În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Răzvan Theodorescu pe marginea vieții și operei lui Sergiu Nicolaescu. (Citiți aici interviuri pe aceeași temă cu Andrei Gorzo, Radu Corciova, Ioana Corciova, George Mihăiță, Valentin Teodosiu, Nita Chivulescu, Viorel Sergovici jr., Sorin Chivulescu, Bogdan Mustață și Alec Năstac.)
Claudia Nedelcu Duca: Ați fost alături de Sergiu Nicolaescu la începutul anilor '90 când cinematografia și tot ce ne înconjura era într-o nebuloasă greu de administrat. Cum au fost aceste începuturi când, pe plan politic, ați reușit în mandatul dumneavoastră, la inițiativa domnului Sergiu Nicolaescu să inițiați prima lege a cinematografiei.
Răzvan Theodorescu: Îl cunoșteam pe Sergiu Nicolaescu dinaintea evenimentelor din '89. Ne întâlneam în unele împrejurări culturale și pot să spun că ne simpatizam reciproc. În februarie '90, când Sergiu era, o dată în plus, o mare vedetă prin rolul pe care îl avusese în zilele Revoluției, eu deveneam președinte al Radioteleviziunii Române, iar Sergiu un important membru al CP-ului, care era, pe atunci, Parlamentul provizoriu. Erau tot soiul de crize în cinematografie și Sergiu mi-a arătat draftul unui decret-lege care a fost foarte repede adoptat și prin care, în februarie '90, s-a instituit Centrul Național al Cinematografiei. Această instituție avea să depindă mai târziu de Ministerul Culturii. A fost a doua oară când m-am întâlnit cu Sergiu. El pe poziție de senator. Eu eram și senator și ministru al Culturii și Cultelor. Ne vedeam foarte des la Senat. El pregătea cu o echipă legea și mi-a arătat din nou draftul, cred că 630, dacă nu mă înșel. Se întâmpla în 2002, ceea ce spun. Se crea fondul cinematografic și, între altele recenza sălile de cinematograf din România, moștenite din perioada anterioară. Erau peste trei sute de săli de cinematograf și Sergiu dorea din acest punct de vedere să treacă și la o privatizare. Ideea privatizării unor săli era în aer în acea perioadă. Am avut discuții și cu Adrian Sârbu, care era în acel timp patronul Pro TV ului și care avea niște idei foarte interesante din acest punct de vedere, nu întotdeauna înțelegându-se cu Sergiu, dar eu eram un fel de paratrăsnet în discuțiile aveau loc. Am apreciat dedicația lui Sergiu. Mulți au spus că era problema studiourilor de la Buftea că erau interese. Sergiu știa să fie un manager de primă mână și asta am admirat la el din toate punctele de vedere. Am avut, pe un alt plan, nu cel legislativ, pe planul creației o colaborare cu el și cu Titus Popovici atunci când mi-a ajuns în fața ochilor scenariul la Mircea cel Mare, cum se numea la acel moment și unde am fost silit să fac niște observații destul de importante, după cum au considerat și ei. După aceea, ca ministru, când el pregătea Orient Express am fost consultant într-o măruntă poveste care poate nu e lipsită de importanță - l-am trimis pe Sergiu la Castelul de la Miclăușeni din Moldova, locul în care s-au făcut filmările și toată povestea din jurul subiectului său. L-am convins că trebuie să facă acolo ce trebuia să facă.
C.N.D.: E de notorietate conflictul dintre Sergiu Nicolaescu și Cristi Puiu. Ați avut un rol important pentru nașterea noului val în cinematografia românească. Aș vrea să ne spuneți puțin despre cum Moartea domnului Lăzărescu a reușit să devină filmul de referință al acelor ani.
R.T.: Eu am devenit în 2001 ministrul Culturii și Cultelor, aveam autoritate asupra acestui Centru Național al Cinematografiei format din oameni foarte distinși - scriitori, scenariști, cineaști. Decebal Mitulescu era președinte. Constantin Vaeni era vicepreședinte. Persoana care avea o autoritate foarte mare, din varii motive, era Sergiu. Nu intru în detalii. La un moment dat apare problema finanțării filmului unui tânăr care atunci apărea pe firmament - Cristi Puiu. Din motive care țineau de diferența de generație, din perspective diferite ale generațiilor de creatori, așa interpretez eu, CNC-ul și, Dumnezeu să-l ierte!, Sergiu nu doreau să-l sprijine pe acest tânăr. Eu nu-l cunoșteam, dar intrând puțin în adâncul lucrurilor și știind ce face acest tânăr, am folosit autoritatea mea de ministru. Nu era ceva foarte obișnuit și democratic, trebuia să ne supunem hotărârii celor care reprezentau domeniul. Eu nu reprezentam domeniul, eram numai un intelectual devenit ministru, dar am ținut foarte mult ca Moartea domnului Lăzărescu să primească sprijin și să fie produs. După acest episod, foarte curând, în câteva luni, filmul a început să fie premiat pe plan internațional. A fost mica mea revanșă care le-am spus-o celor de la CNC când m-am dus la o ședință. Sergiu mi-a reproșat și avea dreptate - eu, ca ministru, nu trebuia să fac un gest de autoritate, dar mi s-a părut că un tânăr care nu avea în acel moment nicio altă armă decât opera sa, care era pur și simplu impresionantă, trebuia ajutat. Am avut mână bună. Când eram președintele juriului UCIN-ului, i-am dat un premiu. După aceea, ca președinte al secției de Arte, la Academie, i-am dat alt premiu. Vă rog să nu mă bănuiți de absolut nimic, dar pentru mine Cristi Puiu a fost o speranță care a devenit o admirabila realitate.
C.N.D.: Cum vi se pare cinematografia lui Sergiu Nicolaescu?
R.T.: O mânuire a maselor de soldați, fie ei daci, romani, otomani sau valahi absolut remarcabilă. O știință a conducerii acțiunii. O știință a alegerii actorilor. A alegerii muzicii. Muzica de la Mihai Viteazul semnată de Tiberiu Olah e absolut impresionantă și figurile alese de el sunt remarcabile. Pe Sergiu eu l-am descoperit cu un documentar: Memoria trandafirului. Acolo era toată sensibilitatea lui. Sergiu era un mare sensibil, asta este limpede. Un foarte bun manager în sensul în care se folosește cuvântul astăzi. Prin aceste calități a reușit să facă niște filme care nu sunt pe gustul meu, deși sunt filme istorice, unde Sergiu a fost absolut remarcabil prin realizarea unei atmosfere de epocă incredibile. Au fost filmele sale cu gangsteri de după război. El ne-a povestit și de unde-i venea inspirația, de undeva din familie.
C.N.D.: Comisarul Moldovan îl are ca model pe unchiul lui.
R.T.: Avea o știință a atmosferei, a redării. Sergiu avea o cultură cinematografică incontestabil. Era, în același timp, cu surâsul lui uneori echivoc, un personaj pe care nu puteai să nu-l îndrăgești. Eu am cele mai bune amintiri despre Sergiu. Știu că a fost contestat de mulți, dar pot sa spun că a fost o personalitate. Asta este incontestabil o personalitate a culturii noastre, într-o epocă în care acestea nu erau foarte numeroase.
C.N.D.: A fost o perioadă foarte lungă când s-a dedicat activității politice în Senatul României. S-a ocupat foarte puțin de film. Îi era dor de cinema?
R.T.: Întâlnirile noastre erau frecvente. Eu, ca senator, mă duceam destul de des la ședințele Senatului. Locul meu era alături de el sau stăteam unul în fața celuilalt ca să putem conversa. Sergiu s-a implicat în foarte multe acțiuni politice, ținând și de problema minorităților, ținând și de politica externă. Era un personaj care s-a ocupat de întreaga viață social-politică a epocii. Deși eram amândoi într-un partid de stânga, împărtășeam unele idei care nu erau foarte plăcute în ceea ce privește partidul din care făceam parte. Sergiu își spunea apăsat punctele de vedere de la tribuna Senatului. Singura noastră colaborare în direcția cinematografiei a fost în acea perioadă Legea 630, de spre care v-am vorbit și care era integral datorată lui Sergiu și a unui grup restrâns de colaboratori de-ai lui.
C.N.D.: Spuneați mai devreme că era o personalitate contestată. Care erau lucrurile care i se reproșau și care era atitudinea dumnealui raportată la aceste acuze publice care i se făceau?
R.T.: Încep cu sfârșitul răspunsului. Pe Sergiu nu îl impresionau acuzele care i se aduceau. El știa că are milioane de spectatori. Știa ce știa despre producțiile lui. I se reproșa faptul că în perioada lui Ceaușescu a folosit foarte mult relațiile pe care le avea cu unii potentați ai epocii. Mă refer în primul rând la un om de o mare calitate, care era Ion Gheorghe Maurer. Nu întâmplător, l-a sprijinit pe Sergiu. În vremea aceea, Sergiu a făcut o serie întreagă de coproducții care sunt mai puțin cunoscute. Câtă lume știe că Sergiu a făcut un film despre Wilhelm Cuceritorul, regele Angliei cu Casa Nathan de la Paris, lucruri care au circulat pe plan european, dar care au adus bani României. Sergiu avea legături directe în Germania. I s-a reproșat după Revoluție că ar fi fost un om al acelui regim. Sergiu a fost un om al cinematografiei și pentru cinematografie a putut să facă și unele compromisuri. Îl adaug aici lui Sergiu pe nedrept uitatul Titus Popovici, unul din cei mai importanți scenariști pe care i-a avut cinematografia, dacă nu cel mai important scenarist, și care e, de asemenea, scriitor de primă mână. A cunoscut toate reproșurile posibile. Pe Sergiu nu l-au impresionat. Sergiu era mândru de ceea ce făcuse chiar și când chiar erau unele greșeli în filmele lui, sunt printre cei care i-au semnalat diverse când filmele erau gata. La Mircea i-am semnalat niște erori și lui și lui Titus înainte să facă filmul. La un moment dat, a plătit un tribut regimului când îl punea pe Mihai Viteazul să vorbească puțin cum vorbea Ceaușescu despre patrie și popor și apărarea țării. Dar lucrurile prindeau, doamnă, prindeau. Oamenii se duceau la aceste filme, învățau ceva și patriotismul era cultivat în acest fel. Sergiu a cultivat patriotismul de bună calitate. Sigur că felul în care s a dezvoltat cinematografia românească ulterior, ulterior momentului deschis de Cristi Puiu, e altceva. E altă viziune, altă generație. Dar Sergiu rămâne un iubitor de țară, rămâne un iubitor al meseriei sale pe care a slujit-o aproape ca pe o religie. Din acest punct de vedere, când îți vorbea despre cutare sau cutare moment pe care el voia să-l evoce, era pur și simplu cuceritor. Ăsta este cuvântul. Unii spuneau că e egoist, că e egocentric, că e zgârcit, că e..., că e..., că e... Pentru mine, Sergiu rămâne în amintire ca un domn al cinematografiei românești.
C.N.D.: Mircea a fost unul dintre filmele cele mai controversate de regim. Trebuia să aibă premiera în luna iunie 1989. Cum explicați, deși nu trecuse de cenzură, programarea filmului la Patria, în ziua în care s-au tras primele focuri în București.
R.T.: O coincidență. Cei care doreau să-l oprească nu s-au gândit niciun moment că începe ceva în București și că e bine să dai drumul unui asemenea film. Faptul că s-a încercat oprirea lui venea din nemulțumirea regimului și a perechii Ceaușescu. Moștenirea lui Mircea nu era pusă în valoare. Nepoțelul acela al lui Mircea, care trebuia să fie un Vlad Țepeș, nu era destul de convingător. Nu putea fi Nicu Ceaușescu urmașul celor doi Ceaușești. Sergiu a fost foarte atent din acest punct de vedere și a fost obsedat aproape de aceasta problema pe care regimul i-o punea - moștenirea lui Mircea, pe care nu putea să o rezolve decât cum a rezolvat-o el foarte bine din punctul de vedere al narației cinematografice. Filmul avea alte păcate, nu intru acum în discuția lor. El n-a fost perceput ca un semnal de rezistență culturală. Nu a fost perceput așa.
C.N.D.: Dar a fost?
R.T.: Sergiu a vrut. Și Sergiu și Titus au vrut să se delimiteze, într-un fel, de paranoia în care se dorea efectiv ca Mircea sa fie Nicolae Ceaușescu și posteritatea lui să fie arătată în toată frumusețea ei. Ceea ce nu s-a întâmplat. Nu a fost un film al rezistenței, dar a fost un film care arăta că degeaba i se reproșează lui Sergiu oportunism și compromisuri. Degeaba.
C.N.D.: Ați surprins în dialogul de până acum motivele pentru care cinematografia lui Sergiu Nicolaescu este una cu spectatori mulți. Ați făcut, de asemenea, și afirmația că filmele din portofoliul dumnealui nu sunt neapărat pe gustul dumneavoastră, cum nu sunt pe gustul mai multor cineaști. Aș vrea să concluzionăm cum se justifică acest succes de public?
R.T.: Partea istorică - Dacii, Mihai Viteazul, Mircea - atrag prin spectaculos. Cele legate de comisarul Moldovan atrag prin acțiunea care este foarte bine condusă de scenarist și regizor. Pentru românul mediu, cinematografia este pentru această lume medie, nu este făcută pentru elite.
C.N.D.: Nu toată.
R.T.: Cinematograful mare, cinematograful de masă este făcut pentru mase. Pentru elite îl ai pe Bunuel, de pildă, sau ai alte filme pe care nu le numesc aici acum. Marele succes al filmografiei lui Sergiu stă în imediata și ușoara percepere a mesajului. Nu este un mesaj complicat câtuși de puțin, nu este metafizică. Pentru poporul cel numeros, pentru care am tot respectul, aceasta este cinematografia care va dura în continuare. În cinematografia noastră există diverse straturi. De pildă, eu sunt un admirator fără limite al lui Victor Iliu. E un moment foarte important Reconstituirea lui Lucian Pintilie. De pildă, n-am să vă spun: mă omor după De ce trag clopotele, Mitică?. Sunt filme care te fac să reflectezi. Mă gândesc și la o capodoperă recentă a lui Cristi Puiu care a fost premiată de mai multe ori. Nu vreau să fac elogiul lui Cristi Puiu când vorbesc de Sergiu Nicolaescu.
C.N.D.: Credeți că va avea locul asigurat în istoria cinemaului românesc mult timp de acum încolo?
R.T.: Va avea locul său ca un moment de reper. Sunt filme ale lui cum e Mihai Viteazul care ilustrează o anumită epocă din istoria recentă. Momentul în care s-a făcut ține de un timp pe care cei mai tineri nu mai au cum să-l cunoască - liberalizarea epocii comuniste. Nu știu cât vor trăi filmele sale istorice de început, Dacii, de pildă. E un film care cu timpul va deveni, cred eu, s-ar putea să mă înșel, un film despre o lume exotică care a dispărut demult, care nu poate să mai fie înțeleasă și pe care cinematografia nu poate să o redea. Vor rămâne filmele sale polițiste. Va fi un nou capitol din istoria culturală a României, între totalitarism și democrație. Sergiu a fost și într-una și într-alta un personaj viu și, la 10 ani de la dispariția lui, pot sa spun că uneori îi simt lipsa.