Cincisprezece - Sandy
Cristi se trânteşte pe spate, în zăpadă. Îl imit, cu sete. Scheletele viitoarelor PM-uri par nişte uriaşi adormiţi. Până la primăvară mai e mult: oricum nimeni nu-şi va bate capul cu construcţia. Ne vom alerga săptămâni bune printre coloanele de beton, suflând în tuburile cu cornete. That's life, mamma! Acum un sfert de oră, pe când îmi puneam bocancii şi-i legam la şireturi, m-am gândit la o treabă: să nu uit niciodată momentul ăsta! Cel mai banal moment din viaţa unui puşti de 12 ani: se încheie la şireturi înainte de a ieşi afară pentru a se întâlni cu cel mai bun prieten al lui şi a da o raită prin niscaiva văgăune înzăpezite. Aveam şireturi maro, foarte lungi.- Mergem până la Arta?
Cristi are întotdeauna propuneri intelectuale. Filmele, de pildă. Nu ratează nici unul, mai ales dacă se aude că pe undeva, între minutul patruzeci şi treizeci de secunde şi minutul patruzeci şi treizeci şi cinci de secunde, regizorului i-a scăpat o ţâţâ dezgolită. Cred că a văzut Competiţia de şapte ori, aşa că anatomia lui Amy Irving nu mai are secrete pentru el. Dacă-l întreb, o să mă corecteze cu siguranţă: de şaptesprezece!
Arta e un cinematograf sordid, cu grădină, undeva pe Calea Călăraşilor, printre case de ţigani, dar ce case!, cu parfum de oraş interbelic.
- Hai! Dar mergem pe jos. Luăm seminţe de la Barieră. Ce film e?
- Habar n-am, vedem acolo. Intrăm de la unşpe. Sau vrei de la unu?
- La unşpe e bine. Băi, azi ar trebui s-o sun.
- Pe Sandy?
- Da. Am uitat să-ţi spun, ieri m-a lăsat.
- Să mori tu? Te-a lăsat s-o săruţi?
- Da mă, pe gură. O dată. Bine, s-a şters după aia, dar a fost caşto.
- Eşti ciumec, să mor io! Dai un sirop pe chestia asta!
Cristi face urât la faze dintr-astea. Ştie că mi-a picat Sandy cu tronc şi de când i-am spus că întâmplător mi-am atins braţul de sânul ei şi am avut impresia că mă lovesc de o stâncă ("băi, eşti nebun, chiar atât de tare era?"), mă bate la cap să o sărut. Să-i spun să mă lase s-o sărut. Să o implor să mă lase s-o sărut! Să cad în genunchi ca să mă lase s-o sărut!
Evident că n-am avut de ales: după două săptămâni cu Cristi în rol de picătură chinezească, după douăzeci de lei cheltuiţi pe eugenii şi mentosane - de protocol - am reuşit să intru în graţiile lui Sandy şi să-i trântesc, pe nepusă masă, într-o zi când ne întorceam de la şcoală şi ghiozdanul ei, pe care cu galanterie îl căram până în staţia de autobuz, mă cocoşa:
- Sandy, mă laşi să te sărut?
- Bine.
Simplu. Ca o surpriză de Bip-Bip. S-a oprit în mijlocul străzii, s-a întors către mine, a închis ochii şi aştepta. Am lăsat ambele ghiozdane jos. Mă simţeam ca un urs venit la oraş ca să cânte o melodie Boney'M. Brown girl in the ring, sha-la-la-la-la... Curând pleoapele urmau să-i tremure de nerăbdare, trebuia să fac ceva! M-am foit jenat, mi-am lipit buzele de ale ei şi le-am lăsat acolo preţ de o secundă ceva mai mare ca un deceniu, sub privirile dezgustate ale unui bătrân vânzător de îngheţată Polar şi Vafe. Sandy a deschis apoi ochii - am remarcat sclipirea şi am îndesat-o rapid în buzunarul meu secret de la canadiană - şi a pornit mai departe. Nici vorbă să se şteargă - minciuna mea către Cristi avea un scop precis: să nu-l aduc în pragul unei crize de gelozie nemărturisite. Ştiam că-i place de Sandy dar în acelaşi timp că ar fi avut mai mult tupeu să spele pe dinţi un tigru în călduri decât să se apropie de ea şi să-i adreseze un cuvânt. Aşa că mă folosea pe mine ca scut al propriilor fantezii iar eu mă lăsam teleghidat de dorinţele lui, prefăcându-mă că nu-mi pasă foarte tare de Sandy. În realitate, îmi păsa la nebunie.
Cerul e violet, se pregăteşte să ningă. Am să ţin minte fulgii ăştia, aşa cum am să ţin minte momentul în care mă legam la şireturile maro. Şi n-am să-l uit niciodată pe Cristi care se ridică acum din zăpadă, poate puţin melancolic, îşi îndeasă mâinile în mănuşile lui cu un deget şi cu blăniţă şi mă ia la rost, aşa cum face întotdeauna când nu-i convine ceva ce se petrece în jurul lui:
- Hai mai repede că vreau să trecem şi pe la gogoşerie înainte. Mi s-a făcut foame.
Am şase lei în buzunar şi oricât ar fi cerul de violet, ştiu că patru mi-ajung pentru biletul de film şi alţi doi pentru opt gogoşi pufoase, pline de zahăr pudră, aşa cum găseşti doar la Bariera Vergului, la "capătul lu' 40"...
***
- Doaaaamnelor şi doooomnilor! Avem un câştigător! Domnul cu rucsac, da, desigur, domnul Alex, va avea onoarea de a ne anunţa marele câştigător al Festivalului Melcilor Nebuni de anul acesta!!!Deschid ochii - nici nu-mi dădusem seama că îi aveam închişi. Sute de priviri se lipesc cu mine precum un val de meduze. Eu? Ce naiba trebuie să anunţ eu? Cine sunt eu în toată nebunia asta ca să trebuiască să anunţ ceva? Şi, mai ales, pe Marele Câştigător?
Undeva în mulţime, există un om atât de liniştit încât pot să-i respir mulţumirea. Şi, dintr-o dată, înţeleg.