Toată "pledoaria" de mai sus vrea să fie introducerea unui articol retrospectiv despre cum, pentru tinerii artiști, ziua de azi este presărată și cu numeroase oportunități. Poate, până la urmă, înclinația către a vedea lipsurile mai curând decât câștigurile este normală. Totuși, cred că a vedea că paharul are și o parte plină, nu numai pe aceea goală, nu poate decât să-i relaxeze mintea artistului, să-l liniștească și să-l ajute să se bucure de arta sa. Sau poate că nu acesta e rolul artistului, să se bucure de arta sa... Poate că e bine să ne fie rău. Pentru unii aceasta este baza creației: din greutate se naște arta. Dar, timpul petrecut plângându-ne nu este totuși mai bine folosit creând? Cum ar fi dacă ne-am conserva energia pe care o pierdem văzând cât de urâtă e acum lumea pentru artiști înspre a nu abandona arta indiferent de condiții?
La finalul anului care a trecut m-am uitat puțin în urmă. A fost anul în care am terminat Masteratul în Arta actorului. Timp de cinci ani am fost tot pe băncile școlii, cum s-ar spune. Frica de eșec m-a lovit la începutul acestor ani. Mi-a trecut pe parcursul lor. De fapt, nu știu dacă mi-a trecut sau am învățat să trăiesc cu ea. Pandemia m-a prins tot în facultate și am avut noroc că a schimbat numai ultimul semestru din al treilea an, părând un modul special conceput pentru a experimenta actoria și altfel. Primele frustrări ca tânără actriță tot aici m-au găsit. Am experimentat lipsa emoțiilor când urci pe scenă și m-am panicat. Am experimentat groaza de a merge la repetiții și m-am revoltat. Am simțit un pic și cum e să nu mai ai prea multă pasiune, dar să rămâi profesionist, ca și cum nu ai avea de ales sau cum e să crezi că ai pierdut iubirea pentru teatru, dar să simți brusc că flacăra se reaprinde. Poate că viteza timpurilor actuale nu e un factor exclusiv negativ. Te obligă, cumva, să treci prin cât mai multe experiențe. Da, procesul este accelerat, dar viteza asta te călește.
2022 a fost pentru mine anul de trecere între colivia protectoare a spațiului universitar și zborul prin necunoscut. N-a fost chiar așa tragic cum se zice. Da, de acord, mereu se poate mai bine. Totuși, pentru mine, orice dovadă că ieșirea din colivie nu înseamnă neapărat o cădere liberă este încurajatoare și mă ajută să-mi fortific aripile și să zbor cu mai mare încredere.
Dacă ar fi să aleg un cuvânt care să definească anul trecut, acesta ar fi "festival". În a doua parte a anului 2022 am participat la șase astfel de evenimente. Mă consider norocoasă. Toată această perioadă a constituit o punte destul de solidă între cuib și zbor. E ca și cum am început să zbor fără să-mi dau seama. Ca atunci când ești mic și înveți să mergi cu bicicleta sau cu rolele. Tata te ajută, te susține, îți dă încrederea de care ai nevoie, iar atunci când te lasă singur, nici nu simți. Te trezești brusc că înaintezi fără ajutor și te simți bine.
Prima oprire: Miercurea-Ciuc, Festivalul Unscene. Dincolo de experiența scenei, există ceva foarte frumos la deplasările profesionale: ajungi să-i cunoști altfel pe oamenii pe care îi vezi atât de des. Schimbarea asta de mediu îi arată într-o altă lumină. Trupa se descoperă altfel. Se modifică atmosfera, se schimbă dinamica. Drumul cu autocarul sau cu microbuzul, mai ales dacă boxele nu bârâie, are un aer aparte. Rămâne în sertărașele minții ca o amintire specială. Uneori, pleci numai pentru două, trei zile, dar timpul parcă se dilată. Deplasarea în sine devine o experiență comună pentru întreaga echipă a spectacolului. Stai pe scările teatrului, după spectacol, cu un pahar de bere cu zmeură și râzi cu colegii tăi. Ai vrea să fie așa mereu. Și poate nu va fi. Mai mult ca sigur nu va fi, dar nu-i nimic, momentul e important.
Când ești în deplasare, împreună cu tine călătorește și universul spectacolului în care urmează să joci. Și e frumos să realizezi că asta e una dintre puterile teatrului, să creeze universuri și să le dea viață oriunde. Da, aerul boem al deplasărilor se pierde cu timpul. Așa se zice. Dar puterea teatrului de a ridica universuri nu moare niciodată.
A doua oprire: Craiova, Theatre Networking Talents. E fascinant să fii prezent ca actor într-un festival dedicat regizorilor. Și e extraordinar ca tânăr artist să vezi toată forfota generației tale pe terasa teatrului. E ca și cum toate păsările proaspăt scoase din colivie și-au dat întâlnire la Craiova. Discuțiile sunt aprinse. Pasiunea e mare. Teatrul e viu. Scena Sălii Mari a Teatrului Național Marin Sorescu pare uriașă. Entuziasmul o umple. Concentrarea se cere maximă. Distanțele în scenă se schimbă. Repeți în minte aproape obsesiv traseul spectacolului. Începe. Și se termină. La aplauze îți dau lacrimile. Ai făcut-o și pe asta. Acum două săptămâni te întrebai dacă ai făcut alegerea potrivită. O fi sau nu potrivită, ăsta e momentul în care simți că a meritat.
A treia oprire: tot Craiova, Puppets Occupy Street. De data asta am trăit experiența unui altfel de festival, dintr-o altă perspectivă. Am văzut cum teatrul de animație poate conecta un oraș, iar granița vârstei nu mai există. Te simți parte dintr-un fenomen. Pe toată perioada festivalului o energie specială te poartă dintr-o parte în alta. Există un lucru magic la festivaluri: ai energie pentru tot. Dimineața ești la atelier. Mintea e trează, corpul la fel. Ai chef, ai energie. La prânz cari decorul dintr-o parte în alta. Seara joci, mai vezi și un spectacol și apoi, la băut. Sau la socializat, ca să nu zicem că ne motivează alcoolul. Și a doua zi o iei de la capăt. Și asta durează câteva zile bune. Dacă acasă te trezești cu greu și nu ai niciodată chef de făcut tot ce e de făcut, aici ai energie pentru toate și parcă ți-ar mai rămâne și în plus. Nu contează câte ore dormi, parcă prinzi puteri.
La Puppets Ocupy Street am descoperit cât de frumos e să lucrezi cu copiii. Nu, nu e ușor, dar copiii sunt, paradoxal, profesori foarte buni și spectatori foarte sinceri. Am simțit cum e să fii în postura coordonatorului de atelier. Mi-am adus aminte de bucuria de a te juca și de a descoperi. Și mi-am dat seama că e atât de important să ne dăm voie să ne descoperim ca artiști din cât mai multe unghiuri. Nu poți fi mereu pe scenă, lucru care, de fapt, nici nu e atât de rău pentru că poate te-ai plictisi. E foarte important cum te redescoperi tu ca actor de pe marginea scenei. Ai putea afla lucruri pe care aura scenei nu le lasă să se vadă.
A patra oprire: București, FNT. Poate sună clișeic, poate sună naiv, dar e adevărul: mereu am visat să joc în FNT și la TNB. Pe la începutul celor cinci ani de studenție era un vis îndepărtat, ca un munte înalt, pe care pare că nu vei reuși să urci. Știu, ca să nu mai pară totul atât de patetic, a existat anul trecut o secțiune specială pentru universități, deci studenți din toată țara au urcat muntele ăsta, așa că, n-o fi fost el, de fapt, așa de greu de urcat cum am făcut eu să pară. Dar tot în FNT am jucat, și tot la TNB. Pentru mine asta a contat.
N-am avut așa emoții mari în viața mea, paralizante. Mă bușeau lacrimile la repetiția tehnică. Nu e ceva cu care să mă laud. Din contră, e ceva care mi s-ar fi părut rușinos în urmă cu ceva timp. Acum știu că e ceva firesc și, cumva, frumos. A fost o provocare. Tocmai acest lucru e atât de atrăgător atunci când vine vorba de actorie: capacitatea de a te adapta cu o viteză cu care nu ai crede că chiar ești capabil. Nu contează că s-au schimbat lucruri cu două ore înainte de spectacol. Universul acela e tot acolo și te așteaptă să faci parte din el.
Tot la FNT mi-am amintit cât de frumos e să încerci. Am participat la un atelier interdisciplinar. Am desenat mult cu creta pe jos. Am retrăit frustrări experimentate în anul I. Am simțit iar că nu înțeleg, la fel cum am simțit nevoia acută de a depăși blocajul confuziei. De data asta am întâmpinat blocajul cu răbdare. Ne cunoșteam. Ne-am privit încruntat și apoi ne-am luat în brațe. Și a fost împlinitor. E minunat să-ți dai voie, să înțelegi că nu pentru toate există o formă. Uneori, tu ești unicul creator al unei forme originale și irepetabile.
A cincea oprire nu a fost, de fapt, o oprire. Am stat acasă de data aceasta: Târgu-Mureș, Festivalul Studio. Până în 2022 am luat parte la acest festival ca studentă, din interior, aflată în plină acțiune. De data asta am fost o simplă spectatoare. Am fost adesea nostalgică. M-aș întoarce la facultate în fiecare zi. Protecția coliviei e tare plăcută. Întrebarea e: Cum ne menținem noi în zbor la fel de relaxați ca atunci când colivia ne apăra de eșec? Paradoxul e tocmai faptul că, deși eram protejați, eram neliniștiți. Nu e ușor să-ți dai voie să fii liber, să nu te blochezi singur. Suntem ciudați. Cât timp avem cadrul ideal pentru a fi liberi nu știm cum să o facem, iar pe când am învățat, ne înghite realitatea.
A șasea experiență: SPOT 60. Aici nu mai este vorba despre un festival în adevăratul sens al cuvântului, ci despre un eveniment aniversar cu o durată de zece zile. Teatrul Național din Târgu-Mureș a sărbătorit 60 de ani de teatru în limba română, iar eu am vorbit și am scris despre teatru cât nu am făcut-o în toți cei cinci ani de facultate. A fost o perioadă de foc. Din păcate nu m-am putut clona sau teleporta, dar mi-am dat seama că dacă am motorul potrivit, pot să fac mai multe lucruri în același timp fără să o iau razna. Am stat de vorbă cu oameni pe care îmi doream să-i întâlnesc demult și pe care-i admir. Mi-am dat seama că istoria unui loc este importantă și atunci când îți vine să-l judeci, poate trebuie doar să-l cunoști mai bine. Mi-ar fi plăcut, dar nu credeam că voi ajunge în postura de moderator de podcast. Totuși, actoria asta te pregătește, de fapt, pentru atât de multe lucruri. Mintea trebuie să ți-o pregătești singur ca să nu fugi atunci când te trezești nepregătit în mijlocul scenei. Fugim dintr-o parte în alta și uităm să ne acordăm timp.
Anul 2022 a fost al transformării, al trecerii dintr-o etapă în alta. Trecerea nu e niciodată ușoară. Când treci strada te uiți în stânga și-n dreapta. Când treci pe un pod, reduci viteza. Te joci cu extremele. Azi ești pe scenă și simți că a meritat, mâine stai acasă și te gândești că ți-ai cam complicat viața. Trecerea nu este altceva decât o căutare a echilibrului. Ce știu sigur e că, de multe ori, atunci când nu e simplu, e frumos. 2022 chiar a fost un an bogat în experiențe. Nu e obligatoriu, ca proaspăt absolvent, odată ce ai ieșit din curtea facultății, să te trezești într-un hău. Poate că nu e cel mai senin cer, dar, dacă ai răbdare, vezi soarele mai des decât te-ai aștepta. Important e să conștientizezi când îl vezi, să-l savurezi și să mergi iar mai departe în căutarea lui. Mai obosesc aripile, te mai odihnești, te mai forțezi și o scoți la capăt.
Mulțumesc, 2022! Mulțumesc tuturor celor care au fost, într-un fel sau altul, părtași la cele povestite mai sus!
Să fie un 2023 în care să știm să ne bucurăm de fiecare bucățică de lumină și să ne menținem vie pasiunea!
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 februarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)