În cele ce urmează vă oferim un interviu cu Radu și Ioana Corciova, scenografi colaboratori ai lui Sergiu Nicolaescu. (Citiți aici interviuri pe aceeași temă cu Andrei Gorzo, Răzvan Theodorescu, George Mihăiță, Valentin Teodosiu, Nita Chivulescu, Viorel Sergovici jr., Sorin Chivulescu, Bogdan Mustață și Alec Năstac.)
Claudia Nedelcu Duca: Când l-ați întâlnit pe Sergiu Nicolaescu?
Radu Corciova: Întâlnirea cu Sergiu a fost o șansă foarte mare pentru mine. Și acum mai glumesc că Partidul Comunist mi-a făcut un mare serviciu. Eram scenograf la Brăila. Am venit și am dat concurs la Teatrul Nottara. Am câștigat concursul. M-am dus la Brăila să-i anunț că am câștigat concursul și să facă și ei concurs, să aibă scenograf pentru că rămâneau fără. Directorul teatrului mi-a spus că nu îmi dă drumul sub nicio formă. M-am dus și la partid, la președintele Consiliului Județean de Cultură și Educație Socialistă, care mi-a răspuns la fel. Și atunci eu am decis să îmi dau demisia. Mă întorc la Teatrul Nottara, unde director adjunct era un tip senzațional, Crișan îl chema. Îmi spune: "Domnul Corciova, ați făcut o mare greșeală. Nu trebuia să vă dați demisia. Noi am primit un telefon de la Sectorul 1 de partid și ni s-a spus că trebuie să angajăm pe altcineva." Am plecat acasă. Ioana, soția mea, lucra deja în studio. A doua zi am urcat în autobuzul de Buftea cu gândul ca pe primul regizor pe care îl văd să îl întreb dacă nu vrea un scenograf. Primul regizor pe care l-am văzut a fost Sergiu Nicolaescu care m-a întrebat dacă fac și costume. Urma să plece în Germania. Mi-a lăsat un scenariu și mi-a cerut ca peste 4 zile, când urma să revină în țară, să ne vedem la Casa Scânteii, să aibă schițele de costume ale personajelor copii. E vorba de filmul Duelul care era un remake după Angels with Dirty Faces / Îngeri cu fețe murdare, film american din anii '30. Am venit acasă și am făcut schițe. M-am prezentat cu ele la întâlnire. L-a chemat pe Fernoagă și zice: "Uite, așa se fac schițe de costume!" Eram foarte îngrijit. Când făceam schițele de costum, dădeam foarte multe detalii. Le-a semnat pe toate. Filmul a fost pentru mine începutul unei lungi școli de cinema lângă Sergiu.
C.N.D.: Când spuneți școală...
R.C.: Eu am învățat să fac filme pe platou de la Sergiu. nu făcusem în facultate. Nu se făcea pe vremea noastră film deloc, nici televiziune, doar teatru și revistă. După nebunia asta cu Duelul, m-a chemat într-o zi - încă nu terminasem filmările care s-au prelungit un pic - el avusese un accident, a încercat să facă o cascadă și și-a luxat un umăr... prostioare de-astea - și zice: intrăm cu un film mare - Viața lui Wilhelm Cuceritorul. I-am spus că eu sunt copil de mingi, nu cred că pot să fac un astfel de film, dar l-am făcut. Au fost două echipe. Una era Sergiu, care filma exterioarele și lupte, în interior filma Gilles Grangier, care era regizorul preferat al lui Jean Gabin și care lucra cu o altă scenografă. Eu am făcut toată partea de exterioare cu construcțiile de castele. După care a urmat Întâlnirea unde ne-am ciondănit și nu am mai lucrat vreo doi ani împreună. După care ne-am reapropia la Ziua Z, Noi cei din linia întâi, după '89 Oglinda, începutul adevărului, Punctul Zero / Point zero, care era o producție americană și toate filmele până la sfârșitul vieții lui. De la 15, în 2005, am lucrat împreună. Nu am mai făcut film cu altcineva decât cu el.
C.N.D.: Înainte de a vă apuca de lucru efectiv pe proiectele pe care le avea în plan, ați păstrat modalitatea de lucru - vă dădea scenariul și veneați cu schițele sau s-au mai schimbat lucrurile?
R.C.: Discutam, lucram și, în ultima perioadă, când el a trecut printr-o perioadă grea cu operația pe creier, după ce a căzut pe scări, Dana (soția) și cu mine ne-am propus să îl scoatem din starea proastă în care era. Ne-am gândit care ar fi viitorul film și m-am apucat să îi desenez Poker. Nu discutasem nimic. Am desenat personaje, am căutat locuri de filmare, l-am captat cu toată povestea și a început să își revină. Tot atunci am început un proiect care mie mi-a plăcut foarte mult și pe care nu am reușit să îl facem că a murit - Trenul morții se chema. Era un film pe o cu totul altă structură decât făcea Sergiu filmele de război, spre Mikhalkov, spre Burnt by the Sun / Soarele ars, spre ceva de genul ăla - cu un grup de luptători de comando dintr-un batalion disciplinar care ajunge într-un tren de propagandă cu actori nemți care mergeau pe front să facă spectacole pentru luptătorii din tranșee. Începe o nebunie întreagă în tren, se omoară toți între ei. Și trenul ăla merge, pleacă cu toți morții și merge, merge, merge până când rămâne fără nimic și se oprește. În tren se repetă spectacole, se fac spectacole într-un vagon special, care e ca o scenă. Era un spațiu extraordinar de exploatat, cu totul altceva decât făcuse Sergiu până atunci.
C.N.D.: E cunoscut faptul că se documenta foarte mult - mergea prin muzee, citea, răsfoia albume. Cât de multă libertate creatoare vă lăsa?
R.C.: Mă lăsa liber și începea să scârțâie după ce totul era gata. "Parcă aici aș vrea așa, parcă aici ar fi așa." Eram cu el în prospecție în Germania Democrată pentru Wilhelm și căutam castelele și catedrale romanice. Își dorea de foarte mult timp să facă Orient Express și, în timpul prospecției îmi spunea tot timpul: "Uite, castelul asta ar fi bun pentru Prințul" - ăsta era titlul filmului pe vremea aceea. Avea proiecte pe care le discuta, se opreau, mergea mai departe, făcea altul, iarăși revenea la același proiect. Drumul câinilor a fost la fel, pe care până la urmă rău îmi pare că nu l-a făcut el, dar nu pot să spun că nu a ieșit un film de calitate, în regia lui Laurențiu Damian. Drumul câinilor a fost proiectul lui Sergiu despre care discutasem mulți de ani de zile.
C.N.D.: Spuneați că venea înainte de filmări și își exprima nemulțumirile. Cu cât timp înainte de a intra pe platou aveați aceste dialoguri incomode?
R.C.: Puteau să fie și în ziua filmării.
C.N.D.: Și ce făceați?
R.C.: Trebuia să te descurci. Și mai erau și zilele în care nu își dorea să filmeze.
C.N.D.: Am mai auzit despre momente în care renunța la ziua de filmare. Care erau motivele ce pretexte inventa?
R.C.: De exemplu, unul dintre motive pentru care ne-am și ciondănit rău de tot la Ziua Z, este că avea premieră la Costinești, în festival, cu un film - cred că era Ciuleandra. Nu voia să filmeze pentru că era important să se ducă la Costinești. Îi plăcea foarte mult să se întâlnească cu publicul. Când ajungeam, de exemplu, într-un oraș scotea toată echipa. Plecam să ne plimbăm pe străzi ca să îl vadă lumea. Îi plăcea foarte mult să fie văzut, recunoscut, să dea autografe, să răspundă la întrebări. Îi plăcea foarte mult publicul. Îi plăceau oamenii. Și atunci asta a fost. A vrut să nu filmeze. Nu se putea, pentru că obținusem la Radio sala care avea echipamentele din timpul războiului, cele care anunțau "va urma un comunicat important pentru țară" și discursul lui Mihai. Ne-o puteau da doar atunci. A filmat până la urmă, dar, ne-am certat rău.
C.N.D.: Ce făcea Sergiu Nicolaescu în timpul liber, atunci când nu se gândea la un proiect?
R.C.: În timpul liber se gândea la un proiect. Pentru el filmul era tot. Când avea timp liber, se gândea la un proiect.
C.N.D.: Cum explicați dvs. succesul lui Sergiu Nicolaescu și al filmelor dumnealui?
R.C. Nu pot să explic chestia asta. A fost o vedetă, a fost un star de cinema și ca regizor și ca actor. Nu poți să explici de ce un star a devenit star. Mai ales că în el nu s-a pompat cum pompează sistemul în Statele Unite. Acolo dacă vrei să faci un star iei unul de pe stradă și într-un an de zile l-ai făcut star de cinema - că-i bun, că-i prost, nu contează. A devenit vedetă. În el nu s-a pompat, nu a pompat nimeni. Cine să pompeze? Partidul comunist? Să fim serioși!
C.N.D.: A avut posibilitatea să facă filme...
R.C.: S-a luptat pentru fiecare proiect. Nu vorbesc de filme precum Ziua Z, care a fost practic de comandă - un film despre 23 August, dar nu avea voie să filmeze în București, nu avea voie să îl arate pe Rege, pe Antonescu, n-aveai voie să vezi aia, aia, aia...
C.N.D.: Dar a filmat pe podul de la Băneasa.
R.C.: Acolo e o poveste foarte drăguță. Podul de la Băneasa era un pod de două benzi în '44. Acum avea patru benzi. Și am construit o balustradă identică pe mijlocul podului și tot timpul s-a filmat de dincolo de balustradă, cu travelling pus în lung și în lat.
C.N.D.: Spunea într-un interviu că a filmat acea secvență în perioada în care familia Ceaușescu plecase din București la mare. Care a fost relația pe care a avut-o cu politicul acelei vremi? Știm că avea o relație de prietenie cu Maurer, descris de toată lumea ca un intelectual al sistemului. Cum se raporta la ceilalți? A fost un privilegiat.
R.C.: Da. Pentru faptul că deja era o personalitate recunoscută internațional. Mihai Viteazul era un film care era al doilea sau al treilea ca vânzare de film istoric din lume. Filmul se studia la Academia de Film din Los Angeles. Lumea îl știa, făcuse el nu știu câte filme cu TeleMunchen fără nicio legătură cu România. A fost afară și a filmat afară. A stat câțiva ani. A filmat pentru Lupul mărilor, filmele cu indieni... nu le știu pe toate. Nefiind el producător, nu are casete cu ele și nu le-am văzut.
C.N.D.: Experiența aceasta internațională spuneți că i-a creat aici un statut și practic avea o țară la picioare. Cerea o mie de soldați, îi primea.
R.C.: Ne cam luptam pentru soldați și pentru armament. Ajungeai la Milea să te milogești. L-a ajutat fratele lui Ceaușescu care era general pe partea politică, el l-a ajutat mai mult, dar mergeam de nenumărate ori, câteodată, ne dădeau, altădată nu ne dădeau. Au fost filme în care și-ar fi dorit să primească mai mult decât a primit. Au fost filme la care nu i s-au dat niște lucruri, spunând că nu există. Iar la următorul film descopereai că de fapt lucrurile există, îndeobște la mașinile de luptă, acolo ne ciondăneam tare.
C.N.D.: Sunt convinsă că Securitatea avea oameni infiltrați în toate echipele din Buftea.
R.C.: Categoric.
C.N.D. Se ferea? Avea rețineri când lucra?
R.C.: Nu? Cum nici eu nu am avut niciodată. Ce e-n gușă și-n căpușă și nu mă lega nimeni. Nu era chiar așa de drastic.. Știau că suntem artiști, că facem filme, că dăm pe gură de pomană - nu ne ascultă și nu ne urmează nimeni. Pe el poate că l-ar fi urmat. Nu se ferea de nimic Sergiu, în discuții cu oameni din echipă.
C.N.D.: Cum erau vizionările filmelor? A fost vreodată nevoit să scoată, să taie bucăți, astfel încât să treacă de cenzură?
R.C.: Începea o tocmeală și nu mai tăia. De exemplu, la Mircea au vrut să-i scoată, dar a rămas în film până la urmă, replica lui Vlad Țepeș, copil care îi spune lui Mircea: "Bunule, dar tu nu mai mori odată!"
C.N.D.: Era un om de film comod, Sergiu Nicolaescu.
R.C.: Nu. Nu. Nu.
C.N.D.: Incomod pentru cine?
R.C.: Îndeobște pentru ăștia care încearcă să se fofileze, șmecherașii din echipă care îi făceau cu periuța - "Da, domn Sergiu! Sigur că da, domnu' Sergiu!". Pentru ăștia era incomod. El filma de dimineața până seara. Nu prea dădea pauze. Am filmat cu el la Praga, la Supraviețuitorul și era disperat. "Cum adică pauză de masă?!" Așa era contractul - la 6 ore pauză de masă. "Eu mai vreau să filmez încă o oră" Contractul era până la ora 7. Asta nu înțelegea. Se uita în muncă. Cum să spun? Se uita muncind. Și avea un mare defect. Trebuia să smulgi informațiile de la el. Comunica foarte prost. În toate discuțiile pe care le aveai cu el, trebuia să-i scoți cu tirbușonul din gura tot. Iar avea senzația că tu ai înțeles ce vrea el, dar el nu spune.
C.N.D. S-au adunat câteva povești despre dumnealui zilele acestea și nu pare să fi fost un om foarte cald, foarte comunicativ, cu umor...
R.C.: La muncă pe platou. Acolo era un tip rece și dur. În particular era un om cu foarte mult umor și foarte cald.
C.N.D.: Dați-mi un exemplu.
R.C.: E complicat, e foarte greu.
C.N.D.: Percepția publică legată de dumnealui a fost că este un... domn distins, cu o mască pe chip ca să se protejeze și / sau să nu îi știrbească din autoritate...
R.C.: Era un mare domn, asta e adevărat, distins, cu o ținută impecabilă. Avea simțul umorului. Chiar avea.
C.N.D.: Când vă gândiți la Sergiu Nicolaescu, vă gândiți altfel decât ca la un om de film? În amintirile pe care le aveți de dincolo de platoul de filmare, ce povești sunt arhivate despre omul Sergiu Nicolaescu?
R.C.: Evident. Noi am fost prieteni, poate că am fost prieteni și pentru că în echipa de filmare eram singurul om care nu l-a lingușit niciodată. Întotdeauna i-am spus niște lucruri în față. Ne-am certat, ne-am ciondănit, ne-am luat și la bătaie o dată. Mie îmi lipsește el ca om, în primul rând. În ultima perioadă eram foarte apropiați. Nu numai prin faptul că lucram, dar am ținut foarte mult la el. E foarte complicat să vă explic relația mea cu Sergiu și ce am simțit eu pentru el.
C.N.D.: Ați fost alături de dumnealui și după '90, când conflictul între Sergiu Nicolaescu și regizorii cu care a fost contemporan era unul deschis și celălalt conflict, cu generația foarte tânără, era unul de notorietate publică. Cât de incomode i se păreau aceste conflicte?
R.C.: Erau invidioși pe succesul lui. Erau invidios și pe faptul că el făcea în fiecare an cel puțin un film și jumătate, dacă nu două. După care a venit succesul politic pe care l-a avut. A devenit senatorul Sergiu Nicolaescu, președinte de comisie în Senat. Poate de aici. Pentru că, dacă vă mai aduceți aminte, au apărut tot soiul de figurine de regizori prin platoul televiziunii, dar niciunul nu a reușit să se impună cum s-a impus Sergiu.
C.N.D.: Cum privea cinematografia românească?
R.C.: El a încercat după '89, prin Legea cinematografiei pe care a făcut-o, să clarifice puțin lucrurile. S-a pornit atunci o grevă a foamei împotriva lui Nicolaescu și a lui Pița care era președintele Centralei Romania Film. Au ieșit cu pancarte, au defilat pe Bulevardul Magheru. Atmosfera era - uite, ăsta poate și noi nu putem. Vrem să îl dăm jos. Vrem să fim și noi și uite, nu avem loc de el.
C.N.D.: Și nu aveau loc de el.
R.C.: Aveau. Oricine putea să intre în politică. Au fost regizori care au intrat în politică și nu au făcut nimic.
C.N.D.: A avut o perioadă când s-a dedicat într-adevăr activității politice și nu a mai făcut film.
R.C.: Atunci a renunțat să facă Drumul câinilor. I l-a cedat lui Laurențiu Damian, care debutase la Casa de filme la care Sergiu era director cu Rămânerea, un film foarte interesant și cu sensibilitate. La un moment dat și-a dat seama că nu poate să facă filmul. Era înnebunit cu comisia de aflare a adevărului Revoluției. Era tot timpul în interviuri, ziua, noaptea... Atunci l-a chemat pe Damian și i l-a dat lui. După aceea și-a revenit. A trecut prima legislatură. La jumătatea celei de-a doua legislaturi a venit un fost cascador în Romania, din SUA, care i-a adus un proiect american pe care l-a făcut aici - Point zero. După aceea a început din nou cu filme mari, cu Triunghiul morții...
C.N.D.: Avea vreun film din portofoliul propriu, pe care nu îl îndrăgea?
R.C.: Îi plăceau toate, toate erau copiii lui.
C.N.D.: A avut vreodată sentimentul că nu îi mai e locul în cinematografia românească?
R.C.: Niciodată.
C.N.D.: Nu a vorbit frumos despre niciunul dintre regizorii din tânăra generație. Revin la întrebarea legată de modul în care privea această cinematografie.
R.C.: Primitivă și simplistă. O cinematografie care nu își folosea mijloacele, care nu știa să își folosească mijloacele. O cinematografie făcută comod. Vă dau un exemplu: într-un dialog ai plan și contra plan? Nu, ei pun o cameră în față, nu se duc pe fața actorului. Totul era simplu. Nu știu dacă din lipsa de școală sau din comoditate. Îl plăcea pe Caranfil și pe Radu Mihăileanu. Avea și ce să i placă, fie vorba între noi.
C.N.D.: Dacă ar fi să îl caracterizați în puține cuvinte, care ar fi acelea?
R.C.: Este foarte greu de caracterizat cu puține cuvinte.
C.N.D.: Cu mai multe.
R.C.: Sergiu e un personaj complex. Un om de cultură, un creator de cultură, un om care a știut să folosească cultura. Uitați-vă, de exemplu, la Mihai Viteazul, e acolo o scenă după un atac de ăsta uriaș al lui Mihai prin pădure, o cavalcadă, avem un cadru cu pădurea de morți. E din Hieronymus Bosch. Căuta repere cultural. Era un om care avea cultură, nu era un tip care își căuta pe net ceva repede. La el totul era educație, era învățat de mic, A fost un om educat.
C.N.D.: Care a fost suferința cea mai acută în ultima perioadă a vieții? Nu fizică, ci legată de acest sector al cinematografiei, al culturii?
R.C.: Că nu mai poate face filmele pe care le făcea. S-a tergiversat Trenul morții pentru că nu găsea soluții cum să ia armată. Îi sugeram să aducem figuranți. Cerea armată. Avea un stil de a lucra cu armata - îi împărțea pe plutoane, comandantului de pluton îi spunea ce are de făcut, îi preda armamentul, prelua costumele. Cu civili nu putea să facă așa ceva. Știa să mântuiască o masă mare de oameni.
C.N.D.: Vă mai uitați la filmele acestea?
R.C.: Da pentru că îmi plac și câteodată mi-e dor de el.
***
Claudia Nedelcu Duca: Cum era să îmbrăcați miile de oșteni pe care Sergiu le avea în filmele sale?Ioana Corciova: Nu era greu, pentru că știa ce să ne ceară. Noi știam că avem 1.000 de oameni de îmbrăcat într-o zi. Mia aia de oameni avea circa 10 elemente pe care le punea fiecare soldat pe el. Cele 10 elemente înmulțite cu o mie se duceau la unitățile militare unde erau nu știu câți oameni din fiecare categorie. Ofițerii învățau să îi îmbrace. Ei veneau la cadru în autobuze, îmbrăcați.
Țin minte că am filmat mult la Râșnov și mulți fugeau în pădure. Dacă își scoteau elementele și rămâneau numai în prima haină - pantaloni și maiou cu mânecă lungă, negre, nu îi mai vedeai în pădure. Nu fugeau foarte mulți pentru că ofițerii erau lângă ei. Cam asta era ideea cu oamenii mulți la filmare. Mia aia de oameni era comandată de diverși ofițeri care la rândul lor ascultau ce spunea Nicolaescu în portavoce. Când filmam, întotdeauna erau cel puțin trei camere. Niciodată nu filma într-o singură direcție. Erau trei operatori care stăteau pe o platformă. Filmam și cu figurație civilă care se găsea ușor, venea la Buftea, se îmbrăcau și erau duși la filmare. Acolo nu erau mai mult de 200 de oameni, bărbați și femei.
Înainte de '89 a lucrat la Noi, cei din linia întâi. Am filmat la Mânăstirea Văcărești - un loc despre care spune toată lumea că Nicolaescu a demolat-o, înjurându-l.
Din întâmplare, înainte de a ajunge în studiourile de la Buftea, am lucrat la Direcția Patrimoniului Cultural, chiar la Mănăstirea Văcărești, care era în renovare. În '77 a fost desființată Direcția Patrimoniu și s-a oprit tot ce însemna șantier de restaurări.
Prin '90 și un pic am ajuns la Văcărești. Biserica era demolată. Mai erau așa, ca niște carii. Mai era prima incintă care oricum era mai nouă. Iar spatele, care fusese renovat pe vremea când lucram eu, era pe jumătate demolat. Nicolaescu nu a distrus mânăstirea. Nicolaescu a filmat pe ceva distrus. La un moment dat aveam un tanc care intra într-o zonă care era cu biserica pe care nu aveai voie să o filmezi, nu aveam voie nici să facem poze. A intrat cu tancul pe o laterală care era goală. El nu a demolat nimic. Istoriile care circulă nu sunt adevărate.
C.N.D.: Cum se purta pe platoul de filmare când avea atât de multe coordonat - echipe mari, mulțimi, locații, condiții neîndurătoare de cele mai multe ori?
I.C.: Era un tip foarte dur, dar era motivat, de cele mai multe ori, atunci când se enerva. Își permitea să fie dur. Aveai pregătire câteva luni bune, înainte de a începe un film. La Wilhelm Cuceritorul, de exemplu, am avut 6 luni pregătire - am studiat cărți, am văzut filme, am văzut Leul în iarnă cu Peter O'Toole Dacă nu era ceva în regulă, era vina noastră. De obicei, costumele aveau mai multe probleme decât decorul. Mă gândesc că decorurile fiind mai scumpe, în clipa în care erau ridicate - el știa cum arată din schițe - nu mai schimba prea mult, dar la costume putea să ne ceară să le înșiram pe toate pentru că nu erau bine patinate.
Radu nu ți-a spus însă că Sergiu picta. Nu formidabil, dar picta. Când ne duceam la mare și vedeam ce pictează, Radu îi spunea: "Vezi că negrul nu trebuie să fie negru, trebuie să fie maro." Mă amuza că Nicolaescu asculta foarte conștiincios ce zice. Uite, ceva ce-i spune Radu lui, nu el lui Radu.
C.N.D.: Era ușor de mulțumit?
I.C.: Era foarte precis în tot ce cerea. Atunci când obținea ce își dorea, indiferent de cât de dificil fusese totul pentru a ajunge acolo, spunea; "Bine, ați nimerit-o și de data asta."
C.N.D.: Dacă ar fi să îl descrieți în puține cuvinte. Care ar fi acelea?
I.C.: Nu prea avea viața lui. Totul era film. Și în general și când vorbeai cu el la mare, în curte, tot despre un film vorbea - pe care ar vrea să îl facă și nu se mai putea; i-ar fi plăcut să fie mai tânăr, dar să facă și un film. Indiferent însă de vârstă, avea planuri de viitor, ceea ce era foarte amuzant pentru că, totuși, era bătrân.