În aşteptarea zorilor - un creştinism pentru mîine

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Jean Delumeau a fost profesor de istorie modernă la Universitatea Paris I, director al Centrului de Istorie modernă - Paris I şi profesor la Collège de France, Catedra de Istorie a Mentalităţilor religioase în Occidentul modern. Dintre lucrările publicate: Le Catholicisme entre Luther et Voltaire, PUF, Paris, 1971; L'Italie de Botticelli à Bonaparte, A. Colin, Paris, 1974; Le Christianisme va-t-il mourir?, Hachette, Paris, 1977; La Peur en Occident (XIVe-XVIIIe siècles): Une cité assiégée, Fayard, Paris, 1978; Un Chemin d'histoire. Chrétienté et christianisation, Fayard, Paris, 1981; Le Péché et la peur. La culpabilisation en Occident (XIIIe-XVIIIe siècles), Fayard, Paris, 1983 (trad. rom.: Păcatul şi frica. Culpabilitatea în Occident, secolele XIII-XVIII, Polirom, Iaşi, 1998); Rassurer et protéger. Le sentiment de sécurité dans l'Occident d'autrefois, Fayard, Paris, 1989 (trad. rom.: Liniştiţi şi ocrotiţi. Sentimentul de securitate în Occidentul de altădată, Polirom, Iaşi, vol. I: 2004, vol. II: 2005); L'Aveu et le pardon. Les difficultés de la confession, XIIIe-XVIIIe siècles, Fayard, Paris, 1990 (trad. rom.: Mărturisirea şi iertarea. Dificultăţile confesiunii, secolele XIII-XVIII, Polirom, Iaşi, 2 vol., 1998); Le jardin des délices, Fayard, Paris, 1992; La Religion de ma mère (coord.), Cerf, Paris, 1992; L'Historien et la foi (coord.), Fayard, Paris, 1996; Des Religions et des Hommes, Desclée De Brouwer, Paris, 1997; Que reste-t-il du Paradis, Fayard, Paris, 2000; Le Paradis, La Martinière, Paris, 2001.


Aşa cum o văd eu, lucrarea de faţă reprezintă o continuare la Ce que je crois, publicată în 1985. În paginile ei, îmi afirm încă o dată aceleaşi convingeri şi aceeaşi speranţă, dar într-un context parţial nou: cel al criticilor tot mai ample la adresa creştinismului în general şi a catolicismului în particular. Ca oricare dintre dumneavoastră, aud şi citesc obiecţiile formulate contra credinţelor creştine şi reproşurile aduse Bisericilor. Aş vrea deci să ţin seama de ele şi să le înfrunt, însă fără spirit polemic. Scopul meu mărturisit este dublu: să încerc să arăt atît permanenta actualitate a misterului creştin, cît şi absoluta necesitate de a-l face credibil în societatea secularizată din zilele noastre. Îmi asum întreaga responsabilitate pentru analizele şi afirmaţiile mele. Cum sînt însă obişnuit să am de-a face cu un public variat, ştiu că discursul meu nu este nici cel al unui autor izolat, nici periferic în raport cu lumea contemporană.

Ca istoric, mă străduiesc să fiu atent la epoca în care trăiesc. Istoria trebuie să ne ajute să abordăm problemele prezentului. Ea ne permite mai ales să realizăm că, întotdeauna, creştinismul a ştiut şi a putut să se adapteze la condiţiile schimbătoare ale diferitelor epoci şi spaţii. Spre deosebire de celelalte religii ale lumii, el a însemnat evoluţie şi inovaţie. Aceasta a fost forţa lui. Şi nu trebuie să se abată de la această cale. Îmi însuşesc spusele percutante ale Monseniorului Favreau: "(Pentru Biserică) nu mai este suficient «să facă ordine», ea trebuie «să se mute». Cu alte cuvinte, devine necesar să locuiască altfel într-o lume care nu mai e aceeaşi... Nu există fidelitate decît în curajul de a evolua" [1]. Împărtăşesc aceeaşi convingere, care este una dintre cheile de lectură ale cărţii mele.

Această carte ar vrea să se dovedească utilă arătîndu-le creştinilor, pe baza unor considerente serioase, că porţile viitorului le rămîn deschise, iar necreştinilor sau foştilor creştini, că mesajul desprins de apostoli din învăţătura lui Iisus se poate integra în civilizaţia noastră laică, ştiinţifică şi tehnică. Încerc să fiu constructiv, să dau speranţă şi, ca mulţi alţi creştini, aştept zorii unei noi zile.

Pentru a înlesni lectura acestui eseu, mi se pare potrivit să schiţez de la bun început drumul pe care l-am urmat.

Capitolele I şi II încearcă să facă o "trecere în revistă" a creştinismului în lumea de azi.

Capitolele III şi IV pun sub semnul întrebării pertinenţa ştiinţifică a respingerii transcendenţei, exprimată cu o vigoare sporită de neopozitivismul actual.

Capitolele V şi VI pătrund în interiorul creştinismului. Ele refuză noţiunea de vină ereditară, abordează frontal problema răului şi scot în evidenţă, opunîndu-se tendinţelor epocii, realitatea cotidiană a binelui, permanent ocultată în mass-media şi în discursul filozofic actual.

Capitolele VII şi VIII se adresează mai cu seamă autorităţilor creştine, cerîndu-le să nu se mai cramponeze de false probleme exegetice şi să găsească odată bazele ecumenice durabile ale unei înţelegeri între marile Biserici.

Capitolul IX, continuare logică a precedentului, este consacrat dialogului interreligios, chestiune ce a dobîndit o importanţă deosebită în zilele noastre.

În fine, capitolele X şi XI se străduiesc să deschidă căi pentru creştinismul de mîine şi subliniază originalitatea şi permanenţa mesajului religios la originea căruia stă Iisus.

Înainte de a trece la scrierea acestui eseu am consultat mai multe persoane, cărora am plăcerea să le mulţumesc: André Caquot, eminent specialist în ebraică şi aramaică, preoţii Gustave Martelet, Claude Geffré şi Jacques Arnoul. De asemenea, părintele Francesco Chiovaro, Nicole Lemaître şi Sabine Melchior Bonnet au binevoit să citească manuscrisul într-o primă formă şi să-mi comunice observaţiile şi criticile lor. Profunda mea recunoştinţă se îndreaptă şi către ei. Trebuie să fie însă limpede - şi ţin să o repet - că întreaga răspundere a textului îmi revine doar mie.

La Croix, 28-29 septembrie 2002.
 

Va muri creştinismul? (Le christianisme va-t-il mourir?) este titlul pe care l-am dat unui eseu publicat în 1977. Cartea a stîrnit o polemică, însă a redat curajul unui număr important de cititori creştini. Tema dominantă a lucrării era reluată astfel în încheiere: "Dumnezeu, altădată mai puţin viu decît s-a crezut, este astăzi mai puţin mort decît s-a spus". Un sfert de secol mai tîrziu, din mai multe părţi, sînt întrebat: "La ce concluzie aţi ajuns în prezent?". "Credeţi că situaţia creştinismului s-a înrăutăţit sau s-a ameliorat?"

Nu pot şi nu vreau să mă sustrag acestei invitaţii. Ca şi în precedentele mele lucrări, mai ales Ce que je crois, voi încerca să-i dau curs în limbajul prezentului, cu simplitate şi claritate, asumîndu-mi toate riscurile, fără să am pretenţia că aş avea răspuns la toate, nici că aş prezenta sentinţe definitive. Modestia este obligatorie în abordarea unor asemenea subiecte, cu prilejul cărora voi relua, desigur, opinii şi cugetări exprimate de alţii pe aceleaşi teme. De asemenea, mi se va întîmpla uneori şi să repet lucruri pe care le-am scris altundeva: importantă este aici nu atît noutatea discursului, cît pertinenţa analizelor şi a sintezei la care vor conduce. Mai presus de orice, aş vrea ca, îmbinînd luciditatea cu speranţa, să evit atît limba de lemn, cît şi agresivitatea.

Întrebarea "va muri creştinismul?" [2] putea să pară provocatoare, iar pe unii i-a şocat. Am aflat însă între timp că, în afară de eseul meu, s-au înregistrat peste 250 de titluri de lucrări apărute între 1893 şi 1980 care puneau, într-un fel sau altul, aceeaşi întrebare ca şi mine2. Este de acum înainte întrebarea unei întregi societăţi. O întrebare imposibil de ocolit şi omniprezentă, trecerea în anul 2000 favorizînd reformularea ei. "Trebuie să credem în viitorul creştinismului?", întreba un jurnalist de la Ouest-France pe 26 noiembrie 1999 în legătură cu cartea lui Claude Geffré, Profession théologien, iar luna următoare La Croix, în parteneriat cu dieceza Parisului şi cu Institutul Catolic din acelaşi oraş, organiza la UNESCO un colocviu cu tema "Există un viitor pentru creştini?". Doi ani mai tîrziu, o lucrare colectivă coordonată de Philippe Baud a primit un titlu aproape identic: Le christianisme a-t-il un avenir? (Există un viitor pentru creştinism?). În aprilie 2000, Le Nouvel Observateur consacra un număr special întrebării "Ce mai rămîne din creştinism?". Bruno Chenu, în La Croix din 20 octombrie 2000, se întreba "Creştinismul şi-a trăit traiul?", iar Le Monde din 27 decembrie 2000 publica un articol de Henri Tincq cu titlul "Creştinismul discreditat?". Într-o lucrare apărută în 1998, un iezuit belgian, Charles Delhez, punea deja întrebarea: Ultimii mohicani? Catolicii în Belgia (Les Derniers des Mohicans? Les catholiques en Belgique). Aceste întrebări convergente decurg din constatările exprimate în cifre de sociologia religiei. Din fericire, sondajele şi statisticile nu spun chiar totul despre experienţa religioasă trăită a contemporanilor noştri occidentali, însă ele nu pot fi nici neglijate. Luminile de avertizare s-au aprins, cel puţin în Europa. În 1996, 76% dintre belgienii francofoni chestionaţi de ziarul catolic Dimanche au recunoscut că Biserica romană traversează o criză, 57% dintre ei considerînd că aceasta "moare". În zece ani (1990-2000), numărul catolicilor germani care varsă o parte din impozitele lor Bisericii de care aparţin a scăzut cu un milion, iar cel al protestanţilor, cu două milioane. Conform unui studiu din noiembrie 1998, 42% dintre britanici şi 49% dintre olandezi se declară fără religie; potrivit unui sondaj din iunie 2000, la fel se declară şi 42% dintre francezi - în 1981, aceştia nu reprezentau decît 26%. Dacă se are în vedere doar segmentul de vîrstă 20-35 de ani, proporţia "celor fără religie" depăşeşte în Franţa 50% [3]. La nivelul întregii Europe, cei care se declară fără religie provin în special din rîndul tinerilor. În Republica Cehă, o anchetă întreprinsă în 1999 a cifrat la 43,2% proporţia de "credincioşi", la 48,5% cea de "necredincioşi" şi la 8,3% cea de "atei".

Fără doar şi poate, sondajele şi statisticile trebuie acceptate cu prudenţă şi uneori se pot contrazice între ele, cel puţin la prima vedere. Astfel, un sondaj C.S.A.[4] publicat în decembrie 2001 a prezentat o imagine mult mai optimistă a Franţei creştine decît alte anchete anterioare: cel puţin două treimi dintre francezii în vîrstă de peste optsprezece ani s-au declarat atunci "catolici" [5]; într-un alt sondaj C.S.A. din martie 2002, procentul era de 69%, iar în altul, din aprilie 2003 [6], se ridica încă la 67%. Aceste rezultate nu sînt însă neapărat în opoziţie cu statisticile anterioare. Totul depinde de întrebările puse. De fapt, în zilele noastre poţi să te declari "fără religie" şi, în acelaşi timp, "de tradiţie", "sensibilitate" sau "cultură" catolică şi să mergi din cînd în cînd la biserică pentru o căsătorie sau o înmormîntare. De asemenea, poţi să te declari simultan "fără religie" şi "credincios".

Să nu strîmbăm din nas în faţa sondajelor atunci cînd ele ne oferă estimări dacă nu absolut liniştitoare, cel puţin relativ încurajatoare. Astfel, ultimul pe care l-am citat - cel publicat în Franţa în aprilie 2003 - aduce mai multe elemente pozitive din punct de vedere religios. Credinţa în învierea lui Hristos sau în dumnezeirea lui este împărtăşită de jumătate dintre francezi. 11% dintre ei afirmă că "se roagă în fiecare zi". Proporţia celor care spun că "încep din nou să creadă" s-a triplat în zece ani. Deocamdată, de un deceniu încoace, practica religioasă s-a stabilizat. O noutate oarecum neaşteptată: interesul pentru astrologie, ezoterism, clarviziune şi vrăjitorie este în puternică scădere. În schimb, se constată dezvoltarea rapidă, în special la tineri, a unui "raţionalism" care face casă bună cu unele convingeri religioase: ştiinţa şi credinţa nu par să se mai excludă reciproc. Pe de altă parte, tot la tineri, se observă o creştere a respectului faţă de valorile morale, atît în cadrul civic, cît şi în viaţa privată. Mai general, comentează Xavier Ternisien, jurnalist la Le Monde, "creştinismul (în acest sondaj) nu apare ca o religie depăşită. El este plasat în fruntea religiilor pentru care francezii «resimt un interes spiritual»".

Primesc aceste constatări cu bucurie. În acelaşi timp însă, au apărut în librării şi două lucrări cu titluri mai sumbre: Catholicisme, la fin d'un monde (Catolicismul, sfîrşitul unei lumi) de D. Hervieu-Léger (Bayard) şi L'Héritage chrétien en disgrâce (Vremuri vitrege pentru moştenirea creştină) de G. Michelat, J. Potel şi J. Sutter (L'Harmattan). Aceste două studii concordă cu sondajele atunci cînd subliniază distanţa tot mai mare dintre religia trăită şi cea propusă de instituţiile religioase.

În Franţa, de exemplu, numărul botezurilor catolice scade în medie cu 1% pe an din 1960 încoace. De asemenea, procentajul căsătoriilor catolice în raport cu căsătoriile civile, care era de 61% în 1984, nu mai era decît de 44,3% în 1996. În vreme ce clerul catolic îmbătrîneşte în întreaga Europă, numărul copiilor catehizaţi scade cu regularitate. Iată ce se putea citi în La Croix din 1 octombrie 2000: "La reînceperea cursurilor de catehism, numărul copiilor care participă, aproximativ o treime dintre cei cu vîrsta cuprinsă între 8 şi 12 ani, continuă să scadă în Franţa". Doi ani mai tîrziu, La Croix din 28 februarie oferea totuşi o estimare mai puţin pesimistă: o frecventare de sub 45% pentru copiii între 8 şi 12 ani. Publicaţia adăuga însă următorul comentariu: "După cum se ştie, frecventarea catehismului scade în mod constant".

Este clar deci că, în Europa, interesul faţă de creştinism înregistrează un regres. În ianuarie 1999, la întrebarea "Ce persoane aţi dori să vedeţi că joacă un rol mai important în viitor?" pusă cu prilejul unui sondaj I.F.O.P. [7], dintre cele zece categorii propuse, doar 4% dintre persoanele chestionate au ales "autorităţile religioase şi spirituale", procentajul scăzînd la 2% în cazul celor cu vîrsta sub 35 de ani. Un alt sondaj, de această dată S.O.F.R.E.S. [8], publicat în noiembrie 1999 şi efectuat pe tineri cu vîrste între 15 şi 24 de ani, punea religia pe ultima poziţie dintr-o listă de doisprezece valori (familie, prietenie, slujbă, iubire, studii, religie etc.) ce trebuiau clasate în ordinea importanţei, 10% considerînd-o "foarte importantă", 20% "destul de importantă", iar 36% "deloc importantă".

Iată, în legătură cu Franţa, şi un alt sondaj care dă de gîndit, publicat în La Croix din 23 octombrie 2001: la întrebarea "Credeţi că Biblia este o «carte depăşită"?", 54% dintre cei chestionaţi au răspuns "da", procentajele atingînd 59% la cei între 35 şi 49 de ani şi 61% la cei între 25 şi 34 de ani... cu o revenire fericită totuşi în cazul celor cu vîrste cuprinse între 18 şi 24 de ani. Iată şi ultimul sondaj (comandat de Le Pélerin) pe care îl voi cita aici, ca să nu mai lungesc o listă deja suficient de convingătoare: la întrebarea "Ziua de duminică are pentru dumneavoastră o semnificaţie religioasă?", 70% dintre francezi au răspuns "nu".

Cele cîteva cifre înşirate mai sus explică îngrijorarea factorilor de răspundere din domeniul religiei, îndeosebi a celor catolici. Documentul roman ce prezenta ordinea de zi a sinodului pentru Europa care s-a ţinut la Roma în octombrie 1999 afirma: "Supremaţia culturală a marxismului a fost înlocuită de cea a unui pluralism nediferenţiat şi, prin însăşi esenţa lui, sceptic sau nihilist. (...) Există marele risc al unei descreştinări progresive şi radicale a continentului (...), astfel încît se poate formula ipoteza unui fel de apostazie a Europei" [9]. În acelaşi sinod, cardinalul Poupard deplîngea "agnosticismul intelectual, amnezia culturală şi afazia religioasă" a europenilor. "Dacă nu se schimbă ceva, sîntem în impas", scria în 1999 episcopul de Clermont-Ferrand, monseniorul Hippolyte Simon, într-o carte percutantă cu titlul Vers une France payenne (Spre o Franţă păgînă). El constata existenţa unor "blocaje de transmisie" creştină între părinţi şi copii. Şi considera că ultimele mărturii ale unei civilizaţii creştine - întreţinerea locurilor de cult, calendarul religios, respectarea mult diminuată a duminicii - nu mai reprezintă decît un soi de "datorie" faţă de un creştinism căruia, în curînd, nimeni nu-i va mai înţelege sensul. Dacă nu se va produce o reacţie, conchidea monseniorul Simon, "vom eşua cu toţii". Un asemenea context explică accentul pus de Ioan-Paul al II-lea pe o "nouă evanghelizare" neîntîrziată. Se impune aşadar să aflăm dacă ne găsim în faţa unei secularizări accelerate sau a unei adevărate descreştinări. La rîndul lui, cardinalul Dannels vorbeşte despre "o defrişare a memoriei creştine"[10].

Însă şi de această dată se impun anumite nuanţări. Aflăm din anchete recente că, dacă la ora actuală creştinismul cunoaşte un regres important în Irlanda, în Spania şi în Suedia, el se afirmă în schimb în Italia, în Portugalia şi în Danemarca [11]. Pe de altă parte, revista Futuribles, care se străduieşte să urmărească evoluţia "valorilor" în Occidentul de azi, arăta în august 2002 că, deşi în cazul europenilor cu vîrste între 18 şi 29 de ani religia este în scădere, "credinţele" sînt în creştere: în Franţa, în Belgia, în Olanda şi în Germania, tot mai numeroşi sînt tinerii care, deşi se declară fără religie, afirmă că ei cred în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte. Nu am să menţionez decît o singură ţară, Franţa, unde 42% dintre cei cu vîrste între 18 şi 24 de ani îşi afirmă credinţa în existenţa "unei vieţi de apoi", faţă de numai 20% cu douăzeci de ani în urmă. Potrivit lui Yves Lambert, această reflecţie de natură religioasă ar fi un mod de a răspunde la "dezvrăjirea lumii", la incertitudinile economice, la neliniştile ecologice, ba chiar şi la ameninţările teroriste. În plus, scrie el, "reuşita personală a fost atît de supraevaluată, încît individului îi vine din ce în ce mai greu să accepte că totul se termină odată cu moartea". În orice caz, acest sondaj, care se adaugă la multe altele, reliefează locul tot mai important pe care îl ocupă în societăţile noastre "credinţa fără apartenenţă (religioasă)". Este drept însă că, dimpotrivă, un număr însemnat de persoane care se declară catolice nu cred în viaţa de apoi.

Problema descreştinării mă obsedează de pe vremea cînd eram student [12]. Ea este prezentă, explicit sau nu, în majoritatea cărţilor mele. Ultima mea comunicare în cadrul unui seminar la Collège de France (februarie 1994) cuprindea şi următorul pasaj:

De-a lungul carierei mele, confruntat cu gravitatea problemei descreştinării, am încercat să-i reduc importanţa prin argumente istorice. Descreştinarea ni se pare astăzi atît de extinsă şi de rapidă, mă gîndeam eu, tocmai pentru că, în realitate, creştinarea a fost mai puţin întinsă şi profundă decît s-a spus: de aici şi necesitatea - aceasta era tema cursului meu inaugural la College de France - de a lega între ele studiile asupra creştinării şi cele asupra descreştinării. Eram conştient că, propunînd un asemenea raţionament, îi voi îmbărbăta pe preoţii înnebuniţi de amploarea îndepărtării de religie, care se mai puteau linişti puţin dacă li se arăta că încreştinarea nu a fost niciodată atît de puternică cum s-a crezut şi s-a propovăduit. Într-adevăr, această argumentaţie, prezentă în Le christianisme va-t-il mourir?, a reţinut atenţia unui anumit număr de cititori, în special preoţi, care au citit lucrarea cu o oarecare uşurare [13].

În comunicarea din februarie 1994 nu am renegat complet argumentaţia prezentată în Le christianisme va-t-il mourir?, cum nu o reneg nici astăzi. Şi aceasta deoarece, pe de o parte, creştinătatea a fost identificată mult timp cu creştinarea, iar pe de altă parte, tot pentru mult timp, între sacramentalizare şi creştinare s-a stabilit o relaţie de echivalenţă. Neguţătorii de sclavi negri de odinioară se credeau creştini. Căpeteniile naziste, printre care Hitler şi Himmler, făcuseră la vremea lor catehismul. Masacrele din Ruanda au demonstrat prin reducere la absurd că ţara cea mai "creştinată" şi mai "sacramentalizată" din Africa (73% dintre locuitori creştini, dintre care 56% catolici) nu asimilase, în majoritatea ei, esenţa mesajului evanghelic. O serie de africani creştini care au fost martori la masacru au subliniat că Biserica catolică a pierdut în Ruanda trei episcopi, 105 preoţi şi 160 de călugări şi călugăriţe, dar au pus şi întrebarea: "Cum de s-a ajuns la aşa ceva?". În vreme ce în anii '30 ai secolului XX numărul convertirilor şi al botezurilor din Ruanda făcuse să se vorbească despre o "tornadă de Duh Sfînt" în această ţară, în 1994 unii creştini ruandezi au fost nevoiţi să constate: "Sîngele a atîrnat mai greu în balanţă decît apa botezului nostru" []1.

Cu toate acestea - şi reiau textul ultimei mele luări de cuvînt în cadrul unui seminar la College de France -, "nu vreau să duc analiza pînă la paradox şi să neg îndepărtarea de creştinism la care asistăm în Occident. Această îndepărtare poate fi numită «descreştinare» în măsura în care semnifică abandonarea unui crez ale cărui principale trei afirmaţii sînt întruparea lui Dumnezeu care s-a făcut om, izbăvirea noastră şi învierea lui Hristos. Nu ne mai putem preface că nu vedem realitatea: descreştinarea se produce sub ochii noştri, cel puţin în Europa, şi evoluează în mod galopant". "Cum vom vesti Evanghelia astăzi?", se întrebau episcopii francezi reuniţi la Lourdes în noiembrie 2000. La rîndul ei, presa titra: "Dumnezeu în purgatoriu", "Am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără Dumnezeu?", "Sînt creştinii nişte dinozauri, o rasă pe cale de dispariţie?".

Asemenea întrebări, induse de anchetele de sociologie a religiei, sînt greu de ocolit. Ele trebuie însă nuanţate prin alta, care se desprinde din sondajele cele mai recente. Astăzi, creştinismul nu mai poate fi identificat cu Bisericile. Se pare că tinerii europeni se desprind din ce în ce mai mult de structurile instituţionale. Dar cine ne garantează că viitorul creştinismului implică în mod necesar menţinerea instituţiilor ecleziastice actuale?


Frazele culese din presă şi citate mai sus îmbină constatări pline de îngrijorare exprimate de unii creştini şi anticipări - evident, discutabile - inspirate uneori de speranţa nemărturisită de a vedea creştinismul încheindu-şi cît mai repede existenţa. Mai mulţi indicatori ne permit să identificăm, îndeosebi în Franţa şi în anumite mijloace de comunicare de masă, o creştere a ostilităţii faţă de creştinism, în special în versiunea lui catolică. René Rémond a denunţat această atitudine cu vigoare şi pertinenţă în cartea sa Le Christianisme en accusation, iar eu unul nu pot face altceva mai bun decît să-l citez:

Există astăzi o cultură a dispreţului faţă de catolicism... Ascultarea învăţăturilor lui este ţinta persiflărilor, a sarcasmului şi a deriziunii... Împotriva catolicismului sînt permise toate insultele... Acestea sînt extrem de des întîlnite în mediile de creaţie artistică, la animatorii spectacolelor de varietăţi, precum şi la o parte dintre jurnalişti. Religiei catolice nu i se iartă nimic [14].

Este neîndoielnic că, mai cu seamă în Europa, creştinismul nu mai este atît o problemă de moştenire, cît una de alegere. El este sau va deveni minoritar. Dar, în această nouă situaţie, exercitarea corectă a democraţiei impune o dublă obligaţie cetăţenilor: să respecte atît dreptul minorităţilor, cît şi trecutul catolic al Franţei, fapt bine exprimat de sociologul Alain Touraine într-un articol consacrat cărţii lui René Rémond. Denunţînd ca şi acesta din urmă o "concepţie agresivă asupra laicităţii", el îşi manifesta dorinţa de a vedea apărînd "o voinţă de a îmbina respectarea minorităţilor cu ceea ce a asigurat unitatea unei culturi şi a unei istorii" [15] - istoria noastră.

Creştinismul, în special în versiunea lui catolică, este astăzi obiectul unei adevărate injustiţii. Sînt reţinute în mod selectiv paginile lui negre, erorile, tăcerile, crimele săvîrşite în numele biruinţei crucii. Este trecută însă sub tăcere contribuţia pozitivă pe care a adus-o civilizaţiei - iar această contribuţie a fost imensă. "Pagini negre" au fost, este adevărat, şi încă foarte negre. Le cunoaştem cu toţii şi trebuie să le recunoaştem fără a mai căuta scuze: intoleranţa faţă de necreştini, mai multe episoade sîngeroase legate de cruciade, Inchiziţia, războaiele religioase, procesul lui Galilei, tăcerea îndelungată ce a înconjurat comerţul cu negri, antisemitismul cu toate consecinţele lui, şi ar mai fi şi altele. Creştinismul nu putea aborda mileniul al treilea în bune condiţiuni fără să fi făcut o "mărturisire generală" referitoare la aceste probleme. Întinerirea şi credibilitatea lui în epoca noastră implicau cu necesitate aceste mărturisiri şi această purificare - lucru pe care Ioan-Paul al II-lea a avut marele merit de a-l înţelege şi realiza, mai ales în ceea ce priveşte Holocaustul.

Le-aş spune cu dragă inimă celor care insistă la nesfîrşit asupra grelelor păcate ale creştinismului istoric: sînt de acord cu voi; sînt la fel de indignat ca şi voi de crimele şi barbariile săvîrşite în numele Evangheliei şi în contradicţie cu ea. Însă, pe de o parte, recunoaşteţi şi voi că puţine instituţii şi-au mai făcut mea culpa în vremea noastră atît de cinstit şi de deschis ca Bisericile creştine, în special cea romană. Şi, pe de altă parte, pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să acceptaţi să ţineţi seama de aportul pozitiv considerabil al creştinismului, prea adesea minimalizat în discursul mediatic actual. A devenit din nou necesar să omagiem "geniul creştinismului".

Şi, în primul rînd - fără a diminua, se înţelege, cu nimic realizările celorlalte religii -, poate fi oare evitată întrebarea majoră: cum se face că creştinismul a lăsat, ca semne ale prezenţei sale în timp şi spaţiu, atîtea opere de artă pe care pînă şi puteri neutre din punct de vedere religios se străduiesc acum să le protejeze de daunele pricinuite de trecerea timpului? Ce inspiraţie a putut duce la realizarea, într-o extraordinară diversitate, a atîtor clădiri, sculpturi, picturi şi cîntări? De ce toate marile orchestre ale lumii introduc în programele lor Patimile lui Bach şi Mesia lui Händel? Cine a copiat în Evul Mediu şi, în consecinţă, a salvat marile opere literare ale Antichităţii păgîne? Cine a creat universităţile şi colegiile?

Aici intervine totuşi noţiunea de "patrimoniu". Toată lumea este de acord asupra necesităţii de a-l conserva: patrimoniul reprezintă memoria noastră. Prin urmare, este preţios. Cu toate acestea, se denigrează prezentul creştinismului, ca şi cum trecutul şi prezentul creştin nu ar conţine acelaşi mesaj. Se conservă şi se restaurează clădiri, dar se uită că sufletul lor este cu totul străin de noţiunea modernă de artă pentru artă. Sînt admirate reuşite arhitecturale, picturale sau muzicale, dar se face abstracţie de inspiraţia religioasă care a călăuzit crearea lor.

Îmbinăm astfel restaurarea patrimoniului cu ignorarea semnificaţiei sale. Deschidem o frumoasă carte ilustrată şi îi admirăm desenele, culorile, dar textul ne scapă din ce în ce mai mult. Nu vreau să spun că trebuie să fii creştin ca să restaurezi o operă din patrimoniul nostru religios. Aş dori să nu avem însă două limbaje în acelaşi timp: unul admirativ cînd este vorba despre arta creştină şi altul încărcat de ostilitate faţă de viziunea creştină despre lume.

Există încă un domeniu în care aportul creştin este subevaluat: cel al altruismului. Martin este numele cel mai răspîndit în Franţa. Mulţi nu cunosc decît prea puţin - şi n-am putea să le facem o vină din asta - viaţa călugărului ales episcop de Tours, ale cărui călătorii misionare au dus la organizarea primelor parohii rurale. Cinstit în întreaga creştinătate, şi mai ales în Franţa, sfîntul Martin este pentru imensa majoritate a celor care au auzit vorbindu-se despre el omul care şi-a tăiat mantaua în două ca să-i dea o jumătate unui biet sărman ce tremura de frig. Puţin contează dacă povestea este adevărată sau doar o legendă. Pe tot cuprinsul Europei, aşa l-au reprezentat artiştii pe Martin, alegînd cel mai adesea această scenă, şi nu alta, pentru a-l înfăţişa. Oare din întîmplare? Sau pentru că gestul lui părea, atît pentru Biserica propovăduitoare, cît şi pentru credincioşi, să urmeze întru totul învăţătura lui Hristos - "Căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc... Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat" (Matei, 25,35-36)?

Oare tot din întîmplare episodul cu împărţirea mantalei a fost pictat pe zidurile bazilicii inferioare de la Assisi de către Simone Martini? Sau mai curînd pentru că privirea creştină a făcut în mod spontan o asociere între Martin care renunţă la jumătate din mantaua sa şi Francisc de Assisi care sărută un lepros? Dintre toate povestirile referitoare la il poverello, aceasta a rămas cea mai populară şi mai plină de semnificaţie. Ea trimite la însăşi esenţa mesajului lui Iisus. Căci tot în Matei 25 se profeţeşte că "binecuvîntaţii Tatălui" ce vor "moşteni Împărăţia" vor fi cei care, din compasiune, vor veni în ajutorul "unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei mai mici". Potrivit acestui text de primă importanţă, criteriul Judecăţii va fi iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru. Sfîntul Pavel confirmă acest lucru în a doua epistolă către Corinteni (9,9) citînd un proverb: "Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămîne în veac". Pentru creştin, omul a devenit, prin Iisus, un Dumnezeu văzut, fiu al Dumnezeului cel nevăzut.

Creştinismul s-a implantat într-o societate foarte dură, pe care nu i-a fost uşor să o transforme. Şi nu a schimbat-o din temelii peste noapte, ca prin farmec, ci a răsădit în ea seminţele unei societăţi mai umane, care au încolţit încet-încet. Printre preocupările ei esenţiale s-au numărat de la bun început acele "lucrări ale milei", cum li s-a spus în Evul Mediu, din care au rezultat structurile noastre spitaliceşti, organismele actuale de securitate socială şi de ajutorare a nevoiaşilor. Istoricii ştiu prea bine că creştinismul a înmulţit - fără doar şi poate, cu mijloacele şi mentalităţile vremii - iniţiativele "caritabile": milostenii, împărţirea de hrană şi de îmbrăcăminte, găzduirea bolnavilor, a orfanilor şi a celor fără adăpost. În secolul al XVI-lea, oraşul cu cele mai multe spitale din Europa - şi probabil din întreaga lume - era Roma. Să fie şi aceasta o întîmplare?

Şi cum se face oare că în ultimii o sută de ani figurile cele mai emblematice ale devotamentului faţă de ceilalţi s-au revendicat sau se revendică cel mai adesea de la credinţa în Iisus: Martin Luther King, Oscar Romero, Desmond Tutu, maica Tereza, sora Emmanuelle, abatele Pierre, Guy Gilbert şi atîţia alţii care au alinat cu o dăruire fără margini suferinţele semenilor în gropile de gunoaie din Manilla, din Antananarivo şi din alte megalopolisuri? În imensa majoritate a cazurilor, numele lor vor fi uitate de oameni, dar ele rămîn pe veci înscrise în inima lui Dumnezeu. Şi cum vom explica faptul că, în Europa de astăzi, în ciuda scăderii înregistrate la nivelul practicii religioase, organismele creştine sînt cele care cheltuiesc cel mai mult pentru a ajuta lumea a treia şi a patra?

Sînt din nou alături de René Rémond atunci cînd îşi exprimă mîhnirea de a vedea Biserica romană necontenit strînsă în menghină pentru poziţiile ei în materie de morală sexuală, în timp ce, pe de altă parte, importanţa discursului său în domeniul moralei economice şi sociale este subestimată. Păstrînd linia pe care au mers toţi papii de la Leon al XIII-lea încoace, Ioan-Paul al II-lea a protestat permanent împotriva caracterului nociv al capitalismului sălbatic, care privilegiază profitul în detrimentul grijii pentru om. Oare, la scară mondială, acest discurs nu este mai important decît cel cu privire la contracepţie? În problemele sociale, Biserica romană nu este cîtuşi de puţin paseistă. Şi nu a fost nici în cazul crizei irakiene.

Catolic convins, Michel Camdessus, fost director al F.M.I. şi actual preşedinte al Săptămînilor sociale [16], a mărturisit în Le Monde din 16 februarie 2001: "Am fost întotdeauna pătruns de fidelitatea faţă de credinţa creştină şi de ajutorarea aproapelui... Îmi place creştinismul social care a dus la apariţia unor generaţii întregi de lideri sindicali sau politici, precum Robert Schuman, Edmond Michelet şi atîţia alţii, catolici şi protestanţi". Membrual consiliului "Dreptate şi Pace" de la Vatican, Michel Camdessus mai declara că vrea să-şi continue, în aceste funcţii, lupta dintotdeauna pentru o mondializare cu faţă umană, pentru o ordine planetară mai dreaptă şi reducerea decalajului dintre ţările bogate şi cele sărace, precum şi împotriva negustorilor de arme şi a egoismelor protectoare: sînt tot atîtea obiective ce demonstrează deplina integrare a creştinismului în epoca în care trăim.

Intenţia mea nu este nicidecum să stabilesc un palmares al generozităţii. "Milostenia" este unul dintre cei cinci stîlpi ai Islamului, iar "compasiunea" unul dintre cuvintele esenţiale ale budismului. Eu constat doar că creştinismul a avut şi continuă să aibă o contribuţie majoră la alinarea suferinţei şi nefericirii omeneşti, cu permanenta preocupare de a-i reda individului demnitatea, dar şi de a-l hrăni şi adăposti.

În sfîrşit, o nouă şi importantă întrebare istorică: oare tot din întîmplare, la scara întregului mapamond, ştiinţa modernă, formularea drepturilor omului şi emanciparea femeii au apărut în spaţiul creştin? Punînd aceste întrebări, nu vreau în nici un caz să scad valoarea celorlalte civilizaţii, care au avut şi au fiecare originalitatea şi bogăţia lor şi care fac parte, ca şi civilizaţia creştină, din patrimoniul comun al umanităţii. Cu atît mai mult cu cît aceasta din urmă a profitat de aporturile ştiinţifice greceşti şi, mai tîrziu, arabe.

Cineva ar putea obiecta că instituţiile creştine au frînat mai apoi - sau frînează şi acum - unul sau altul dintre cele trei mari progrese menţionate mai sus. Sînt conştient de acest lucru. Dar, dacă vorbim despre femeie, este imposibil să nu constatăm că, pe plan mondial, ea a dobîndit astăzi statutul cel mai de invidiat în ţările de tradiţie creştină, chiar dacă nici acesta nu este încă pe deplin mulţumitor. În pofida inerţiei sau opoziţiei anumitor puteri religioase, progresele ştiinţei, afirmarea drepturilor omului şi emanciparea femeii au găsit în spaţiul creştin - fără îndoială, datorită filozofiei profund umaniste a creştinimului - un sol fertil care nu exista deloc sau exista doar în mai mică măsură în alte părţi şi în care seminţele înnoirii şi ale libertăţii au încolţit. Este unfapt istoric.

Pe drept cuvînt vorbea deci Chateaubriand despre "geniul creştinismului", sintetizînd într-o singură formulă imensa bogăţie a patrimoniului său artistic şi intelectual, aportul său decisiv la promovarea individului şi permanenţa generozităţii pe care a încurajat-o de-a lungul secolelor şi pe care continuă să o suscite. După două mii de ani de prezenţă, religia creştină prezintă un bilanţ în care activul întrece nemăsurat de mult pasivul şi de care credincioşii ei pot fi mîndri. O mîndrie fără aroganţă, desigur, şi totuşi mîndrie. Şi adaug: poate spune cineva altceva?

Note:
[1] Cf. numărul special al revistei Esprit din iunie 1997, intitulat "Le temps des religions sans Dieu", pp. 36-37.
[2] Citat în Ch. Delhez, Les Derniers des Mohicans? Les catholiques en Belgique, Labor, Bruxelles, 1998, p. 4.
[3]. Cf. Futuribles, mai 2000. Cifre comentate de Bruno Chenu în La Croix din 4 iulie 2000.
[4] Institut independent de sondare a opiniei publice (n.tr.).
[5]. Cf. La Croix din 24-25 decembrie 2001.
[6]. Publicat în Le Monde din 17 aprilie 2003 şi în La Vie cu aceeaşi dată.
[7] Institut Français d'Opinion Publique (n.tr.).
[8] Societé Française d'Etudes par Sondages (n.tr.).
[9]. Publicat în Le Monde din 17 aprilie 2003 şi în La Vie la aceeaşi dată.
[10]. În Trente jours, nr. 11, 2001.
[11]. Cf. dosarul prezentat de publicaţia lunară Actualité des religions din decembrie 2002, în special pp. 46-47.
[12]. J. Delumeau (coord.), L'Historien et la foi, Fayard, Paris, 1996, pp. 88 şi urm.
[13]. Ibidem, p. 89.
[14]. Extrase din buletinul săptămînal al parohiei Saint-Etienne d'Issy-les-Moulineaux, 11 decembrie 1994.
[15]. R. Rémond, Le Christianisme en accusation, Desclée de Brouwer, Paris, 2000, pp. 14 şi 24-26.
[16] Manifestare anuală itinerantă, apărută în 1904 în Franţa cu scopul de a face cunoscută gîndirea Bisericii catolice şi a o aplica la problemele sociale ale epocii contemporane (n.tr.).