Manhattan Transfer

Citiţi o cronică a acestei cărţi.





Sora, ţinând coşul departe de ea, ca pe o oală de noapte, deschise uşa unei încăperi mari, încinse şi uscate, cu pereţi văruiţi cu verde, unde în aerul cu miros de alcool şi iod plutea, zvârcolindu-se, un ţipăt acru slab ce venea dinspre celelalte coşuri aşezate de-a lungul peretelui. Când puse coşul jos, aruncă înăuntru o privire, strângându-şi buzele. Sugarul se foi imperceptibil în cârpele de bumbac, ca un nod de râme.

Pe feribot era un bătrân care cânta la vioară. Avea o faţă de maimuţă, încreţită la colţurile gurii, şi bătea ritmul cu vârful pantofului de lac crăpat. Bud Korpenning stătea pe balustradă cu spatele la fluviu, urmărindu-l. Briza îi ciufulea părul împrejurul marginii tari a şepcii şi îi usuca tâmplele asudate. Avea picioarele băşicate, era greu ca plumbul de istoveală, dar când feribotul se mişcă îndepărtându-se de debarcader, galopând pe crestele clipocitoare ale valurilor, ceva cald şi furnicător i se iuţi brusc prin vene.
- Ia zi, amice, cât de departe mai e până-n oraş de un' ne lasă feribotul? îl întrebă pe un tinerel de lângă el, care purta pălărie de paie şi cravată în dungi alb cu albastru.
Tânărul îşi plimbă privirea de la pantofii lui Bud, scâlciaţi de drum, spre încheieturile roşii care i se iveau de sub mânecile zdrenţuite ale hainei, trecu de gâtul slăbănog, ca de curcan, şi alunecară arogant spre ochii atenţi de sub cozorocul îndoit.
- Depinde unde vrei să mergi.
- Cum ajung în Broadway?... Vreau să ajung în miezul lucrurilor.
- O iei la dreapta o stradă şi apoi în jos pe Broadway şi, dacă ai mers destul, ajungi în miezul lucrurilor.
- Mulţumesc, domnule. Aşa o să fac.
Vioristul o porni prin mulţime cu pălăria întinsă, vântul înfoindu-i cele câteva smocuri de păr cenuşiu de pe ţeasta cheală şi murdară. Bud văzu faţa ridicată spre el, ochii încreţiţi, ca două gămălii negre privind în ochii lui. "Nimic", spuse aspru şi se întoarse să privească spre întinderea strălucitoare ca lamele de cuţite a fluviului. Debarcaderul de lemn trosni când vasul se opinti în el; se auziră lanţurile zornăind şi Bud fu împins de mulţime înainte, prin docuri. Merse printre două vagoane de cărbuni şi se îndreptă, pe o stradă prăfuită, spre tramvaiele galbene. Un tremur îi cuprinse genunchii. Îşi îndesă mâinile în buzunare.

MÂNCARE, scria pe o rulotă, o jumătate de stradă mai jos. Alunecă ţeapăn pe un scaun rotitor de la tejghea şi se uită îndelung la meniu.
- Ouă prăjite şi o cană de cafea.
- Le vrei răsturnate? întrebă roşcatul de după tejghea, ştergându-şi cu şorţul braţele musculoase şi pistruiate.
Bud Korpenning se foi.
- Ce?
- Ouăle. Le vrei întoarse sau cu soarele în sus?
- Oh, sigur, întoarce-le.

Bud se gârbovi din nou peste tejghea, cu capul în mâini.
- Pari frânt, îi spuse bărbatul, spărgând ouăle în grăsimea care sfârâia în tigaie.
- Am venit din nord. Am bătut pe jos cinş'pe mile azi-dimineaţă.

Bărbatul scoase un fluierat printre dinţi.
- Ai venit la oraş să cauţi de lucru, eh?

Bud încuviinţă din cap. Bărbatul răsturnă ouăle sfârâitoare, cu dungi maronii pe ele, într-o farfurie pe care o împinse către Bud, cu nişte pâine şi un pic de unt pe margine.
- Îţi scap un sfat, flăcău, şi n-o să te coste nici un sfanţ. Mergi de-ţi fă un ras şi-un tuns şi scutură-ţi un pic de paie hainele înainte să începi. S-ar putea s-o nimereşti mai bine. Chestiile astea contează la oraş.
- Po' să muncesc, zău. Sunt un om muncitor, mârâi Bud cu gura plină.
- Io atâta-ţi zic, asta-i tot ce contează, spuse roşcatul şi se întoarse către soba de gătit.

Când Ed Thatcher urcă treptele de marmură ale intrării largi a spitalului, tremura. Mirosul de medicamente îi strânse gâtul. O femeie cu chip imobil îl privi peste ghişeu. Încercă să nu-şi piardă vocea.
- Îmi puteţi spune cum se simte doamna Thatcher?
- Da, mergeţi sus.
- Dar, domnişoară, vă rog, e totul în regulă?
- Sora de la etaj ştie totul despre acest caz. Scările din stânga, etajul trei, salonul maternitate.

Ed Thatcher ţinea un buchet de flori învelit în hârtie cerată verde. Scările late se legănau sub paşii lui pe când urca împleticit, vârful pantofilor lovea vergelele de alamă care fixau preşul. O uşă se închise, astupând un ţipăt strangulat. Opri o soră.
- Vă rog, aş dori să o văd pe doamna Thatcher.
- Mergeţi înainte, dacă ştiţi unde se află.
- Dar au mutat-o.
- Trebuie să întrebaţi la ghişeul de la capătul culoarului.

Îşi roase buzele reci. La capătul culoarului, o femeie îmbujorată îl privi, zâmbindu-i.
- Totul e-n regulă. Sunteţi fericitul tată al unei fetiţe sănătoase tun.
- Ştiţi, e prima, iar Susie e atât de fragilă, se bâlbâi clipind din ochi.
- Desigur, înţeleg, e normal să vă faceţi griji... Puteţi să intraţi, să vorbiţi cu ea când se trezeşte. Copilul s-a născut acum două ore. Dar să n-o obosiţi.

Ed Thatcher era un bărbat micuţ, cu două smocuri de mustaţă blondă şi ochi cenuşii, spălăciţi. Îi prinse mâna sorei şi i-o scutură, dezvelindu-şi într-un zâmbet dinţii strâmbi şi galbeni.
- Ştiţi, e primul.
- Felicitări, spuse sora.

Şiruri de paturi sub lumina palidă a lămpilor de gaz, un miros greţos de aşternuturi răvăşite în nelinişte, feţe grase, slabe, galbene, albe; iat-o. Părul blond al lui Susie era răsucit larg în jurul feţei mici, albe, cu un rictus chinuit. El desfăcu trandafirii şi îi puse pe noptieră. Privea pe fereastră şi era ca şi cum ar fi privit într-o apă. Copacii din scuar erau înfăşuraţi într-un păienjeniş albăstriu. În josul străzii, felinarele se aprindeau, pătând cu licăriri verzi zidurile de cărămidă purpurie ale caselor; coşurile şi turnurile de apă tăiau cerul înroşit ca o carne. Pleoapele albastre se ridicară.
- Tu eşti Ed?... Vai, Ed, sunt din cei scumpi. Câtă risipă din partea ta!
- Nu m-am putut abţine, scumpa mea. Ştiam că-ţi plac.

O soră se învârtea pe la picioarele patului.
- Ne puteţi lăsa să vedem pruncul, domnişoară?

Sora dădu din cap. Era o femeie fălcoasă, cu chip cenuşiu şi buze strânse.
- O urăsc, şopti Susie. Mă scoate din fire femeia aia; nu-i altceva decât o fată bătrână răutăcioasă.
- Nu contează, scumpo, mai durează o zi sau două.

Susie închise ochii.
- Mai vrei să-i spunem Ellen?

Sora aduse un coş şi îl aşeză pe pat, alături de Susie.
- Nu-i aşa că e minunată? spuse Ed. Uite, respiră... Şi au dat-o cu uleiuri.

Îşi ajută soţia să se ridice într-un cot; părul blond răsucit se desfăcu, căzu peste braţul şi mâna lui.
- Soră, cum le puteţi deosebi?
- Uneori nu putem, spuse sora, lăţindu-şi buzele într-un zâmbet.

Susie privea, gata să plângă, feţişoara roşie.
- Eşti sigură că e a mea?
- Bineînţeles.
- Dar nu are brăţară.
- Îi pun chiar acum una.
- Dar fetiţa mea era brunetă.

Susie căzu înapoi pe pernă, sufocându-se.
- Are un minunat pufuleţ blond exact de culoarea părului tău.

Susie îşi întinse braţele deasupra capului şi ţipă:
- Nu e a mea. Nu e a mea. Ia-o de aici... Femeia asta mi-a furat copilul.
- Dragă, pentru numele lui Dumnezeu! Dragă, pentru numele lui Dumnezeu!

Încercă să o acopere cu pătura.
- Păcat, spuse calm sora, luând coşul. Trebuie să-i dau un sedativ.

Susie se ridică, ţeapănă, în pat.
- Ia-l de aici, răcni şi căzu înapoi pe spate în istericale, scoţând jelanii stinse.
- Oh, Dumnezeule! ţipă Ed, încleştându-şi mâinile.
- Ar fi mai bine să plecaţi de aici în după-amiaza asta, domnule Thatcher... Se va linişti, de îndată ce plecaţi... O să pun trandafirii în apă.

Pe ultimul palier, prinse din urmă un bărbat rotofei care cobora alene, frecându-şi palmele. Li se întâlniră privirile.
- Toate bune, domnule? întrebă bărbatul rotofei.
- Da, aşa cred, răspunse Thatcher pierit.

Rotofeiul se întoarse spre el, vocea-i groasă vibrând de încântare.
- Felicitaţi-mă, felicitaţi-mă; mein soţia a nascut ein păeţel.

Thatcher scutură o mânuţă grasă.
- Eu am o fetiţă, recunoscu el cu sfială.
- Au fost cinci ani und in fiecare an ein fata, iar agum, ghindeşte-te, ein păiat.
- Da, zise Ed Thatcher pe când ieşeau în stradă, e un moment important.
- Domnule, da-ţi-mi foie să fă invit la ein paharel.
- De ce nu, cu plăcere.

La colţul cu Third Avenue, uşile zăbrelite ale barului se legănau. Târşindu-şi politicos picioarele, se duseră spre salonul din spate.
- Ach, spuse neamţul în timp ce se aşezau la o masă cafenie zgâriată, fiaţa de familie e plină de griji.
- Aşa e, domnule; eu sunt la primul.
- Doreşti ein bere?
- E-n regulă, îmi convine orice.
- Doi sticle de Culmbacher importat să bem pentru micuţii noştri.

Dopurile pocniră şi spuma cu nuanţe sepia urcă în pahare.
- Pentru succes... Prosit, spuse neamţul şi ridică paharul. Îşi şterse spuma de pe mustaţă şi bătu în masă cu un pumn rozaliu. Pot să viu indizgret, domnule...?
- Thatcher mă numesc.
- Pot să viu indizgret, domnule Thatcher, să fă intreb ce profesie aveţi?
- Contabil. Sper ca nu peste mult să ajung contabil acreditat.
- Eu sunt tipograf şi mein nume e Zucher - Marcus Antonius Zucher.
- Bucuros de cunoştinţă, domnule Zucher.

Îşi strânseră mâinile peste masă, printre sticle.
- Ein contabil acreditat căştigă bine, spuse domnul Zucher.
- Să câştig o grămadă de bani e ceea ce trebuie să fac pentru fetiţa mea.
- Copiii, ei mănâncă bani, continuă domnul Zucher cu o voce gravă.
- Îmi permiteţi să vă ofer eu o sticlă? spuse Thatcher, încercând să-şi dea seama cam cât are în buzunar.

Sărmana Susie, nu i-ar plăcea să mă ştie bând într-un bar ca ăsta. Dar numai de data asta, ca să învăţ, să învăţ despre ce înseamnă să fii tată.
- Cu cât mai multe, cu atât mai vesel, spuse Zucher... Dar copiii, ei mănâncă bani... Nu fac nimih, decât mănâncă und strică haine. Odat mein business era pe picioare ei... Ach! Aber acum trebuie sa ipoteca şi am problem cu împrumut de bani und salarii cresc und aceşti nebuni sindicalist socialist und bombe.
- Ei bine, cam aşa ceva, domnule Zucher.

Domnul Zucher îşi stoarse spuma de pe mustaţă cu degetul mare şi arătătorul de la fiecare mână.
- Nu aducem in viecare zi pe lume un păiat, domnule Thatcher.
- Sau o fetiţă, domnule Zucher.

Barmanul şterse masa udă cu o cârpă când aduse noile sticle şi se opri în apropiere ascultând, cu cârpa atârnându-i din mâinile roşii.
- Und am zperanţ in mein inima ca atunci chind mein păiatul va bea pentru păiatul lui, va fi şampanie. Ach, aşa mergem treburi în acest oraş minunat.
- Mi-ar plăcea ca fiica mea să fie o fată liniştită, de casă, nu ca tinerele astea de astăzi, toate numai zorzoane, pompoane şi pamblici. Şi la vremea aia o să am un locşor undeva pe Hudson, o să lucrez după-amiezile în grădină... Ştiu pe cineva în centru care a ieşit la pensie cu trei mii pe an. Economiile i-au permis.
- Economiile nu-s bune de nimic, spuse barmanul. Am făcut economii vreo zece ani şi banca a dat faliment şi nu mi-a lăsat decât o ţidulă să-mi admir necazul. Găseşte un pont bun şi riscă, asta-i singurul sistem.
- Dar ăsta-i doar un joc de noroc, izbucni Thatcher.
- Da, dom'le, e joc de noroc, spuse barmanul în timp ce se întorcea după tejghea, bălăngănind cele două sticle goale.
- Joc de noroc. Nu se înşală prea tare, spuse domnul Zucher, privind în bere cu ochi sticloşi, meditativi. Un bărbat ambiţios trebuie încercat noroc. Ambiţ m-a adus de la Frankfurt când aveam doişpe ani und acum când am un păieţel... Ach, numele lui trepuie să fie Vilhelm după atotputernic Kaiser.
- Numele fetiţei mele o să fie Ellen, după mama mea.

Ochii lui Ed Thatcher se umplură de lacrimi.

Domnul Zucher sări în picioare.
- Ei, la revederen, domnule Thatcher. Bucuros că te-am întâlnit. Trepuie să mă întorc acas' la fetiţele mele.

Thatcher scutură din nou mâna grăsuţă şi, străbătut de gânduri calde şi paşnice despre maternitate şi paternitate şi torturi aniversare şi seri de Crăciun, îl privi pe domnul Zucher, printr-o ceaţă spumoasă cu nuanţe sepia, cum ieşea, împleticindu-se, prin uşile batante. După un timp, îşi întinse braţele. Ei bine, sărăcuţa de Susie, nu i-ar plăcea să mă ştie într-un loc ca ăsta... Totul pentru ea şi pentru pruncuţul drăguţ.
- Amice, ce-ar fi să mai şi plăteşti! răcni barmanul după el, înainte să ajungă la uşă.
- Dar n-a plătit celălalt?
- A plătit pe moaşă-sa.
- Dar el fă-fă-făcea cinste...
Barmanul râse în timp ce acoperi bancnota cu un şervet roşu.
- Aş zice că grăsanul crede-n economii.


Un mărunţel bărbos şi crăcănat, cu un melon pe cap, păşi pe Allen Street, prin tunelul brăzdat de razele de soare, unde atârnau plăpumi azurii şi oranj-roz şi galben-muştar, şi se îngrămădeau de-a valma mobile de mâna a doua cu furnir de culoarea turtei dulci. Mergea cu mâinile la spate, peste coada redingotei, strecurându-se printre cutiile de ambalaj şi copiii ca nişte zvârlugi. Îşi muşca întruna buzele, încleştându-şi şi descleştându-şi mâinile. Mergea fără să audă ţipetele copiilor, sau zăngănitul apocaliptic al trenurilor suspendate de deasupra, fără să simtă mirosul dulce-rânced, învălmăşit al apartamentelor ieftine înghesuite.

Se opri în faţa unei spiţerii vopsite în galben la colţul lui Canal Street şi începu să se holbeze distras la figura de pe panoul publicitar verde. Era o faţă fină, rasă proaspăt, distinsă, cu sprâncene arcuite şi o mustaţă stufoasă, bine aranjată, faţa unui bărbat care are bani în bancă, figura echilibrată a prosperităţii deasupra unui guler înalt şi bine apretat, cu colţuri răsfrânte, şi cravată lată, neagră. Dedesubt, în chenar, semnătura King C. Gillette. Deasupra capului îi plutea un moto: FĂRĂ CUREA DE BRICI, FĂRĂ TOCILĂ. Bărbosul mărunţel îşi împinse melonul pe spate de pe fruntea asudată şi privi pentru o vreme în ochii lui King C. Gillette, care străluceau de mândria dolarului. Apoi îşi strânse pumnii, îşi îndreptă umerii şi intră în spiţerie.

Soţia şi fetele erau plecate. Puse un ibric cu apă la fiert pe un arzător de gaz. Apoi, cu foarfeca pe care o găsi pe poliţa de deasupra căminului, îşi tăie cârlionţii lungi, castanii ai bărbii. Pe urmă, cu mare atenţie, începu să se bărbierească cu aparatul de ras nou-nouţ, strălucitor ca un bănuţ. Stătea tremurând în faţa oglinzii pătate, plimbându-şi degetele pe obrajii albi şi netezi. Tocmai îşi dichisea mustaţa când auzi nişte voci în spatele lui. Întoarse spre ele o faţă netedă, precum aceea a lui King C. Gillette, o faţă cu un zâmbet de un milion de dolari. Cele două fete căscară ochii.
- Mami... e papa, răcni cea mai mare.
Nevastă-sa se prăbuşi în balansoar ca un sac plin cu rufe de spălat şi-şi acoperi faţa cu şorţul.
- Oioi! Oioi! gemu ea, legănându-se înainte şi înapoi.
- Care-i baiul? Nu-ţ' place?

Începu să se plimbe de colo până colo cu aparatul de ras strălucindu-i în mână, pipăindu-şi uşor bărbia netedă.