Şaisprezece - Cadoul
Cu o voce subţire îl declar pe Rudolf câştigător. Era evident: el fusese cel care mă transportase în timp, atât de departe încât parcă mi-am privit copilăria prin gaura unui ac de cusut. Ascuns printre oameni, Jeudi zâmbea mulţumit. Ştia că are un melc campion. Unul atât de bun încât anii pe care-i poartă pe umeri nu-şi găsesc nicidecum corespondenţa în pielea ce-i adăposteşte oasele. Publicul aplaudă, Rudolf e luat pe sus, ceilalţi doi finalişti, Constantin şi Rododendron, au dispărut subit, striviţi pesemne de ruşinea incapacităţii lor în faţa unui asemenea competitor genial. Nu vreau să desluşesc mecanismele prin care un melc se poate transforma în maşină a timpului. Nu pentru asta am venit în Paris şi, revenind la ale mele, încep să-mi pierd răbdarea. S-a făcut târziu. Place de Fürstenberg se goleşte văzând cu ochii, în câteva secunde nu va mai fi nimeni şi nici măcar nu va avea tupeul cineva să spună că aici s-a ţinut un festival. Îl caut din priviri pe Jeudi. Descopăr că acelaşi lucru face şi el. Se apropie de mine zâmbind blajin.- Alex, mă bucur că ai acceptat să vii cu noi la Festivalul Melcilor Nebuni. Acum e momentul să ne despărţim. Înainte de asta însă, am un cadou pentru tine.
- Stai un pic, ceva mai devreme spuneai ceva despre Svetlana. De unde o cunoşti şi de unde ştii că mă aşteaptă?
- Nimic nu e întâmplător, dragul meu prieten. Dar asta vei afla pe parcurs, desigur. Bun, şi acum cadoul: îl ai lângă tine. Să ai grijă de el! Acum trebuie să fug, mă aşteaptă o altă viaţă.
Tipul ăsta, în versiune oldie sau nu, are farmec. În alte condiţii, l-aş invita la o partidă de biliard şi i-aş povesti despre cum cresc florile în grădina castelului meu. Pun pariu că ar rade câteva pahare de palincă fără să clipească. Jeudi, creatură apărută din misterele Parisului, se volatilizează în spatele unui felinar iar eu rămân singur, mai bogat cu o experienţă ştiinţifico-fantastică şi cu un melc.
Cu un melc, da. Cadoul lui Jeudi pentru mine este însuşi Rudolf, care acum şi-a retras alene coarnele, probabil obosit de efortul făcut mai devreme. Dacă până azi cineva m-ar fi pus să intru de o mie de ori într-o librărie şi m-ar fi somat să cumpăr de fiecare dată câte o carte, n-aş fi ales niciodată una în care să citesc despre îngrijirea melcilor. Ca animale de casă! De această dată, recunosc, m-aş repezi către raftul cu cărţi despre melci şi aş înjura copios probabila eventualitate că nu aş găsi nici măcar o broşură pe tema asta atât de generoasă.
- Rudolf, baby, floarea mea va fi cea mai fericită să te cunoască.
Încep să mă simt ca Remy, personajul principal din Singur pe lume, de Hector Malot, o carte pe care am citit-o în copilărie de cel puţin zece ori. Numai ăla umbla amărât prin Franţa, înconjurat de animale. Un melc poate fi un foarte bun punct de pornire spre a intra în pielea unui astfel de personaj. Mai ales un melc cu proprietăţi paranormale.
E de-a dreptul noapte în Paris. Pornesc agale pe străzi, în căutarea unui hotel în care să-mi odihnesc oasele. Pe Rudolf l-am pus în cutia lui de sticlă, pare că doarme sau cam aşa ceva - o să mă informez mai târziu, când o să am timp, dacă melcii dorm şi dacă pentru asta e nevoie să-şi pună dopuri în urechi.
Nu e greu să găseşti un hotel în oraşul-lumină, dar oricât aş fi de obosit, mă mistuie o tonă de cârcotăşeală care îmi zdrobeşte judecata. Dacă tot am ajuns aici, parcă-parcă mi-aş dori să aleg un hotel mai spectaculos, mai arătos, mai... franţuzesc. Intru în câteva stabilimente care nu-mi spun mare lucru: recepţii meschine, recepţioneri magrebieni, cu priviri ascunse, care-mi oferă camere mansardate. Nu, mulţumesc: regele nu doreşte o mansardă în seara aceasta. Ultimul hotel în care păşesc îmi aminteşte de Locatarul, filmul lui Polanski. Aceeaşi atmosferă sumbră, care te poate împinge către sinucidere. Probabil camerele au tapet verde, vechi, sunt înalte şi în spatele mobilierului răvăşit de trecerea anilor se ascund găuri ciudate, în care foşti locatari nebuni au zidit dinţi ascuţiţi.
Şi totuşi, e târziu. Un pat primitor ar face mai mult decât imaginaţia mea în legătură cu hotelurile de lux din Paris. Lângă staţia de metrou Emile Zola fac o ultimă încercare. Pare un hotel liniştit, mic şi cochet, ca o bombonică pe un tort de bezea. Recepţionistul e francez get-beget (nu că aş fi rasist dar cea mai comică idee personală în legătură cu Franţa e că foarte curând va avea un preşedinte negru. Sau măcar arab), un tip deşirat cu un zâmbet etern şi protocolar pe mutra albicioasă. Inspiră încredere chiar şi atunci când îmi oferă cheia de la camera 222 şi-mi povesteşte despre ora la care mă aşteaptă mâine dimineaţă la micul dejun.
- De asemenea, dacă doriţi, micuţa noastră grădină interioară este deschisă până mai târziu. Înainte de a adormi, vă puteţi relaxa câteva minute, în faţa unui pahar de şampanie din partea casei.
Am nimerit bine. N-o să fac jacuzzi în seara asta dar nici n-o să dorm cu un ochi deschis, atent la paşii de pe coridorul a cărui duşumea scârţâie macabru. În plus, omul pare un adevărat gentleman (e prea straniu cuvântul acesta pentru locul în care mă aflu?): nu mi-a pus nici o întrebare în legătură cu Rudolf deşi, cred instinctiv, încercasem să-l ascund pe bietul încornorat la spate.
Camera îşi merită cele trei stele, e curată şi cu ferestre mari. Cum în Paris străduţele sunt înguste, îmi permit să privesc blocul de vizavi, construit pe acelaşi tipic şi să zâmbesc la ideea că francezii nu sunt neapărat foarte intimi atunci când vine vorba de jaluzele trase. La etajul unu o familie de pensionari se uită la televizor. El ronţăie niscaiva alune, ea e concentrată şi are faţă de telenovelistă. La etajul doi - adică la nivelul meu - o femeie care bate spre 40 de ani abia a ieşit din baie. E îmbrăcată într-un halat alb şi pufos iar pe cap are clasicul turban al femeii cu părul lung care tocmai şi-a spălat părul. În cel mai scurt timp pare decisă să se lepede de greutatea de pe umeri. Cu lumina deschisă, presupun. Nici măcar n-am nevoie de o lunetă dintr-aceea la care apelează perverşii din filme. Totul se vede perfect, aproape că îmi pot da seama de culoarea ojei de pe unghii: roşie. Numai că am şi eu o conştiinţă care de data asta funcţionează, incredibil, cu mult înaintea curiozităţii mai mult primare şi mai mult masculine. Trag perdeaua, fac un duş şi, cu somnul zburdând pe coclauri îndepărtate, decid să onorez invitaţia lui Monsieur Lăţi-Lungilă şi să mai iau o gură de aer negru parizian, amestecat cu bule de şampanie.