Şaptesprezece - Ciocolată cu capuccino
Sunt doar trei mese. În mijloc, supravieţuind ca prin minune, de parcă Mediterana i-ar scălda rădăcinile la doar câţiva metri, un portocal răspândeşte în aer poveşti orientale. Betonul care înconjoară micuţa oază a providenţialului meu hotel pare drapat în negru, aşa încât stelele de pe cerul limpede strălucesc fascinant, ca şi cum o mână nevăzută le-ar fi conectat la un generator de înaltă tensiune. Într-un colţ, băruleţul discret odihneşte sticle de alcool pentru cei mai fini ficaţi. Vizavi de el, cumva ascuns de un semi-paravan mătuit, un pian albastru trimite acorduri prin degetele unui individ îmbrăcat la patru ace, cu tot tacâmul: frac, joben şi papion. Tipul are o mustaţă groasă şi pare foarte afectat, se apleacă deasupra clapelor ca o salcie, îşi dă ochii peste cap, face tot felul de grimase, acum zâmbeşte, acum se-ncruntă. Şi nu interpretează altceva decât o paşnică Nocturnă de Chopin.O singură masă e ocupată, o singură persoană se află la ea. O femeie de culoare, tânără şi incredibil de sexy, fumează cu gesturi largi, ca o doamnă de consumaţie de lux, care-şi aşteaptă, plictisită, clienţii. Poate chiar asta şi este, dar în faţa unei asemenea explozii de frumuseţe n-ai de făcut altceva decât ceea ce fac eu. Să te aşezi la masa vecină şi să-i comanzi surâzătorului lungan de la Recepţie, pe lângă şampania promisă, un trabuc de calitate.
Am sentimentul că m-am desprins de lume. Că oraşul cel mai râvnit din univers, în care cu câteva minute înainte îmi plimbam fizicul obosit şi psihicul uşor dărâmat şi obsedat de Svetlana, a dispărut subit, că totul se reduce acum la această minunată grădiniţă ascunsă. Mă simt de parcă m-aş scufunda într-un ocean cremos, căruia nu-i face nimeni reclamă la posturile TV. Vin căluţi de mare să-mi maseze omoplaţii, languste mă spală pe dinţi, peşti-spadă mă bărbieresc cu răbdare şi zeci de sirene îşi plimbă siluetele apetisante prin faţa ochilor mei, cântându-mi despre îngeri.
- Nu-i aşa că americanii sunt nebuni fiindcă-şi botează uraganele cu nume de femei?
De ce ar trebui să particip la o discuţie despre uragane când eu abia ce-am intrat în cele mai liniştite ape teritoriale? Fac un efort.
- Cred că faceţi o mică eroare. Uraganele din America nu sunt botezate exclusiv cu nume de femei. Sigur, din 1953, când National Weather Service a decis să dea nume furtunilor pentru a le diferenţia, şi până în 1979, a existat un adevărat... matriarhat. După care au decis că e cazul să varieze. Aşa au apărut Dennis, Franklin, Vince, Andrew sau Stan. O furtună îşi păstrează numele în fiecare an. Dacă e de o intensitate sporită şi provoacă pagube mai mari ca în anul precedent, i se va schimba numele. Ba mai mult: dacă uraganul e devastator, numele lui va fi scos de pe listă.
- Tu cum ai boteza un uragan?
Se întoarce către mine. Are ochii verzi, gene imense şi o piele de ciocolată cu capuccino. Răspunsul îmi ţâşneşte de pe buze înainte de a-l putea priponi.
- Svetlana.
Hai că n-am vrut să sune aşa de preţios, zău!
- Şi în cât timp crezi că ai scoate numele ăsta de pe listă?
În ritmul în care merg lucrurile cred că nu mai e mult şi voi ajunge mai devastat ca New Orleans-ul după Katrina. Prefer să schimb subiectul.
- De unde sunteţi?
- De acolo unde stelele nu cad niciodată.
- Interesant. Aveţi ciocolată cu capuccino pe-acolo?
- O mulţime. E principalul produs de export.
- Vă place Chopin?
- Îmi place tot ceea ce aş fi vrut să-mi placă ieri şi nu mi-a plăcut nici măcar poimâine.
Epatează. Nu-şi ascunde satisfacţia că are un tovarăş de vorbă în prag de noapte. La pian, mustăciosul continuă să-şi chinuie oasele. Dar cântă superb, din spatele paravanului aproape că vezi cum se ridică în întuneric note fosforescente pe portative şerpuitoare.
- Uneori, noaptea e ca o boabă de cafea pe care-ţi vine să o ronţăi. Cred că noaptea mă simt cel mai bine. Noaptea până şi eu aş face dragoste cu mine.
N-a întrebat-o nimeni dacă vrea cineva să facă dragoste cu ea, deşi pe bune că aş avea eu un răspuns la chestia asta. Privind-o aşa, din lateral, încep să-mi imaginez povestea ei, aşa cum nu mi-ar spune-o, pesemne, niciodată. Probabil că s-a născut într-o noapte cu lună plină, în Republica Centrafricană. Probabil că la naşterea ei oraşul Bangui nu fusese niciodată mai liniştit, în ciuda faptului că dinspre râul Ubangi se auzeau în surdină mişcările grele ale hipopotamilor sau că, în adâncuri, crocodilii pândeau orice mişcare neatentă. Probabil că luna scălda în culori aprinse bungalowul părinţilor ei, de la marginea cartierului Meskine. Când a ieşit din pântecele mamei, a ţipat iar ţipătul ei a spart noaptea lăsând în urmă cioburi întunecate. "O să fie o femeie puternică!", a spus taică-său. Mama ei era a doua lui soţie, dintr-un total care până la urmă avea să se ridice la şapte. Pe ea a iubit-o cu adevărat, poate şi pentru că era mulatră, rezultatul amorului dintre un francez şi-o băştinaşă. Dar îndată ce ţipătul ei s-a stins în noapte, mama a murit, lăsând în urmă lacrimi şi turte de manioc nemestecate.
În primii trei ani a crescut alături de copiii de pe străzile pavate cu cauciuc ale Banguiului. Când Bokassa s-a autodeclarat împărat pe viaţă al Republicii Centrafricane avea, probabil, cinci ani. Tata a trimis-o la un frate de-al lui, într-un sat din mijlocul junglei. A spus că e mai sigur pentru ea să rămână acolo. Timp de trei ani a învăţat să îmblânzească şerpii şi să vorbească, noaptea, cu leii. Trăia în colibe de pământ şi dansa în fiecare seară, la umbra focului, pe ritmuri obsedante de tam-tam. Se putea spune că era o fetiţă fericită, în accepţiunea noţiunii de fericire a unei fetiţe fără părinţi. Numai că regulile în tribul M'Bakana erau clare: în ziua în care împlineau nouă ani, fetiţele erau supuse unei anumite circumcizii. În alţi termeni, mai puţin eleganţi, asta s-ar traduce cu mutilarea genitală. Tradiţiile tribului, parte ale tradiţiilor largi africane, spuneau că fetiţelor trebuie să li se smulgă pur şi simplu organele reproducătoare. Clitorisul, labiile, pubisul, uretrele - toate trebuiau să dispară şi în locul lor să rămână un simplu loc prin care să se poată urina. Oare câte dintre fetiţe reuşeau să supravieţuiască? Aproape în fiecare săptămână asista la ritualul prin care trebuia să treacă şi ea, la un moment dat. Şi, cu fiecare "execuţie" trăită de pe margine, i se făcea mai frică. Era cumplit: urletele de durere, prea puţin anesteziate de unsoarea preparată de către bătrânele tribului din scorţişoară şi alte plante ciudate, rupeau de fiecare dată ceva în ea. Mintea ei, obişnuită să gândească mai mult decât cele din jur, o lua razna. Trebuia să scape şi nu ştia cum, avea în jurul ei doar junglă şi un pas făcut greşit echivala cu o condamnare la o moarte rapidă. Mai bună decât cea ritual-genitală, dar tot o moarte. Iar ea nu vroia să moară. Trebuia să fugă. Cu orice risc.
Îmi pun imaginaţia pe off, nu de alta dar la ora asta s-ar putea să mă gândesc că în cele din urmă n-a reuşit să evadeze şi că drama pe care o trăieşte de ani buni stă bine ascunsă sub rochia neagră, scurtă, de satin, prin care-i desluşesc coapsele încordate, femelă panteră, cu ochi verzi, strălucitori şi reci. Pe care-i întoarce brusc către mine.
- Prin urmare, Alex, îmi povesteşti ceva despre viaţa ta?