În cele ce urmează vă oferim un interviu cu Nita Chivulescu, editor montaj pentru șapte dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu. (Citiți aici interviuri pe aceeași temă cu Andrei Gorzo, Răzvan Theodorescu, Radu Corciova, Ioana Corciova, George Mihăiță, Valentin Teodosiu, Viorel Sergovici jr., Sorin Chivulescu, Bogdan Mustață și Alec Năstac.)
Nita Chivulescu: Aveam 20 de ani. Am ajuns la Buftea prin repartiție și acolo am fost trimisă în echipa domnului Nicolaescu care termina atunci Un comisar acuză. Lucrase cu un monteur, Dragoș Witkowski care a plecat din țară și dus a fost. Ultima parte a filmului a terminat-o cu altcineva. Cât s-a lucrat la montaj, nu prea l-am văzut pe domnul Nicolaescu pe acolo. Nu știu ce se întâmplase înainte. Probabil că avusese loc o discuție, aleseseră materialul. Într-una din zile a venit la o vizionare. S-a deschis ușa cabinei. Pe ușă a intrat comisarul Moldovan, îmbrăcat în costum, pălărie și înconjurat de o mare suită de cascadori. A dat bună ziua, a zâmbit cu zâmbetul caracteristic. A fost destul de șocant pentru mine, la 20 de ani, să îl văd pe Sergiu Nicolaescu în carne și oase și așa de frumos îmbrăcat. Știa să își poarte foarte bine hainele, era unul din talentele lui. Mai târziu, în '94, când aveam 40 de ani, trecuseră 20 de când îl văzusem prima oară, făcusem deja șapte filme cu alți regizori, nu știu cum, prin ce împrejurare mi s-a propus să fac Oglinda. Începutul adevărului. În '93 începuseră filmările. Buftea începuse să se cam destrame. Am plecat de acolo. Începuseră să apară studiouri și prin București. Dânsul și-a amenajat acasă un birou, avea o masă de montaj, se lucra încă pe peliculă și așa am lucrat la primul film cu domnul Nicolescu.
Claudia Nedelcu Duca: Care era atmosfera în Buftea, înainte de 1989? Cum era privit Sergiu Nicolaescu de ceilalți regizori?
N.C.: Era fiecare cu treaba lui. Regizorii tineri erau prieteni, erau prieteni nu numai între ei. Și Pița și Veroiu și Tatos erau prieteni și cu operatorii foarte buni din vremea aia, își vedeau filmele. Se discuta. Era o atmosferă atât de plăcută, atât de frumoasă, că nu mai doreai să pleci de acolo. Plus că pe coridoare roiau actori, roiau vedetele, pentru că pe vremea aia nu se filma cu priză directă și actorii trebuiau să vină la post sincron. Și în fiecare zi vedeai pe cineva. Era foarte frumos, Lumea nu era foarte preocupată de Nicolaescu neapărat. Mai târziu au început cumva vorbele spre anii '80 și mai mult după '90.
C.N.D.: Erau zvonuri din care să reiasă că era un protejat al sistemului înainte de '89?
N.C.: Da, da, bineînțeles. Erau. Toți spuneau ca poate oricând să se ducă la Comitetul Central, că poate să deschidă ușa la Suzana Gâdea. Da. Suzana Gâdea i fusese profesoară la Politehnică.
C.N.D.: Care era atmosfera când se lansa în România un film de-al lui Sergiu Nicolaescu?
N.C.: Atmosfera începea de dimineață, cu o coadă de un kilometru. În general, premierele erau la Patria. Și atunci, cu o oră înainte să înceapă filmul, era o bătălie și o înghesuială. Și, bineînțeles, sălile erau arhipline. Era frumos, era foarte frumos.
C.N.D.: Mărturiile spun că era un om extrem de atent la detalii și foarte minuțios în tot ceea ce făcea. Cum decurgea partea aceasta de post-producție legată de montaj?
N.C.: Tot ce s-a spus este adevărat. La montaj materialul ajungea cu tot ce trebuie. Nu se punea problema să reparăm la montaj ceva. Nu, în niciun caz. Plus că decupajul era atât de exact, atât de bun, încât aveai foarte puține locuri unde să modifici ceva.
C.N.D. Avea multe duble pe secvență?
N.C. Nu foarte multe și știai clar care este dubla bună. Vedeai de ce - dialogul era rostit cum trebuie, încadratura era cea care trebuie, nu era greu de ghicit. Nu era greu de ghicit nici rezolvarea secvenței. Nu pot să spun că era greu să lucrezi cu Sergiu Nicolaescu. Mie mi s-a părut destul de ușor. Acum trebuie să știți că regizorii sunt altfel decât la filmare. La montaj cunoști un alt regizor, un alt om, pentru că este relaxat, nu are presiunea zilei de filmare, știe că dacă ceva nu îi iese se poate reface oricând. Asta dintr-o dată îți dă liniște.
C.N.D.: Cum era acest Sergiu Nicolaescu de la montaj.
N.C.: Nu am băut niciodată o cafea împreună, ceea ce am făcut cu toți regizorii cu care am lucrat. Era destul de tăcut. Venea, saluta, zâmbea întotdeauna. Îi arătam secvențele pe care le aveam făcute. Nu discutam alte lucruri în afară de film sau de ce făceam acolo. Nu eram prieteni.
C.N.D.: Avea prieteni?
N.C.: Îl avea pe Șalamanian, Samy - sunetistul cu care a lucrat enorm. A fost prieten bun și cu compozitorul Adrian Enescu. Cred că a fost foarte bun prieten, dar nu știu sigur pentru că eu n-am prins perioada aceea, cu Oschanitzky care i-a fost compozitor.
C.N.D.: Dar care a trăit foarte puțin. Cum explicați succesul acestor filme care în continuare sunt căutate și vizionate?
N.C.: Nu știu. În primul rând a ghicit rețeta. A ghicit, vrăjitoria! A reușit cu primele filme și după aia oamenii au mers cu încredere la filmele lui, au știut că nu or să fie dezamăgiți. Cred că l-au iubit foarte mult. La un moment dat, acum mai spre bătrânețe m-a întrebat: "Nita, oare de ce mă urăște pe mine lumea?" Și eu i-am spus: "Domnule Nicolaescu, să admitem că vă urăsc. Câți din București - eu cred că în țară nu vă urăște nimeni - să zicem 50, 100. Dar ce înseamnă pe lângă 10 milioane care vă iubesc necondiționat? Eu n-aș pune la suflet în locul dumneavoastră."
C.N.D.: Când punea întrebarea era...
N.C.: Era foarte trist.
C.N.D.: Asta după '90, când apăruseră scandalurile în presă și când intrase deja în politică?
N.C.: În jurul anilor 2000. Până atunci nici măcar nu îl interesa. Cred ca erau combinate înaintarea în vârstă și a avut o perioadă în care nu a mai fost în Parlament, unde mergea zi de zi. Stând mai mult acasă sau la birou la UARF, unde era director, a văzut că lumea nu îl mai căuta, că nu mai era în centrul atenției și asta nu i-a plăcut deloc.
C.N.D.: Atunci când vă întreba de ce credeți că are dușmani, nu era o întrebare retorică. Chiar nu înțelegea de ce are și dușmani?
N.C.: Nu știu dacă înțelegea sau nu, dar oricum nu-i plăcea asta. Era dureros pentru el să se gândească la lucrul ăsta.
C.N.D.: Nu e confortabil pentru niciunul dintre noi să știm că avem oameni care ne plac mai puțin. Dar de cele mai multe ori, dacă analizăm cu obiectivitate, putem să determinăm care este cauza anumitor divergențe. Avea această capacitate de a-și analiza minusurile...
N.C.: Probabil că da, că era un om inteligent.
C.N.D.: Și atunci, de unde întrebarea?
N.C.: Își dorea să plângă pe umărul cuiva. Voia să audă și altceva. Eu i-am dat un răspuns sincer - lumea îl iubește, cei mai mulți îl iubesc. Să vă spun de ce. Eu am lucrat cu foarte mulți regizori și am făcut foarte multe filme. Când mă întâlnesc cu cineva și facem cunoștință și spun că am lucrat în cinematografie deja începe să sune bine și mă întreabă cu cine am lucrat. Eu spun cu cine. Spun nume mari: Pintilie, Daneliuc, Mărgineanu, mai spun Mungiu. Am ce să spun, am multe nume de spus, dar spun și Sergiu Nicolaescu. În momentul în care am spus Sergiu Nicolaescu, deja am cucerit adunarea. Asta contează cel mai mult. Oamenii când aud cuvântul ăsta magic, deja zâmbesc. Mi-am adus aminte că la un moment dat lucram la dânsul, aproape de televiziune. Într-o zi a venit poștărița cu o scrisoare recomandată și a bătut acolo la birou. A zis: "Aici locuiește domnul Nicolaescu." "Da. "Am o scrisoare." "Lăsați-mi-o, eu lucrez cu dânsul." "Dumneavoastră lucrați cu domnul Sergiu Nicolaescu?" "Da." Adică dumneavoastră vreți să spuneți că îl vedeți în fiecare zi?" "Da." "Doamne, cât de fericită puteți să fiți!"
C.N.D.: Frumos! Erați fericită că îl vedeți în fiecare zi?
N.C.: Nu-l vedeam în fiecare zi. Nu pot să spun că eram fericită, dar mă bucuram că ne întâlnim, că lucrăm împreună. De fapt, nu neapărat regizorul cu care lucram mă făcea fericită. Fericită mă făcea faptul că lucrez la film, că fac un film. Eu am iubit foarte mult ce am făcut și am fost pasionată și probabil că asta s-a văzut, s-a transmis cumva. Eram foarte implicată. Asta a apreciat și domnul Nicolaescu. La Orient Express a vrut să mergem la mare. Avea o vilă și o grădină foarte frumoasă acolo. Am luat calculatorul. Lucram de dimineață, luam masa de prânz împreună. Dânsul se retrăgea un pic, citea sau chiar dormea. După amiază mai lucram câteva ore apoi mă trimitea la plajă. Stăteam acolo vreo două ore, până pe la 7 seara. Când mă întorceam, dânsul era cu furtunul, uda grădina și era în culmea fericirii. Mai vorbeam puțin. Era o atmosferă mai de vacanță un pic. Luam cina apoi eu nu mă culcam. Mai stăteam așa până pe la 12 -1 și mai montam. Era foarte surprins, dar aprecia munca și dedicarea mea.
C.N.D.: Cum era în momentul în care finalizați montajul și venea să vizioneze ultimele tăieturi?
N.C.: Ne opream, discutam. Aveam întotdeauna un carnețel în care îmi notam tot felul de lucruri pe care să i le propun. Asta făceam înainte de 2000. Când am început să montez pe calculator era mult mai simplu. Nu îi povesteam ce aș fi vrut să fac, pur și simplu făceam variante. Materialul permitea. Îi arătam și era foarte încântat și fericit că mai există și altă rezolvare.
C.N.D.: Vă lăsa singură? Venea doar ca să vadă ceea ce lucrați?
N.C..: Da. Nu stătea lângă monitor să supravegheze acolo fiecare fotogramă, să nu cumva să o tai mai devreme sau mai târziu. Avea încredere în oamenii cu care lucra. Era, de cele mai multe ori, foarte ocupat cu următoarea producție. În ultima perioadă nu mai lucra câte trei filme pe an, ritmul încetinise. Era o persoană foarte ocupată, dar îl liniștea faptul că oricând produsul ăla se poate schimba.
C.N.D.: Aveți șapte filme făcute împreună.
N.C.: Da.
C.N.D.: Vă întreba dacă vă place ceea ce a filmat? Chestiona pe cei din jurul dumnealui despre secvențele pe care le filma sau era convins că tot ceea ce a făcut era perfect?
N.C.: Discuțiile erau destul de libere. Uneori vedea că am îndoieli și mă mai strâmb un pic, atunci spunea că putem să-l aruncăm, nu trebuie neapărat să păstrăm ceva ce nu e bun.
C.N.D.: Accepta cu ușurință criticile?
N.C.: Nu. Nu accepta cu ușurință, pentru că avea impulsul Berbecului care are dreptate întotdeauna, dar îi trecea destul de repede.
C.N.D.: După 1990 ritmul de lucru a scăzut. Între '93 și 2004 - zece ani - nu a făcut film. Atunci a fost la Parlament. Cum a fost reîntoarcerea la film? I-ați fost alături la prima producție făcută după zece ani de pauză?
N.C.: Am schimbat în primul rând locul de muncă - și-a făcut un studio lângă Senat, că în continuare era și la Senat, ca să poată să vină mai ușor. Era un proiect pe care și-l dorea de foarte multă vreme. Era puțin trist că au trecut mai mulți ani decât ar fi trebuit.
C.N.D.: Vorbim de Orient Express.
N.C.: Credea că e prea bătrân pentru rol. Poate că așa a și fi fost într-adevăr. A revenit ca și cum nu s-ar fi oprit, pentru că știa foarte bine film, știa să facă, știa cum se face. Era vocația și talentul lui. Vreau să vă mai spun ceva. La Orient Express dânsul a făcut o premieră foarte frumoasă, cu multă lume. A fost frumos de tot, a prezentat pe toată lumea. Își cam terminase prezentarea. Eu mă făceam din ce în ce mai mică pentru că îmi invitasem prieteni. De mine n-a zis nimic. Atunci operatorul filmului, Florin Mihăilescu, i-a spus: "Sergiu, ai uitat-o pe Nita?" Și atunci, ca să o dreagă, zice: "Nu, nu n-am uitat-o pe Nita. Pe ea am lăsat-o ultima ca să-i spun că toate filmele de acum încolo le vom face împreună." Că uitase, a fost clar, dar că și-a ținut această promisiune și am făcut toate filmele până la sfârșit a fost... minunat. În 2012, de Crăciun, pe la ora 3, am primit un telefon și mi-a spus: "Alo, Nita?" Mi-a fost atât de rușine! Cum să mă sune domnul Nicolescu pe mine de Crăciun? Eu nu l-am sunat, nu aveam relația asta să ne sunăm, să ne bucurăm. "V-am sunat și eu ca să vă spun Sărbători fericite! La mulți ani și tot ce vă doriți!" A fost ultimul telefon pe care l-am primit, pentru că după două săptămâni deja nu mai era.
C.N.D.: Ați vrut să-i spuneți ceva atunci când lucrați și nu i-ați spus-o?
N.C.: Nu. Mă simțeam foarte bine. Faptul că l-am cunoscut în Buftea de când eram foarte tânără, simțeam că face parte din familia mea. La un moment dat chiar i-am spus că îl cunosc de atât de multă vreme, încât pentru mine e ca o rudă apropiată. Ce credeți că mi-a spus așa, cu ochii înlăcrimați: "Mulțumesc, Nita!"
C.N.D.: Sunt câteva mărturii din care reiese că era un om destul de singur.
N.C.: Probabil nu a avut prieteni. Erau mulți oameni care îl invidiau pentru talentul lui, pentru cum arăta, pentru succesul lui care era enorm. Și când ești cel mai bun și cel mai tare, probabil că e greu să ți faci prieteni. Nu știu.
C.N.D.: Care sunt cuvintele care l-ar putea defini?
N.C.: Punctual, elegant și născut să fie șef, asta clar. De foarte multe ori simțeai că se apropie, cineva se repezea să deschidă ușa, deși nici nu ajunsese la ușă. Avea o putere extraordinară. Avea ceva ce alții nu au. Probabil de asta a avut și succesul pe care l-a avut.