În cele ce urmează vă oferim un interviu cu George Mihăiță și Valentin Teodosiu, actori care au jucat în filme ale lui Sergiu Nicolaescu. (Citiți aici interviuri pe aceeași temă cu Andrei Gorzo, Răzvan Theodorescu, Radu Corciova, Ioana Corciova, Nita Chivulescu, Viorel Sergovici jr., Sorin Chivulescu, Bogdan Mustață și Alec Năstac.)
Claudia Nedelcu Duca: Cum a fost întâlnirea dumneavoastră cu Sergiu Nicolaescu?
George Mihăiță: Prima întâlnire am avut-o în momentul în care Sergiu mi-a încredințat un rol principal. Primul regizor român care mi-a încredințat un rol principal negativ. Până atunci era Mihăiță - simpaticul în filmele românești. El a avut curajul să întoarcă puțin foaia interpretării mele și să mă cheme în filmul Accident, film pe care îl pun alături de cele câteva importante pe care le-am făcut. Mulți spun că este un regizor dur. E dur, dar e dur pe meserie, pentru că voia să se autodepășească. Era teribil de muncitor. Felul meu de a fi i-a pătruns repede în suflet și ne-am împrietenit de la prima vedere. La filmări nu am avut probleme. Sergiu Nicolaescu nu era dur cu actorii. Țin minte că singura dată când a ridicat tonul la mine și l-am întrebat de ce face asta, mi-a spus că sunt foarte stângaci când fumez. Eu i-am răspuns că nu știu să fumez. În rest, am avut o relație extraordinară. Noi răspundeam la comenzi, eram câțiva - eu, Vladimir Găitan, Emil Hossu, Ileana Popovici - și atunci Sergiu nu avea treabă cu noi. Își vedea de ceea ce trebuia să facă - să conducă de fapt o echipă și a condus echipe mari, slavă Domnului! Prima mea mare amintire care îmi va rămâne mult timp este filmul Accident.
C.N.D.: E un rol reușit. E un personaj care - deși negativ - reușește să fie simpatic, să fie îndrăgit.
G.M.: Eu am căutat în toate personajele negative pe care le-am jucat - și pe film, și pe teatru, și pe televiziune - să arăt și o latură omenească a personajului respectiv. Pentru că personajele negative sunt puse în situații negative. Dar eu am cunoscut oameni de genul ăsta în viața de toate zilele și ei erau oameni normali. Chiar acum joc într-un serial (Clanul) tot așa, un rol negativ, și am căutat să îi dau și sensibilitate cât am putut. Sunt pe muchie de cuțit aceste personaje. Așa era și în Accident și mi-a plăcut. Mi-a plăcut că Sergiu m-a ales, în ciuda altor voci care au spus "nu Mihăiță" - un regizor a spus că îi e teamă să mă ia într-un rol negativ că râde lumea. Uite că nu râde lumea. Și Sergiu, de asta spun "Jos pălăria", a mizat pe mine și a câștigat.
C.N.D.: Ați lucrat cu dumnealui și înainte de '89 și după '90?
G.M. Da.
C.N.D.: Cum l-ați simțit? Era schimbat?
G.M.: Nu. Poate era schimbat față de viață... deși cred că altceva decât să lucreze în cinematografie nu și-a dorit Sergiu niciodată. Visa cinematografie. Probabil a intrat în politică nemulțumit de ce se întâmplă stânga, dreapta. Nu știu, dar eu am lucrat mai mult, recunosc, înainte de '89 cu Sergiu. În '76 am făcut Accident, apoi au venit Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, Pentru patrie unde am jucat Peneș Curcanul, Duelul și așa mai departe. După '89 ne-am văzut mai rar. S-au despărțit drumurile noastre într-un fel. L-am chemat să vadă Poker, piesa lui Adrian Lustig pusă de Tocilescu. A văzut spectacolul, i-a plăcut foarte mult și a făcut scenariu de film. Am un regret, să mă ierte acuma, Sergiu, nu voiam sa joc eu. Eram mulțumit cu rolul care l-am făcut la Tocilescu și, în același timp, pentru prima dată de când lucrez eu în cinematografie, s-a întâmplat să fiu solicitat de Silviu Purcărete într-un rol principal în filmul Undeva la Palilula și îmi pare bine că l-am făcut. E un rol la care țin foarte mult și i-am spus lui Sergiu că îmi pare rău, dar am semnat contractul cu Purcărete. Nu s-a supărat, așa cum nu s-a supărat Sergiu când a vrut să joc Sucă în Nea Mărin Miliardar. I-am spus: "Nu vreau să mă strige lumea pe stradă pe numele ăsta".
Puțini l-au cunoscut pe Sergiu ca om. Sergiu era un om timid, retras, singuratic, pios. Eu, de exemplu, l-am cunoscut înainte să se însoare. Țin minte că eram cu Vladimir Găitan și cu Emil Hossu la mine acasă de Revelion. L-am sunat la ora 12 să îl întrebăm ce face și să-i spunem La mulți ani! L-am întrebat cu cine petrece el și ne-a spus: "Singur." I-am spus să vină și în jumătate de ora era la mine acasă și am stat până la 6 dimineața. Avea puțini prieteni. Mi-a și spus că mă consideră unul din cei câțiva prieteni de suflet ai lui. Atunci când eram împreună, era alt om. El se deschidea mai greu. Avea o mască, își punea o mască în față, dar l-am și înțeles. Era un conducător în sensul bun, prin tot ceea ce a făcut atunci. Când conduci, îți iei o armură, îți pui o armură în față. El se deschidea cu noi, cu mine, cu Găitan. Făcea glume cu noi. Nici nu-ți venea să crezi că este Sergiu, cel pe care îl știi cu o anumită sobrietate. Era omul, sufletul Sergiu Nicolaescu Eu așa l-am cunoscut.
C.N.D.: Ce făcea atunci când nu făcea filme?
G.M.: Cred că scria. L-am văzut rar în alte ipostaze. Ne întâlneam mai mult când îl invitam la teatru sau când lucram la filme. Cred ca studia foarte mult, cred ca citea foarte mult, scria. Nu știu să fi avut o altă pasiune. Era foarte mult el cu el. Numai pereții casei lui pot să vorbească.
C.N.D.: Cum lucra cu actorii? Cum ați creat, de exemplu, secvența din Accident, cea care se desfășoară într-o mlaștină - Sergiu Nicolaescu împușcat aleargă după dumneavoastră care aveați replici cu nămol în gură, ud, foarte murdar. Secvențele astea erau foarte dure și, în mod evident, fără niciun soi de menajamente, fără nici un fel de efecte speciale. Povestiți-mi cum ați creat acea secvență care e puternică vizual. Și, repet, se simte că nu menaja pe nimeni, nici pe el însuși și, bineînțeles, nici pe dumneavoastră.
G.M.: Într-adevăr, aici pot să vă spun că nu menaja. Eu armata am făcut-o târziu, pe la vreo 32 de ani. Pentru mine armata a fost în filmele lui Nicolaescu. De exemplu, în Ultima noapte de dragoste... dacă era prima noapte de război la Sergiu, era război. Trecea la un moment dat personajul meu numai printre explozii, explozii, auzeai numai explozii. Trebuia să trec și îl auzeam pe Sergiu: "Explozia 1, explozia 2, explozia 3" și noi printre alea. Filmam pe câmp și ploua, eram îmbrăcați cum erau soldații atunci, cu harnașament cu tot, aveam casca și ploua... Aveam câte o oră pauză, eram în câmp și ne ploua. Puneam casca pe față și ploua. Când am făcut armata... a fost dolce far niente față de ce s-a întâmplat la Sergiu Nicolaescu. Îi plăcea zona asta. Îi plăcea foarte tare să fie cât mai veridic.
La Accident era un lac mizerabil și eu trebuia să mai și interpretez. Îmi intrase apa în gură. Dar nu simțeai, te ducea Sergiu în zonele astea atât de speciale, de agitate ale vieții filmului. Te duceai cu el. Am întâmplări hazlii de la filmări. În Accident eu jucam un infractor care fura mașini și voia să treacă granița. La un moment dat am furat un camion. În realitate era camionul cu sticlele de lapte - sticlă de sticlă, nu de plastic, ca acum - mai exact sticlele cu tot laptele din Orșova pe ziua respectivă. La un moment dat îmi zice că merg prea ușor cu camionul. Mergea rău camionul, cred că avea 50 de ani, pentru accelerație se trăgea de o sârmă, nu puteam merge mai repede. A decis să îl pună chiar pe șoferul camionului, care, la o curbă, a răsturnat camionul cu lapte - e și în film... Noroc că băiatul s-a dus jos de tot pe lângă scaun, că s-a turtit cabina și așa a scăpat personajul meu cu viață.
C.N.D.: Și a rămas Orșova fără lapte.
G.M.: Da, a rămas Orșova fără lapte. Sau am avut Peneș Curcanul în filmul Pentru patrie. Am făcut o repetiție. Se făcuse o groapă în urma unei explozii de obuz. M-au pus acolo, au pus pământ peste mine. Sergiu lângă mine tot zicea să mai adauge pământ. De-abia mai respiram. Tot au pus până am ajuns să nu mai aud nimic. Am stat ce am stat acolo și m-am ridicat. Sergiu filma pe dealul celălalt. Mă uitaseră acolo.
L-au uitat pe Amza Pellea în pădure, în costumul lui Mihai Viteazul. A coborât singur pe la 9 seara în sat. O țărancă de pe drum zice: "Ia uite-l pe Mihai Viteazul în carne cu oase!"
Am amintiri foarte plăcute și profesionale și prietenești cu Sergiu Nicolaescu. Am fost un privilegiat și mă bucur foarte mult că am putut să îi fiu de folos, să-mi fie de folos și că am lăsat împreună o urmă în cinematografia romană. Cel mai important lucru e că pot spune că am fost prieten cu Sergiu Nicolaescu.
C.N.D.: V-a folosit în foarte multe dintre producții.
G.M.: Vreo zece filme, vreo opt românești, două coproducții. La doamna Elisabeta Bostan a fost la fel - mi-a spus că avea nevoie de respirația mea în filmele dânsei. M-am bucurat pentru că eu am venit în relațiile cu regizorii foarte deschis sufletește. Ăsta e felul meu de a fi. Mi-am pus sufletul pe tavă, cum se spune. Și atunci am observat că și ei, la rândul lor, și-au pus sufletul pe o tavă iar asta înseamnă prietenie adevărată.
C.N.D.: Era preocupat de detalii până la obsesie. Cât loc de improvizație aveați în ceea ce făceați / gândeați pentru rol?
G.M.: Puțin, după ce repetam cu indicațiile care ni le dădea. Unde țipa el cel mai mult nu era la actori. Referitor la echipă era nemulțumit. Acolo erau multe detalii. La actori nu erau detalii de interpretare. Ce detalii de interpretare să îi ceri lui Dinică sau lui Amza Pellea, să zic așa? Sau lui Albulescu? La costume era tipicar. Sigur că nu erau toate în regulă, pentru că erau, spre exemplu, o armată de mii de oameni, figurație multă, cai mulți. Era foarte atent să iasă totul cum voia el. Mai erau lipsuri în diverse compartimente. El le simțea, le vedea și era nemulțumit. Voia să curgă totul. Era greu, dar în ceea ce privește zona actoricească sau zona artistică n-au fost probleme. Ne înțelegeam din priviri, cum s-ar spune. Erau și scrise bine scenariile, erau vorbite, cum spunem noi. Nu erau scenarii de birou, avea experiența atâtor filme. Era și actor. Se spune că te naști cu actoria, cu talentul de actor te naști, nu ți-l dă nimeni. Iar el era o figură, un personaj. Era un dar, o magie.
C.N.D.: Ce ați învățat de la dumnealui și pe plan uman, personal, dar și profesional?
G.M.: În primul rând, am învățat o dată în plus că trebuie să fii foarte serios în meseria pe care o faci, că trebuie să fii foarte muncitor. Eu datele le aveam, dar când întâlnești în jur oameni precum Sergiu, te obligă să fii și mai bun și pe meserie și, dacă se poate, și în viață. El avea un fel de eleganță în exprimare, în felul de a vorbi. Era atent, aproape că își căuta cuvintele. Nu voia să greșească. A fost un perfecționist. Felul lui de a trece dintr-o parte în alta a ecranului era impunător. Când avea câte un rol era atent la orice mișcare pe care o făcea, unde era poziționată camera ca să iasă bine și să fie plăcut. Toți dorim să fim plăcuți de cei care ne văd. Am învățat și din rigurozitatea lui și din seriozitatea lui. Dar și el a învățat din felul meu glumeț de a fi. Cred că aici ne-am completat pentru că el avea nevoie de multe ori de hazul meu, de simplitatea mea, de sinceritatea cu care mă adresam. O prietenie rară.
C.N.D.: Ați lucrat cu el și înainte de '89 și după, cum povesteam la început. Ați simțit dacă implicarea în politică a influențat modul în care se apropia de film?
G.M.: Cu siguranță. Dacă mă întrebați pe mine, nu avea ce să caute în politică. Dar atunci când conduci atâtea mase într-un film, parcă vrei să conduci și mai mulți. Nu-i trebuia. Mai avea încă să spună multe în cinematografie. Faptul că s-a dus în zona politică i-a luat timp pentru că a vrut să fie o voce și acolo. De multe ori a fost o voce, pentru că a fost foarte serios și demn și acolo, dar a pierdut zona creației.
C.N.D.: De ce era mai popular decât Daneliuc, decât Mircea Mureșan? Era o pleiadă de regizori foarte importanți pentru cinematografia de la noi și cu creații importante.
G.M.: Mă duci într-o capcană? Nu vreau. Stau la intrare... Sunt alte zone cele în care creează Daneliuc, spre exemplu. Cinste lui! Pița la fel. Sergiu a avut și multe filme accesibile poporului român. Că vrem, că nu vrem, că le comentează cine le comentează, să le comenteze. Eu am trăit în filmele lui și sunt mândru că am jucat în filmele lui Sergiu Nicolaescu.
C.N.D.: Care e momentul cel mai cald pe care îl aveți cu el?
G.M.: Avea un gest pe care îl folosea cu foarte puțini. Când îmi explica ceva, îmi punea mâna pe umăr când îmi vorbea. Îmi transmitea prietenia lui. Nu era Sergiu cel dur, pe care îl știau unii. Era omul Sergiu Nicolaescu, care vorbea cu omul George Mihăiță. Și ăsta era pentru mine un gest de tandrețe rar. Pentru mine a fost un om, un om special care s-a deschis foarte puțin altora. A știut el de ce nu se deschide, dar în fața noastră, a câtorva era altfel... E urât să spun că m-a luat o dată deoparte si mi-a spus: "După atâția ani, te rog să mă crezi că te consider cel mai bun prieten." Ăsta era Sergiu pentru mine. Cum am reușit să îi deschid sufletul? Asta e altă problemă.
C.N.D.: Ce îi reproșau cei care îl iubeau mai puțin?
G.M.: Cred că în gândul lor era de ce nu sunt prezenți mai mult în filmele lui. Nu aveau ce să îi reproșeze. Poate ceilalți regizori să îi reproșeze, dar totdeauna ne reproșează cineva ceva. Eu n-am stat să mă gândesc niciodată. Am fost ocupat cu ceea ce am făcut, așa și Sergiu a fost preocupat mai mult de ce vrea el să facă. Sunt convins că de multe lucruri nu era nici el mulțumit. Ne spunea că nu este.
C.N.D.: Cum e Sergiu pentru dumneavoastră?
G.M.: Muncă, rigurozitate, precizie și în spatele lor, o anumită candoare. Viața lui, era filmul și tot ce ține de film.
***
Valentin Teodosiu: Sergiu Nicolaescu - un om care și-a sacrificat viața pentru cinematografie. Adulat, urât, înjurat, apreciat, iubit. Ca în artă, ca la noi, ca la noi la nimenea. L-am cunoscut pe domnul Sergiu, că așa îi spuneam toată lumea, la unul din filmele cu comisarii - dacă te încheiai la pantof, mă pierdeai. În primul rol mai mare pe care l-am avut la el, la François Villon, poetul vagabond a fost altceva. Eram temnicerul lui Villon. Am lucrat cu Romică Vulpescu - Dumnezeu să îl ierte!- care era traducătorul poetului și cu care am învățat în franceză replicile pe care le aveam în film. Temnicerul învăța poeziile spuse de Villon și le transmiteam mai departe. Vine domnul Sergiu și zice: "Fii atent ce trebuie să faci: iei torța asta..." și îmi arată, zâmbind cum făcea el în toate rolurile, cum să fac. Eu m-am uitat, am rămas trăsnit de zâmbetul lui și am zis că o să fac. Evident că am făcut mult mai discret, altfel, cum am crezut eu. Dl Sergiu: "Stop! Bravo! Uite un actor care a înțeles ce am arătat și ce i-am spus să facă. Ai văzut ce înseamnă actorul bun?" Și de atunci i-am intrat la suflet.Puțin mai complicat a fost la Triunghiul morții... mă-sii, cum ziceam noi toți. Câte împușcături am tras și am înghițit! Am scuipat negru de la cauciucurile arse de pe front șase luni. Cu urechea stângă n-am auzit trei luni. Prima zi de filmare, 24 noiembrie. La munte. Secvența în care îl îngropăm pe fratele cel mic. De acolo începea frumoasa poveste a filmului cu cei șapte frați. Acolo ne-a plouat cu apă de râu de munte, cu pompieri 24 de ore, cu pauză opt ore. Nu vreți să vă spun unde aveam apă? Nu mai puteam respira. Când au început exploziile am avut șansa mea, am avut zile, e adevărat. Stăteam, înainte de filmare, unul lângă altul și el desena pe o hârtie locurile unde să fie exploziile. "Ce faceți, domnu Serj?" "Lasă-mă în pace!" Peste două minute ridică mâna și arată 4 degete. Zic: "Nu, domnule Sergiu, eu plec acasă! Vă rog din inimă! 4 kg de trinitrotoluen?! Vă rog din inimă, nu pot!" Zice: "Lasă, o să-ți treacă spaima!" Puteam să și mor! Norocul meu că am avut o cască de metal, eram gata demult. Astăzi mă serbați și pe mine alături de Sergiu. Mi-a venit un bulgăre de pământ în cap, dacă nu aveam casca de metal, eram gata. Am filmat în comuna Mihai Bravu, pe lângă București la o unitate militară care, evident, după filmări, s-a desființat, nu mai era niciun loc fără găuri și fără pământ ars și fără nimic.
Vine o filmare de noapte. Noi toți, pe la 1 noaptea eram praf. Domnul Sergiu avea 70 de ani, zice: "Atac la baionetă cu masca pe figură!" "Domnul Sergiu, numai puțin, vă rog! Eu am făcut armata la infanterie, am tras pe -17 grade la poligon, am dormit în picioare, adică în mers... nu se poate cu masca pe figură, pentru că oamenii ăștia nu sunt militarii de la Mihai Viteazul, de la Dacii!". Erau figurație, nu știu de pe unde adunați și nu erau instruiți. "Lăsați-mă pe mine să le spun. Bă, băieți, vă rog din inimă să folosiți arma cu baioneta în sus la atac în lupta pe care o aranjează domnul Sergiu." Evident că primul când s-a dat "Atac înainte!", mi-a băgat baioneta în piciorul drept pentru că nu vedeai prin masca de gaze. Ce să vezi? Când era și fum, era o nenorocire.
Trebuia să îl car pe Biriș - fratele mic, mort - în spinare, vreo doi metri, pe un deal. Îl duceam în tranșee lângă frații morți. Vine momentul morții și el se lasă moale. Nu am putut să-l mișc. Nu putea să mă ajute nici el, că era mort. "Stop! Ce faceți?" "Domnul Sergiu, nu pot să-l mișc, n-am unde să mă înfig cu mâinile și cu picioarele. N-am cum să împing!" "Chemați un cascador!". Vine unul care mânca dimineață un om, o ceafă mare, un roșcat. Era ceva infernal. Zic: "Să nu zboare cu ăsta, să filmați, să fiți cu camera liberă ca să puteți urmări!". Nu l-a mișcat un centimetru. "Ce faci, domnule? Stați pe banii și pe nervii mei și pe banii cinematografiei? "Domnul Sergiu, cât vreți să îl mut?" "Un metru juma'te. Poți?" "Îl mut!" L-am mutat și peste un timp m-am operat de hernie ombilicală.
C.N.D.: Vă întrerup un pic și îmi cer scuze! Sunt fascinante poveștile dvs.! Am avut ocazia să vă fiu alături în câteva proiecte și știu modul în care detensionați situațiile limită cu umor și cu diplomație, mai știu că faceți doar lucrurile pe care vi le doriți și le apreciați ca fiind potrivite fără să vă puneți în pericol... Cum de îl ascultați pe Sergiu Nicolaescu atât dvs. cât și toți ceilalți cu atâta supunere, fără să se protesteze?
V.T.: Trebuia să știi cum să-l iei? Pe mine de aia m-a iubit. Eu făceam bancuri, glume. El era plin de nervi. Mă spintecau cu privirea cei din echipă: "Te trimite acasă, o sa te dea afară!" Nu. Se amuza. M-a iubit. Zicea că dacă ar avea 10 actori ca Maia și ca Teodosiu ar rupe Hollywood-ul în două. L-am adus la teatru, el care nu suporta teatrul.
C.N.D.: De unde ura aceasta pentru teatru?
V.T.: Filmul era viață. Teatrul era făcătură, pentru el. Dar a venit și, văzând spectacolul lui Toca - Poker, a fost fascinat. Era un subiect pe care îl cunoștea foarte bine. Personajele care erau politicieni îi recunoștea în urma experienței lui în politică, de asta i-a și plăcut.
Nu aveai cum să nu-l asculți, că erai terminat. În pregătirea altei secvențe, zice: "Fii atent ce faci aici, acum, cu bucata aia cu Isus Christos pe care o cari în raniță! Ieși pe ușa bisericii, fugi și te arunci la pământ. Are loc explozia, iei bucata aia cu Isus și o bagi în raniță." "Da, domnu' Sergiu!" "Dă-te să-ți arăt!" "Ce să-mi arătați?" "Cum să cazi!" "Sergiu, am fost infanterist. Am fugit 10 kilometri după tanc și tancul după mine." "Dă-te, domnule, la o parte.'
Nu vă mai spun că era mai tare decât Florin Piersic. Într-o zi, întorcându-se cu niște cascadori în mașină, le povestea cum el a pus planorul pe vârful unei stânci. A reușit să iasă pe aripa planorului și așa a scăpat cu viață. Domnul Sergiu a trăit și Primul război Mondial, și Al Doilea... a aprins toate evenimentele importante ale omenirii. Te uitai trăsnit, îl ascultai fascinat. Știa tot despre arme, ne punea să ne culcăm în costume ca să-l simțim, să nu venim și să ne băgăm în niște costume spălate la Nufărul. Era profesionist, ultra profesionist.
C.N.D.: Cum administra conflictele care, probabil, erau generate de tot felul de detalii...
V.T.: Să știi că avea dreptate el. El cerea să fii desăvârșit și nu erau toți. Echipele erau cum erau, uneori improvizate. Nu mai erau oamenii aceia de pe vremuri, specializați, secretare de platou care să noteze. Eu trebuia să țin minte tot, să fiu atent la racord. Nu mai erau profesioniști. Avea dreptate să se enerveze, avea pretenții pentru că el era un profesionist desăvârșit. Avea pretenții să fii la fel de bine pregătiți. A lucrat cu aceeași dăruire, cu aceeași pasiune și înainte de '89 și după '89. Problema era alta. Ca sa termine Orient Express-ul a cerut parlamentarilor și senatorilor și deputaților să doneze un dolar și să fie menționați acolo pe generic. Nimeni nu i-a dat un leu. Așa ceva este inadmisibil.
C.N.D.: Nu a avut mulți prieteni, mai ales după '89, când lumea putea să vocifereze și să-și exprime nemulțumirile.
V.T.: De ce? Pentru că a fost favoritul lui Ceaușescu sau a lui Ceaușeasca? Nici pomeneală. Nu-i plăceau lucrurile astea, dar avea o personalitate care-i deschidea toate ușile. Sigur că Mihai Viteazul l-a făcut cu armata I și cu armata a II-a... dacă începea războiul cu Ucraina, rușii erau pe jos, în 20 de minute, în Piața Amzei. Dar ce să faci? Nu îl mai iubea nimeni, nu își permiteau să dea în el. Nu mai zic de falsul război dintre noua generație și vechii regizori, între bătrânii regizori și noul val... ca la gripă, valul 6 vine acum. Să stau să mă uit la unul cum mănâncă ciorbă un sfert de oră, stau, nu e nicio problemă. Nu mai zic că toate premiile, după cum bine știi și tu, au fost și sunt și în lume, nu numai la noi, conjuncturale. Eu mă bucur că o să intru în Guinness Book. O să fiu singurul actor care nu a fost nominalizat niciodată, în 40 de ani, la Premiile UNITER? Să revin... De ce să îl urăști pe cel care a dus faima cinematografiei, care ne-a scos din case și mergeam la Patria, la bilete la suprapreț, să vedem Cu mâinile curate? Era dăruit, simțea, simțea când ești adevărat, când te prefaci. Când îți cerea și făceai mai mult, era fericit. La ce bun? Sunt și astăzi unii care ar prefera să îl taie de pe lista marilor regizori ai lumii sau cel puțin ai României. De ce? Nimeni nu ia locul nimănui, după cum bine știi și tu.
C.N.D.: Îi simțiți lipsa?
V.T.: Cum să nu simți lipsa unui mare profesionist? Pentru mine a fost extraordinar. La Triunghiul morții din 108 sau 110 actori pe genericul filmului m-a trecut primul, jucând și el în film și nu mai zic de toți marii actori ai României de la ora aceea. Cum să nu-mi fie dor de el?
C.N.D.: Ați avut șansa să lucrați cu mari regizori. Vaeni v-a distribuit în Iorga.
V.T.: Îți dai seama ce om nebun să îmi dea mie să îl joc la 35 de ani pe Iorga? Sinucigaș. E adevărat că pariul era mare. Nu era Albulescu să zică lumea "Uite-l pe Albulescu!" Era unul Teodosiu care mai jucase în Ion - Imposibila iubire sau mai știu eu ce, dar lumea spune: "Uite-l pe Iorga!" Pariul a fost mare. Dar l-a câștigat. Nu trebuie să comparăm succesul lui Sergiu cu succesul lui Vaeni. Fiecare a avut destinul lui și soarta lui și locul lui în cinematografie.
C.N.D.: Ați avut norocul să lucrați cu mulți regizori din perioada respectivă. Atunci erau mai uniți regizorii de film decât sunt acum?
V.T.: Niciodată nu au fost uniți și nu s-au suportat niciodată între ei, dar nu arătau. Nu făceau public disprețul pe care îl simțeau unul față de celălalt. Fiecare se credea cel mai tare. Erau totuși niște personalități uriașe. Dar acuma ce să spun... ultimul film pe care l-am făcut a fost la plămâni. Mă sună una și zice: "Domnul Teodosiu, eu sunt cutare... Felicitări! Ce dorești! Sunt de la echipa domnului cutare. Cine este acest domn? Un tânăr absolvent de la Regie. Așa, și? Dorește să dați o probă? Ce probă? Cu plăcere! Îi ajut pe cei de la U.N.A.T.C. să-și facă filmele de diplomă." Ea zice: "O probă de voce. Domnișoară, spuneți să dea drumul la televizor la Pro TV și să mă sune după aia dacă are nevoie." Sunt neinformați, neinstruiți.
C.N.D.: Cum credeți că va rămâne Sergiu Nicolaescu în istoria filmului?
V.T.: Cum este și acum. La filmele lui se uită toată lumea? A făcut niște filme mari de tot. Cele mai mari încasări le-a făcut Nea Mărin miliardar - 15 milioane de spectatori! Cine va mai bate acest record vreodată? Va rămâne veșnic viu, mai ales în inimile noastre, ale celor care am lucrat cu el. Un mare profesionist.