Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Unde eşti?


Marc Levy, traducere de Marie-Jeanne Vasiloiu

18.10.2006
Editura Trei
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marc Levy
Unde eşti?
Editura Trei, 2006

Traducere din limba franceză de Marie-Jeanne Vasiloiu



*****
Intro

Marc Levy s-a născut pe 16 octombrie 1961. La 18 ani se alătură unei echipe de ajutor urban de descarcerare a Crucii Roşii franceze. Trei ani mai târziu este numit directorul reţelei de ajutor al Crucii Roşii, pentru departamentul din Hauts-de-Seine.

Această experienţă l-a marcat profund şi i-a inspirat scena iniţială din primul roman, scris mulţi ani după aceea.

În acelaşi timp, Marc Levy şi-a început studiile universitare la Paris-Dauphine. Evident, însă, tânărul avea un spirit aventurier, astfel că în 1983, în cel de al doilea an de studiu, îşi înfiinţează prima firmă, Logitec France, cu ajutorul unui împrumut bancar pentru studenţi. Anul următor pleacă în Statele Unite unde creează alte două firme Spectrum Hollobyte şi Rainbow Image.

În 1990 pierde controlul asupra grupului său şi demisionează. Are 29 de ani. Pleacă din nou de la zero, într-o direcţie total nouă: în mai 1991 a fondat cu doi prieteni (arhitectul Manon Sbaďz şi Remi Mangin, inginer) o mică societate de construcţii. Echipa astfel constituită a dezvoltat un concept original în care se asociau informatica, arhitectura şi ingineria imobiliară. Astfel s-a născut Societatea Euryhtmic-Cloiselec.

Sprijinită de grupul Auguste-Thouard, ea a urcat în câţiva ani în topul principalelor birouri de arhitectură din Franţa, realizând mai mult de 500 sedii de firmă, printre care Coca Cola, Perrier, Dim, Norton, L'Express.

Anul 1998, îi oferă lui Marc Levy noi oportunităţi. El scrie Şi dacă e adevărat?, pornind de la o povestire pe care a inventat-o pentru fiul său. Împins de sora lui care este scenaristă, el a trimis manuscrisul la Editions Robert Laffont la începutul lui 1999. Opt zile mai târziu, editura l-a anunţat că manuscrisul va fi publicat.

Povestea scrisă de el este atât de seducătoare şi de convingătoare, încât a fost prezentată editorilor din străinătate înainte de a fi fost publicată în Franţa! Un "pitch" scurt trimis la Los Angeles a provocat interesul marilor studiouri de film americane. Este debutul... În noaptea de 20 spre 21 octombrie trei convorbiri telefonice s-au purtat cu studiourile care au arătat cel mai mare interes şi, în câteva ore, Marc Levy a cedat drepturile de adaptare cinematografică a romanului său, celor de la Dreamworks. Marc Levy pleacă imediat la New York, pentru a-l întâlni pe Steven Spielberg.

În 17 ianuarie 2000, ziua în care a apărut în Franţa romanul Şi dacă e adevărat?, Marc Levy demisionează din cabinetul său de arhitectură. Se mută la Londra unde trăieşte actualmente şi se consacră scrisului.

Şi dacă e adevărat? cunoaşte un imens succes în librării. Cartea este publicată în 36 de limbi: din China, unde este tradus în mandarină şi cantoneză, trecând prin Statele Unite, Japonia, Regatul Unit, Portugalia, Chile, Argentina, Brazilia şi, evident, până în România.

Şi dacă e adevărat? a făcut înconjurul lumii, iar numai în Franţa s-a vândut în peste 3.500.000 de exemplare. În Franţa a fost cea mai vândută carte a anului 2000 (conform publicaţiei Livres Hebdo).

Cel de al doilea roman al lui Marc Levy, Unde eşti? (Ed. Trei, 2006), publicat în noiembrie 2001, precum şi cel de al treilea roman, Sept jours pour une éternité, publicat în februarie 2003, au confirmat acest succes: ele se află în prezent în topul celor mai vândute cărţi, fiind traduse acum în lumea întreagă.

Atras de cinema, Marc Levy a scris primul său scenariu original în cursul primului semestru din 2002, A deux pas de Chez Toi. La sfârşitul lui 2003 el a realizat un scurt metraj pentru Amnesty International. În 2004, apare romanului În altă viaţă (Ed. Trei, 2005), iar în 2005, romanul Te voi revedea (Ed. Trei, 2005) continuă acţiunea din Şi dacă e adevărat? (Ed. Trei, 2003, 2006).

Date biografice

1961: Se naşte la 16 octombrie la Boulogne Billancourt
1969: Şcoala primară la Beaulieu sur Mer
1973: Revine în Paris
1979: Se înscrie în unitatea de ajutor urban a Crucii Roşii
1982: Se înscrie la Facultatea Paris IX (Paris Dauphine)
1982: este numit director de departament al unei reţele de ajutor al Crucii Roşii
1983: Creează în Franţa prima sa companie
1984: Pleacă în SUA şi creează Rainbow Image
1989: Se naşte Louis, fiul său
1991: Creează Eurithmic-Cloiselec
1998: Anul de scriere al romanului Şi dacă e adevărat?
2000: Îi vinde lui Steven Spielberg drepturile cinematografice pentru Şi dacă e adevărat?
2000: Şi dacă e adevărat? se publică în Franţa
2001: Al doilea roman es-tu? este publicat
2001: Primul scenariu original de film A deux pas de chez toi
2003: Apare cel de al treilea roman Sept jours pour une éternité...
2004: Apariţia romanului În altă viaţă
2005: Apare filmul Just Like Heaven după romanul Şi dacă e adevărat?
2005: Apariţia romanului care continuă acţiunea din Şi dacă e adevărat?, intitulat Te voi revedea.
2007 e anunţat filmul Mes amis, mes amours

Program al vizitei în România
Întâlnire cu cititoarele TABU:
Joi, 2 noiembrie, ora 19.00, Amsterdam Cafe
Sesiuni de autografe:
Vineri, 3 noiembrie, ora 18.00, librăria Humanitas Kretzulescu
Sâmbătă, 4 noiembrie, ora 17.00, librăria Cărtureşti
Parteneri eveniment: Tabu, Radio 21, Jurnalul Naţional, Liternet, Hilton

*****
Fragment

S-a născut în ziua de 14 septembrie 1974, orele 8 dimineaţa, la 15013' latitudine nordică şi 650 longitudine vestică, coordonate care îi situau leagănul într-o insuliţă din largul coastelor honduriene. Nimeni n-a dat vreo atenţie acestei naşteri, a 734-a înscrisă în registru. În primele două zile de viaţă, dezvoltarea i-a fost tratată cu cea mai mare indiferenţă. Parametrii vitali îi erau stabili, aşa că nu exista nici un motiv pentru ca evoluţia să-i fie urmărită în mod special. I s-a acordat acelaşi tratament de care se bucurau toţi nou-născuţii de genul lui; constantele îi erau înregistrate - conform uzanţei - la fiecare şase ore. Dar, în ziua de 16 septembrie, la orele 14, rezultatul analizelor la care fusese supus a atras atenţia unei echipe de oameni de ştiinţă din Guadeloupe. Creşterea sa, care părea să iasă din norme, îi punea pe gânduri. În cursul serii, responsabilul echipei însărcinate să-l supravegheze nu şi-a mai putut ascunde temerile, aşa că şi-a contactat de îndată confraţii americani. Se petrecea un eveniment de mare importanţă: metamorfoza acestui bebeluş cerea ca atenţia întregii omeniri să se îndrepte spre el. Rod al unirii frigului cu căldura, primejdiosul lui caracter începea să se manifeste. Dacă surioara lui mai mică, Elaine, născută în luna aprilie a aceluiaşi an, nu trăise decât unsprezece zile, fiindcă nu izbutise să acumuleze suficientă forţă, el, în schimb, creştea cu o viteză alarmantă, atingând, în două zile, o mărime îngrijorătoare. În cea de a treia seară a vieţii sale, încercă să se mişte în toate direcţiile. Se învârtea în jurul propriei sale axe, dovedind o vitalitate crescândă şi părând nehotărât încotro s-o apuce.

Abia în noaptea de 16 spre 17 septembrie, la ora 2 - pe când îi veghea leagănul, la lumina unui neon zumzăitor, stând aplecat asupra unei mese acoperite cu foi de analize, coloane de cifre şi diagrame, care aproape că se confundau cu nişte electrocardiograme - profesorul Huc ajunse la concluzia că evoluţia bebeluşului cerea ca acesta să fie botezat cât mai iute, parcă pentru a alunga o primejdie ameninţătoare. Ţinând cont de uluitoarele sale mutaţii, existau puţine şanse ca lucrurile să rămână în stadiul în care se aflau. Prenumele pruncului fusese ales chiar mai înainte ca acesta să fi fost conceput: avea să se numească Fifi. La 17 septembrie 1974, orele 8 dimineaţa, Fifi îşi făcu intrarea în istorie, depăşind viteza de 120 km/h. În acea clipă, fu calificat, oficial, de către meteorologii de la CDO din Pointe-à-Pitre, precum şi de către colegii lor de la NHC din Miami, ca uragan de clasa 1, pe scara Saffir Simpson. În zilele următoare, clasa avea să i se schimbe, trecând cu toată rapiditatea în a doua, spre marea nelinişte a tuturor profesorilor care îl studiau. La orele 14, Fifi ajunsese la o viteză de 138 km/h; în aceeaşi seară, atinse 150 km/h. Dar cea mai mare îngrijorare pe care o stârnea se datora poziţiei sale, care se schimbase în mod primejdios: de acum, se situa la 16030' latitudine nordică şi 81070' longitudine vestică. Atunci, fu declarată alerta maximă. La 18 septembrie, orele 2 noaptea, Fifi atinse coasta nordică a Hondurasului, măturându-i-o

1.

Aeroportul Newark. Taxiul a lăsat-o la marginea trotuarului şi a dispărut în tumultul vehiculelor care gravitează în jurul terminalelor; ea îl urmăreşte pierzându-se în depărtare. Uriaşul sac de culoare verde, care îi stă la picioare, aproape că are o greutate mai mare decât a ei. Îl ridică, face o strâmbătură şi şi-l pune pe umeri. Intră pe uşa automată a terminalului 1, traversează holul şi coboară câteva trepte. La dreapta, se înalţă spirala altei scări; în ciuda poverii care îi apasă spatele, urcă repede treptele şi înaintează, cu pasul hotărât, pe culoar. În faţa unui bar scăldat într-o lumină portocalie se opreşte şi priveşte înăuntru, prin geamul vitrinei. Sprijiniţi în coate, de tejgheaua din melamină, vreo zece bărbaţi îşi beau berea, comentând cu glas tare rezultatele meciurilor ce defilează pe ecranul unui televizor pus pe un suport, deasupra capetelor lor. Ea împinge uşa de lemn cu un hublou mare în mijloc, intră şi aruncă o privire atentă în jur, peste mesele roşii şi verzi.

Îl vede: aşezat în fundul sălii, lângă peretele de sticlă dinspre pistă. În faţa lui, pe masă, stă un ziar îndoit; mâna dreaptă îi sprijină bărbia, iar stânga i se joacă neglijent pe faţa de masă din hârtie, desenând un chip cu creionul.
Ochii lui, pe care ea încă nu-i poate vedea, sunt pierduţi în depărtările pistei de asfalt cu linii galbene, unde avioanele merg la pas, înainte de a-şi lua zborul puţin mai departe. Ea şovăie, o ia printre rândurile de mese din dreapta, pentru a se duce, pe neobservate, lângă el. Trece de frigiderul care toarce uşor şi se apropie cu paşi vioi, dar neauziţi. Ajungând lângă tânărul care o aşteaptă, îi pune mâna pe păr şi i-l ciufuleşte cu tandreţe. Pe hârtia cu model de fagure, el schiţase chiar portretul ei.
- Te-am făcut să aştepţi? întrebă ea.
- Nu, ai ajuns aproape la timp, abia acum mă faci să aştept.
- Eşti de mult aici?
- N-am nici cea mai mică idee. Ce frumoasă eşti! Stai jos.

Ea zâmbi şi se uită la ceas.
- Decolez peste o oră.
- Am să fac tot ce pot ca să-l pierzi, ca să nu-l iei niciodată!
- Atunci, decolez peste zece minute! spuse ea, aşezându-se.
- Bun, gata, îţi promit că tac. Ţi-am adus ceva.

El pune pe masă o punguţă neagră, de plastic, şi o împinge spre ea, cu vârful degetului arătător. Ea îşi înclină capul. E felul său de a spune: "Ce e asta?". Şi, cum el îi înţelege şi cea mai fugară expresie de pe chip, îi răspunde doar cu o mişcare a ochilor: "Deschide şi ai să vezi". Este un mic album cu fotografii.

El începe să-i întoarcă paginile. Pe prima, în alb şi negru, doi copilaşi de doi ani, stând în picioare, se privesc, faţă în faţă, ţinându-se reciproc de umeri.
- Este cea mai veche fotografie a noastră pe care am putut-o găsi, spune el.

Întoarce o foaie, continuându-şi comentariul:
- Aici, eşti tu şi cu mine, la un Crăciun a cărui dată am uitat-o, dar încă nu aveam zece ani. Cred că e în anul în care ţi-am dat medalionul meu de la botez.
Ea îşi strecoară mâna în sân şi scoate lănţişorul cu medalionul Sfintei Tereza, de care nu se despărţea niciodată. După alte câteva foi, ea îl întrerupe şi descrie, la rândul său:
- În asta, aveam treisprezece ani, suntem în grădină, la tine acasă; tocmai te sărutasem. Era primul nostru sărut şi tu mi-ai spus: "Ce scârboşenie", când am vrut să te sărut cu limba. Iar aici, suntem după doi ani; de data asta mi-a venit mie rândul să spun: "Ce scârboşenie", când ai vrut să dormim împreună.

Acum, Philip e cel ce ia cuvântul şi arată altă imagine, pe verso.
- Şi, un an mai târziu, după petrecerea aia, nu ţi s-a mai părut deloc scârbos, dacă îmi aduc bine aminte.

Fiecare foaie de celuloid marchează o perioadă a copilăriei lor complice. Ea îl opreşte.
- Ai sărit peste şase luni; nu e nici o fotografie de la înmormântarea părinţilor mei? Totuşi, cred că atunci mi s-a părut că arătai cel mai sexy!
- Termină cu umorul ăsta anemic, Susan.
- Nu glumesc. Atunci te-am simţit, pentru prima oară, mai puternic decât mine, şi asta îmi insufla, cu adevărat, siguranţă. Ştii, n-am să uit niciodată...
- Termină cu chestiile astea.
- ... că, în timpul priveghiului, tu te-ai dus să cauţi verigheta mamei.
- Bun, putem schimba subiectul?
- Cred că tu mă faci, în fiece an, să mă gândesc la ei; ai fost întotdeauna atât de atent, de prezent şi de prevenitor, an de an, în timpul săptămânii în care le comemoram accidentul!
- Acum trecem la altceva?
- Hai, continuă, îmbătrâneşte-ne, întoarce foile.

El o priveşte ţintă; în ochi are o umbră. Ea îi zâmbeşte şi continuă:
- Ştiam eu că e un gest egoist din partea mea, să te las să mă conduci la avion.
- Suzan, de ce faci asta?
- Pentru că "asta" înseamnă a-mi îndeplini, până la capăt, visele. Nu vreau să sfârşesc ca părinţii mei, Philip. I-ai văzut trăind doar ca să plătească rate. Şi de ce? Ca să sfârşească amândoi, proptiţi într-un copac, în frumuseţea aia de rablă, pe care tocmai şi-o cumpăraseră. Toată viaţa lor n-a însemnat altceva decât două secunde, la informaţiile de seară, pe care le-am văzut la frumuseţea aia de televizor, pe care nici măcar nu-l plătiseră în întregime. Nu judec pe nimeni, Philip, dar eu vreau altceva, şi dorinţa de a mă ocupa de semeni este o adevărată modalitate de a mă simţi vie.

El o priveşte pierdut, admirându-i hotărârea. De la accident, ea n-a mai fost cu totul aceeaşi, ca şi cum anii ar fi dat buzna la porţile revelioanelor, asemenea unor cărţi de joc date câte două, pentru a fi împărţite mai iute. Cu excepţia momentelor în care zâmbea, lucru care nu i se întâmpla prea des, Susan arăta mai mult de douăzeci şi unu de ani. După ce a terminat ciclul Junior College, după ce a avut în buzunar diploma de Associate of Arts, ea s-a angajat în Peace Corps, această asociaţie umanitară, care trimite tinerii în străinătate, pentru a acorda asistenţă.

În mai puţin de o oră, ea va pleca, vreme de doi ani nespus de lungi, în Honduras. La câteva mii de kilometri de New York, va trece de cealaltă parte a oglinzii lumii.

*
În golful Puerto Castilla, ca şi în Puerto Cortes, cei ce luaseră hotărârea să doarmă sub cerul liber renunţară. Vântul, care se înteţise la sfârşitul după-amiezei, sufla de acum cu putere. Nu era nici prima, nici ultima oară când se anunţa o furtună tropicală; ţara era obişnuită cu ploile, frecvente în acest anotimp. Ziua păru că se duce mai devreme la culcare, iar păsările se făcură nevăzute, în zbor, ceea ce era semn rău. Pe la miezul nopţii, nisipul se ridică, formând un nor la câţiva centimetri de sol. Valurile începură să se umfle cu mare repeziciune, iar strigătele oamenilor, care se îndemnau unii pe alţii să întărească amarele bărcilor, nici nu se mai auzeau.

În timp ce fulgerele brăzdau cerul, clocotul valurilor înspumate clătina primejdios pontoanele. Împinse de hulă, ambarcaţiunile se loveau între ele, zgâriindu-şi lemnul. La ora 2 şi 15, cargoul San Andrea, lung de 35 de metri, fu azvârlit peste recifuri şi se scufundă în opt minute, cu o spărtură laterală pe toată lungimea. În acelaşi moment, la El Golason, micul aeroport din La Ceiba, avionul DC 3, de culoare gri-argintie, oprit în faţa unui hangar, se înălţă brusc în aer şi ateriză de îndată la picioarele a ceea ce slujea drept turn de control; la bord, nu avea nici un pilot. Cele două elice şi ampenajul se rupseră în două. După câteva minute, camionul-cisternă se culcă pe o parte şi începu să alunece, în timp ce o jerbă de scântei aprinse carburantul.

*
Philip îşi puse mâna peste mâna lui Susan, i-o întoarse şi îi mângâie palma.
- Ai să-mi lipseşti atât de mult, Susan.
- Şi tu mie... al naibii de tare, ştii doar!
- Sunt mândru de tine, chiar dacă te detest pentru că mă laşi aşa, de izbelişte.
- Gata, ne-am făgăduit că nu o să ne jeluim.
- Nu cere imposibilul!

Aplecaţi unul spre celălalt, împărtăşeau tristeţea unei despărţiri şi emoţia fericită a unei complicităţi vechi de nouăsprezece ani, ceea ce reprezenta aproape toată existenţa lor.
- O să-mi trimiţi veşti? întrebă el, cu aerul unui băieţel.
- Nu!
- O să-mi scrii?
- Crezi că aş putea fi servită cu o îngheţată?

El se întoarse şi chemă chelnerul. Când acesta se apropie, îi comandă doi bulgăraşi de îngheţată de vanilie, acoperiţi cu ciocolată caldă, presărată cu migdale tăiate fin, totul stropit din belşug cu caramel lichid; aşa era aranjamentul exact în care îi plăcea să mănânce acest desert, de departe favoritul ei. Susan îl privi ţintă, în ochi.
- Şi tu?
- Eu am să-ţi scriu de îndată ce-ţi voi afla adresa de acolo.
- Nu, ai hotărât ce o să faci?
- Doi ani la Cooper Union, apoi voi încerca să fac carieră într-o mare agenţie de publicitate.
- Prin urmare, nu ţi-ai schimbat părerea. Te rog să remarci că ce spun eu e o tâmpenie, fiindcă tu nu-ţi schimbi niciodată părerea.
- Tu ţi-o schimbi cumva?
- Philip, dacă ţi-aş fi propus, n-ai fi venit cu mine, pentru că nu e genul tău de viaţă. Iar eu nu rămân aici, pentru că nu e genul meu de viaţă, aşa că nu mai face mutra asta.

Susan îşi lingea cu poftă linguriţa; din când în când, o umplea şi o apropia de gura lui Philip, iar acesta se lăsa, docil, în voia ei. Ea curăţă fundul cupei, încercând să culeagă ultimele fărâmiţe de migdale lipite de pereţii acesteia. Ceasul mare, de pe peretele din faţă, arăta orele 5 ale acestei după-amieze de toamnă. Urmă o stranie clipă de tăcere; ea îşi dezlipi nasul, pe care şi-l strivise de geam, se aplecă peste masă, pentru a-şi pune braţele în jurul gâtului lui Philip, şi îi susură la ureche:
- Ştii, îmi ţâţâie fundul de frică.

Philip o îndepărtă puţin, ca s-o privească mai bine.
- Şi mie.

*
La ora 3 noaptea, un prim val de 9 metri spulberă, în trecere, digul din Puerto Lempira, cărând tone de pământ şi roci în portul care fu făcut literalmente praf. Macaraua metalică se îndoi sub forţa vântului, iar braţul îi căzu, secţionând puntea purtătorului de containere Rio Platano, care se scufundă în apele învolburate. Doar pupa vasului mai apărea la răstimpuri, între două talazuri, înălţată spre cer; mai târziu, peste noapte, dispăru şi nu mai fu văzută niciodată. În această regiune, unde cad în fiecare an peste 3 metri de apă din precipitaţii, cei ce supravieţuiseră în faţa primelor asalturi ale lui Fifi şi încercaseră să se refugieze în interiorul teritoriului au dispărut, luaţi de apa râurilor care se umflaseră în toiul nopţii şi ieşiseră din matcă, măturând totul în cale. Toate aşezările din vale fură nimicite, înecate de puhoaiele clocotitoare, ce duceau bucăţi ascuţite de trunchiuri de copac, fragmente de poduri, drumuri şi case. În regiunea Limon, satele cocoţate pe coastele munţilor - Ampala, Piedra Blanca, Biscuampo Grande, La Jigua şi Capiro - alunecară, o dată cu pământul de pe versanţi, în văile deja inundate. Cei câţiva supravieţuitori, agăţaţi de copacii care rezistaseră, pieriră în orele următoare. La ora 2,25, al treilea val izbi din plin departamentul cu nume premonitoriu, Atlantida, secerându-i coasta cu un talaz a cărui înălţime trecea de 11 metri. Milioane de tone de apă se năpustiră spre La Ceiba şi Tela, croindu-şi drum pe străduţele înguste, care le sugrumau, dându-le şi mai multă forţă. Casele de pe marginea apei fură primele care începură să se clatine, iar, apoi, se prăbuşiră din temeliile lor dislocate la iuţeală. Acoperişurile din tablă ondulată se ridicau - înainte de a fi trântite cu violenţă la pământ - tăind în două primele victime ale acestui masacru natural.
*
Privirea lui Philip alunecase spre sânii lui Susan, ale căror rotunjimi de măr deveniseră provocatoare. Ea observă, îşi descheie un nasture de la bluză şi scoase micul medalion auriu.
- Dar nu risc nimic, am porte-bonheur-ul tău, de care nu mă despart niciodată. M-a mai salvat o dată; doar mulţumită lui nu m-am urcat cu ei în maşină.
- Mi-ai spus chestia asta de o sută de ori, Susan. Nu vorbi de aşa ceva tocmai când trebuie să iei avionul ăsta, vrei?
- În orice caz, cu el n-o să mi se întâmple nimic, spuse ea, punându-şi medalionul la loc, pe piele.

Era un cadou - semn al comuniunii - din vara în care voiseră să devină fraţi de cruce. Proiectul făcuse obiectul unui studiu aprofundat. Cărţile despre indieni, împrumutate de la bibliotecă şi citite cu toată silinţa, pe băncile curţii de recreaţie, ca şi concluzia cercetărilor proprii nu lăsau nici o îndoială în privinţa metodei ce trebuia folosită. Era necesar să facă schimb de sânge între ei, prin urmare să se taie pe undeva. Susan şterpelise un cuţit de vânătoare din biroul lui taică-su şi, apoi, se ascunseseră amândoi în cabana lui Philip. El îşi întinsese degetul, închizând ochii, dar, când lama se apropie, simţi că-l apucă ameţeala. Cum nici Susan nu se simţea prea în largul ei, şi-au băgat iar nasul în manualele "apaşe", pentru a găsi acolo soluţia problemei: "Ofranda unui obiect sacru este o mărturie a legăturii eterne dintre două suflete", îi asigura cartea de învăţătură, la pagina 236.

După ce au verificat semnificaţia cuvântului "ofrandă", a fost preferată şi adoptată, de comun acord, această a doua metodă. În timpul ceremoniei solemne - când s-au rostit poeme irocheze şi siuxe - Philip şi-a pus medalionul de botez la gâtul lui Susan. Fata nu s-a mai despărţit de el şi nu s-a lăsat niciodată înduplecată de rugăminţile maică-sii, care voia să şi-l scoată măcar când dormea.

Susan zâmbi, evidenţiindu-şi şi mai mult pomeţii.
- Poţi să-mi duci tu sacul? Cântăreşte o tonă! Aş vrea să-mi schimb hainele, altfel o să crăp de căldură când o să ajung acolo.
- Dar eşti în bluză!

Ea se şi ridicase şi îl trăgea de braţ, indicându-i, cu un gest, barmanului să le păstreze masa. Acesta acceptă, dând din cap, sala era aproape goală. Philip lăsă sacul jos, în faţa uşii ce ducea la toaletă; Susan i se proţăpi în faţă:
- Intri? Ţi-am spus că e greu.
- Aş vrea eu, dar, în principiu, ăsta e un loc rezervat femeilor, nu?
- Da, şi? Te pomeneşti că acum ţi-o fi frică să tragi cu ochiul la mine, în toaletă?! Ţi se pare cumva mai complicat ca la liceu, când o făceai din cabina alăturată, sau mai subtil decât prin geamul băii de la tine de acasă?! Intră!
Îl trase spre ea, fără să-i lase altă alternativă decât aceea de-a o urma; lui îi veni inima la loc, văzând că nu era decât o singură cabină. Ţinându-se de umărul lui, ea îşi scoase pantoful stâng şi îl aruncă spre becul din plafon. Scopul fu atins căci, de la prima încercare, micul balonaş de sticlă plesni cu un sunet sec. În penumbra tulbure a singurului neon montat deasupra oglinzii, ea se sprijini de chiuvetă, îl cuprinse pe Philip în braţe şi îşi lipi buzele de ale lui. Într-un sărut fără seamăn, îşi strecură gura spre urechea lui, înfiorându-i-o cu căldura suflării ei, cu vocea ei şoptită şi făcându-l să fie cutreierat de senzaţii nedesluşite, care îi coborau pe şira spinării.
- Eu aveam medalionul tău lipit de sâni, chiar dinainte de a începe să-mi crească. Vreau ca pielea ta să fie păstrătoarea amintirii lor pentru o vreme şi mai îndelungată. Plec, însă vreau să te bântui cât o să lipsesc, ca să nu fi al altei femei.
- Eşti de-a dreptul megalomană!

Semiluna verde a zăvorului deveni roşie.
- Taci şi dă-i bătaie, vreau să văd dacă ai făcut progrese, spuse ea.

Mult după aceea, ieşiră amândoi şi se duseră la masă, sub privirile inchizitoriale ale barmanului, care îşi ştergea paharele.

Philip o luă din nou de mână pe Susan, dar i se păru că ea era deja în altă parte.

*
Mai spre nord, la intrarea în valea Sula, valurile grele spulberară totul în calea lor, cu un vuiet asurzitor. Maşini, animale, dărâmături apăreau sporadic în centrul vârtejurilor de noroi mişcător, din care se ivea, când şi când, un oribil haos de membre sfârtecate. Nu a rezistat nimic: piloni de înaltă tensiune, camioane, poduri, uzine erau smulse de la pământ şi târâte implacabil de acest amestec de forţe irezistibile. În câteva ore, valea fusese transformată în lac. Mult după aceea, bătrânii din ţinut aveau să spună că tocmai frumuseţea peisajului o făcuse pe Fifi să zăbovească două zile în acel loc; două zile care au dus la moarte zece mii de bărbaţi, femei şi copii, lăsând fără adăpost şi fără hrană aproape şase sute de mii de persoane. În patruzeci şi opt de ore, ţărişoara asta înghesuită între Nicaragua, Guatemala şi Salvador, mare cât statul New York, fu pustiită de o forţă egală cu cea dezvoltată de trei bombe atomice.
*
- Susan, cât o să stai acolo?
- Acum, chiar că trebuie să mergem; mă îmbarc. Preferi să rămâi aici?

El se ridică fără să răspundă; lăsă un dolar pe masă. Ieşind pe culoar, ea îşi lipi faţa de hubloul de sticlă al uşii şi îşi aţinti privirea asupra scaunelor goale pe care stătuseră. Şi, într-o ultimă luptă cu emoţia clipei, începu să turuie cât putea de iute.
- Uite, peste doi ani, când o să mă întorc, ai să mă aştepţi aici; o să ne reîntâlnim tot în locul ăsta, ca într-o ascunzătoare. O să-ţi povestesc tot ce am făcut şi tu la fel, o să-mi povesteşti tot ce ai făcut şi o să ne aşezăm chiar la masa asta, pentru că o să fie a noastră; şi, dacă eu o să devin o Florence Nightingale a timpurilor moderne, iar tu un mare pictor, într-o zi or să pună pe ea o plăcuţă de cupru cu numele noastre.

La poarta de îmbarcare, ea îi spuse că n-o să se întoarcă să-l privească, pentru că nu voia să-i vadă mina tristă, ci prefera să-i ia cu ea zâmbetul; nu voia să se gândească nici la absenţa părinţilor săi (tocmai lucrul ăsta îi împinsese pe părinţii lui Philip să nu vină la aeroport). El o luă în braţe şi îi şopti: "Ai grijă de tine". Ea îşi lipi apăsat capul de pieptul lui, ca să-i fure, astfel, puţin din mireasmă şi să-i mai lase încă puţin din a sa. Îi dădu biletul stewardesei, îl sărută pe Philip o ultimă oară, îşi umplu bine cu aer plămânii şi îşi umflă obrajii pentru a-i lăsa lui, ca ultimă imagine, această mimică de clovn. Coborî treptele ce duceau spre pistă, alergă pe drumul balizat de agenţii de la sol. Urcă scara şi dădu buzna în avion.

Philip se întoarse în bar şi se aşeză la aceeaşi masă. Pe aria de staţionare, motoarele avionului Douglas începură să tuşească, unul după altul, scuipând volute de fum cenuşiu. Palele celor două elice executară un tur în direcţia opusă acelor de ceasornic, apoi făcură două rotaţii lente în sens invers, după care deveniră invizibile. Avionul se întoarse şi parcurse, cu încetineală, pista. La capătul ei, se opri câteva momente şi se alinie pentru decolare. Roţile, care acopereau marcajele albe de pe sol, se imobilizară din nou, trenul de aterizare dispăru în interiorul aparatului. Pe marginile pistei, ierburile înalte, pe care avionul părea că le salută, se încovoiau. Pereţii de sticlă ai barului vibrară când motoarele îşi sporiră turaţia; eleroanele se mişcară, trimiţându-le spectatorilor un ultim la revedere şi bimotorul începu să ruleze. Câştigând viteză, trecu, puţin după aceea, prin dreptul lui Philip, care îi văzu coada ridicându-se; apoi, roţile se desprinseră de sol. Avionul DC3 se ridică rapid, viră pe aripa dreaptă şi dispăru în depărtare, în spatele unui strat subţire de nori.

Câteva clipe, Philip rămase cu ochii pironiţi pe cer, apoi îşi întoarse privirea spre scaunul pe care stătuse ea ceva mai devreme. Se simţi cotropit de un imens sentiment de singurătate. Se ridică şi plecă de acolo cu mâinile în buzunar.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer