îmi doresc să mă aflu în curtea castelului meu, măturând aleea care duce la intrare. Nu ştiu cum, în faţa ochilor îmi apar dintr-o dată vecinii mei, Pimpi şi Virginia. Pimpi bolboroseşte ceva despre nişte pantofi cu şireturi în dungi iar Virginia îl plimbă pe Tataie ţinând în mâini un borcan violet plin cu dulceaţă de nuci verzi. "Alaska, Alaska!", şopteşte Virginia ca în transă şi aş vrea să-i văd mai bine zâmbetul misterios de pe chip, dar un fel de ceaţă roşiatică mă împiedică. Ce se-ntâmplă? Încep să intru în panică; sentimentul de imponderabilitate se amplifică şi simt că lipseşte cineva din această ecuaţie; lipseşte personajul principal şi, pe bune, ce sens are să te uiţi la un film din care personajul principal a fost decupat, dat dispărut, răpit, volatilizat?
- Doamnelor şi domnilor! Bine aţi venit la cea mai spectaculoasă probă a festivalului!

Un individ cu vârstă incertă, ochi enormi şi figură de Muzeul Figurilor de Ceară pare hotărât să facă anunţul vieţii lui.
- Dooooamnelor şi dooomnilor! Vă rog să-mi permiteţi să vi-i prezint pe cei trei finalişti ai probei de Întoarcere în Timp din acest an.

Tipul se întoarce către concurenţi şi continuă să zbiere, pe un ton cu totul nepotrivit atmosferei de până acum:
- Meeelcul Rododendron! Meeeeelcul Constantin!! Meeeeelcul Rudolf!!! Aplauze, aplauze, aplauze. Ţin să vă reamintesc detaliile acestei fascinante competiţii. Va fi declarat câştigător melcul care va reuşi să transporte cel mai departe în timp membrii juriului. Ca în fiecare an, juriul va fi ales exact înainte de începerea probei, adică ACUM!

Simt agitaţie în jur.
- După cum probabil cunoaşteţi, cei trei membri ai juriului sunt aleşi aleatoriu, dintre persoanele aflate acum de faţă. Îmi revine mie această minunată misiune, drept pentru care aş dori caaaaaaa cei pe care îi voi striga să ia loc de îndată pe scaunele portocalii din dreapta mea

Tensiunea pare să fi cuprins întreaga asistenţă. Curentul electric circulă de la venă la venă, de la neuron la neuron.
- Domnul cu pălărie de pâslă! Doamna cu coc din rândul al treilea. Şiiiii... domnul cu rucsac.

Primii doi strigaţi se reped pe scaunele portocalii, aruncându-se pe ele de parcă ar fi ultima şansă a vieţii lor de a prinde un loc în trenul spre fericire. Al treilea întârzie însă.
- Domnul cu rucsac, vă rog insistent, trebuie să pornim jurizarea. Melcii sunt pregătiţi deja şi cele cincisprezece minute rezervate probei sunt mai... scurte decât vă puteţi imagina!

Simt un deget care mă împunge. Jeudi îmi face semn din priviri. Doamne, cum de nu mi-am dat seama: eu am un rucsac în spate, ba mai mult: sunt singurul dintre cei prezenţi care are un rucsac în spate. Păşesc timid către ultimul scaun portocaliu rămas liber. Simt în ceafă privirile pline de reproş ale announcer-ului. O întrebare care până acum zăcea undeva în planurile secundare sau terţiare ale conştiinţei ţâşneşte la suprafaţă, verde şi vioaie ca un crocodil înfometat: "Ce caut eu aici?".

Ce caut eu aici? Ieri seară stăteam în camera portocalie a castelului meu, lângă masa de tek pe care aşezasem un pahar de vin alb, sec, şi-mi făceam vise cu gândul la momentul în care aveam s-o întâlnesc pe Svetlana în Paris. Scenariul era simplu: îmi imaginam că ne vom întâlni în Luvru, sub apusurile lui Lorraine, ne vom ţine de mână în cel mai firesc mod, vom merge să mâncăm fondue undeva în Cartierul Latin, apoi... ei bine, apoi visul meu nu mai îndrăznea să continue, pur şi simplu se înţepenea ca un CD care nu vrea să se mai învârtească în combină. Mi se declanşa un şir de qwerty-uri sub formă de erori de sistem, care avea însă efectul de a-mi încălzi sufletul într-un mod neaşteptat de plăcut. Ce putea fi mai simplu de atât?, îmi spuneam. Disecam datele problemei, le aranjam în minte ca pe soldăţeii de plumb, ba nu, ca pe cowboy-i şi indienii de plastic din copilărie: datele mele - cowboy-i - de-o parte, datele ei - indienii - de cealaltă parte. Apoi porneam "războiul", liniile atacau, se întrepătrundeau, se auzeau focuri (de artificii!), chiote, iar la final, când caii cowboy-lor ajungeau sub fundurile indienilor şi tomahawk-urile indienilor se odihneau blajine în mâinile purtătorilor de pălării cu boruri şmechere, la final aşadar, se intuiau doar şoapte albastre prelungi, se pictau surâsuri proiectate pe un cer cu stele, niciuna căzătoare.

Dar, nu-i aşa?, cele mai frumoase vise au parte uneori de cele mai spectaculoase plezneli cu pliciul de muşte. Unde eram aseară şi unde am ajuns acum! Am fost într-o irealitate palpabilă şi am ajuns într-o realitate fără pic de suport.

De fapt, scuze!, există un suport, e de plastic şi are culoarea portocalie. Abia apuc să mă aşez pe el şi pământul îmi fuge cu totul de sub picioare.
- Doooaaaamnelor şi dooomnilor! Începe oficial competiţia pe care aţi aşteptat-o un an întreg! Întoarcerea în Timp!!!

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer