Luptătoarea de Tai Chi Chuan

Ea este vecina mea. De ani de zile trăim pe acelaşi etaj. Din cînd în cînd introducem în acelaşi timp cheile grele în uşile din perioada Gründerzeit. Apoi eu dispar în holul meu, un furtun lung, subţire, acoperit cu cînepă galbenă, de aproape un metru lăţime. Şi ea dispare în holul ei, cu pardoseala vopsită încă într-un maro unitar din anii patruzeci. Culoarea este infectă. Cu un luciu mat şi aproape imposibil de îndepărtat, ea seamănă cu fecalele pe care ciobăneştii le lasă în urmă pe străzile de aici, atunci cînd stăpînii le dau bucăţele de hrană uscată de culoarea ruginii.

De o săptămînă s-a lăsat liniştea în aripa laterală, odinioară selectă, a casei evreieşti cu locuinţe de închiriat din strada Lehnin, în care doar noi mai locuim, ea şi cu mine. Un corp de clădire cu camere tipic berlineze, sub formă de pătrate cărora le-a fost tăiat un colţ, camere cu trei pereţi care dau spre exterior, care practic nu pot fi încălzite, iar toaleta se află între etaje.

Încă înainte de începutul iernii, chiriaşii, puţini, cîţi mai rămăseseră, s-au mutat, cu precădere în apropierea unor rude, în blocuri cu încălzire centrală şi tomberoane de gunoi, undeva prin Marzahn sau în Hellersdorf.

Ultima care a plecat a fost o bătrînă neîngrijită, care trăia aproape numai în pivniţă. De douăzeci de ani refuza să-şi părăsească domiciliul. Pe jumătate oarbă, picioarele cu insuficienţă cronică venoasă învelite în cîrpe înflorate, ea a fost dusă la începutul lunii noiembrie într-un azil de bătrîni.

Acum sunt sigură că sunt absolut singură în casă. De zile întregi conducta comună de apă curentă urlă doar la mine, vecina mea nu mai este aici. Nu se mai aude zornăitul legăturii de chei, nici tusea uşoară, nici paşii străini. Din cînd în cînd o rafală de vînt pune stăpînire pe poarta dinspre curte şi o trînteşte. Altminteri totul este tăcut, tăcut ca piatra. Doar ecoul paşilor mei mai răsună pe plăcile de gresie sparte ale scărilor de la intrare.

Îmi ridic gluga de la hanorac, pun pe umăr o legătură cu pungi de plastic şi intru în curte.

Înarmată cu o bară cu cîrlig vreau să înlătur gunoiul de săptămîna trecută. De cînd, în timpul verii, gunoierii au apărut pentru ultima oară pe-aici şi au luat vechile pubele de fier, acesta este un procedeu care necesită unelte speciale şi o îndemînare care nu trebuie subestimată. Ideal este puţin înainte de prînz, cînd angajaţii de pe terenul învecinat nu privesc dezaprobator de la geam.

Mă apropii de gardul de sîrmă care, de la reintroducerea proprietăţii private, a fost tras peste un soclu mic, zidit, care desparte terenul lor de-al nostru. Împing cu atenţie bara printr-o gaură cît mîna de mare, pînă cînd cîrligul prinde mînerul pubelei de gunoi şi deschid capacul, împingînd bara în jos. Apoi trebuie să arunc pungile verde deschis, pline, legate, atît de sus, încît să cadă într-un unghi ascuţit dincolo de gard şi în cel mai bun caz în deschizătură, sau cel puţin în apropierea ei.

Timp de cîteva minute arunc pungi peste gard şi le corectez poziţia. Apoi mă întorc, apuc o pungă cu sticle aflată în spatele meu. Şi dintr-o dată văd acest panou.

Ieri încă nu fusese aici.

Este înşurubat în peretele cu tencuială gri, acoperit de grafitti şi de cărbune brichetat umed. Un panou nou, strălucitor, panoul unei firme de construcţie. Numele şi adresa sînt încadrate sub simbolul lăcuit albastru al unei case duble.

Mă reazem de gard, închid ochii, inspir aerul umed de iarnă şi-mi imaginez că peretele e gol. Apoi deschid iarăşi ochii. Panoul încă mai este acolo.

Era puţin probabil ca această casă dărăpănată să fie pur şi simplu uitată, în timp ce toate celelalte sînt asanate una după cealaltă. Era de aşteptat faptul că nu mă puteam ascunde veşnic aici, fără contract de închiriere, neînregistrată la nici o administraţie. Dar de ce trebuia în acelaşi timp să dispară de aici şi ultima locatară oficială, femeia care se numeşte Dunkel şi este vecina mea de vizavi, partenera mea la folosirea la toaletei de pe hol.

Tocmai acum mă lasă singură. În ultimii ani n-a lipsit niciodată prea mult, nici măcar pentru o zi sau două.

O văd în faţa mea, urcînd încet, cu pungile cu cumpărături, ţinute în balans pe braţe, pe ultima porţiune a balustradei. O persoană atentă, probabil foarte statornică. N-o vizita nimeni niciodată. Nu-mi pot aduce aminte de sunetul soneriei ei. Îmi amintesc doar de micile ritualuri ale acestui personaj excentric: aşezarea bocancilor negri lîngă preş, cu vîrfurile spre exterior, mereu în partea stîngă, iar în dreapta, coşul de gunoi (eu însămi fac invers). Seara, între ora opt şi nouă, cînd nu ieşea în oraş, închidea cu zgomot lanţul de siguranţă şi trăgea zăvorul, şi, cîteodată, înainte de-aceasta, mai deschidea scurt uşa şi o trîntea cu putere, pentru a fi sigură că senzaţia nopţii care se furişează din răcoarea casei scărilor a fost zăvorîtă pe dinafară.

Fără să mă gîndesc prea mult la ea, am plecat de la premisa că spaţiul ei vital se reducea la cei treizeci şi cinci de metri pătraţi de locuinţă prin care bătea vîntul - dar aproape scutită de plata chiriei - la scara comună, străzile noastre din jurul pieţii Rosenthal şi la alte cîteva contacte strict necesare cu exteriorul, de prin alte cartiere. Faptul că pur şi simplu dispăruse mă făcea să-mi pierd echilibrul.

La aceasta se mai adaugă şi faptul, că, de zile întregi, sînt înconjurată de vieţuitoare active în timpul nopţii, hîrciogi, gîndaci de bucătărie şi şobolani mici, care îmi contestă dreptul de a locui aici. Şi, de curînd, am făcut greşeala de a cerceta partea din faţă, părăsită, a casei. Noaptea, în vis, canapelele crem, mucegăite, aflate la parter, se apleacă acum peste mine şi adulmecă o cămaşă utecistă, pe care murdăria s-a întărit ca piatra şi care atîrnă la etajul al doilea, pe crucea ferestrei. Sus la gît s-a unit cu pielea mea, încît nu mai pot s-o dezbrac, pe scurt: îmi pierd minţile.

Din resturile unei streşini care atîrnă abrupt, din zăpada topită îmi curge apă pe creştet, se scurge prin spatele urechilor mele, spre ceafă. Ridic capul, privesc în sus, spre ultimul etaj. Lipsită o săptămînă de apă, feriga de la geamul bucătăriei lui Dunkel s-a îngălbenit la vîrfuri. Mă ridic pe vîrfuri. De ce nu m-a rugat măcar să-i ud plantele? Prin geamul unsuros văd ca prin ceaţă contururile unei cutii de sare cu adaos de plante aromatice, o cutie albă de lapte imprimată cu albastru şi o bucată de pîine, pe care mi-o imaginez verde şi mucegăită, pe partea tăiată,.

Privirea mea se îndreaptă către următoarea fereastră. Nu cumva s-a mişcat ceva în spatele geamului? Îngrozită las să-mi cadă sticlele din mîini şi privesc în toate direcţiile. Îmi iau avînt, mă sui pe bara de bătut covoarele şi urc pe cel de-al doilea zid, de înălţimea unui om, care închide curtea. Umbre albastre-verzui scapără prin sufrageria lui Dunkel, pe fundalul sonor greu sesizabil al vocii de bas a prezentatorului de ştiri, care porneşte şi se opreşte în ritmul imaginilor. Iar acum se aprind luminile în bucătărie, cameră şi debara. N-am nici un dubiu: mîna care atinge întrerupătorul, trebuie să fie mută, scheletică. Trebuie să aparţină unei fiinţe care o scoate la capăt o săptămînă fără căldură, nu-şi goleşte intestinul şi o are pe vecina mea pe conştiinţă.

Ies fugind în stradă, cu sticlele returnabile zăngănind în pungi.


În cafeneaua lui Mircea, cu un ceai de mentă şi o supă de cartofi, reuşesc să mă liniştesc. Proprietarul, un român palid cu păr negru, rînjeşte la mine şi-mi împinge o scrumieră peste masă. Îmi îndes tutunul în pipă şi mă proptesc cu spatele în scaunul nişei mele preferate, din care pot avea o privire de ansamblu asupra întregului local şi a unei bucăţi de un gri spălăcit din strada Weinbergsweg.

Pe stradă se hîrjonesc trei copii de ţigani, ciufuliţi, certîndu-se pentru ceasul galben din plastic, pe care l-au pescuit dintr-un automat cu gumă de mestecat, acest iad al jocurilor de noroc pentru copiii mici: ei aruncă în aparat cîte două mărci, iar braţul metalic cu cupe mici în capăt se învîrte dar de cele mai multe ori nu apucă decît o biluţă din zahăr, colorată artificial. Din spate se apropie un băiat de vreo opt ani şi smulge premiul cel mare. În timp ce fetele sar într-o parte, cu mişcări bruşte, avînd sub rochiile subţiri încheieturile încremenite de frig, el îşi îndeasă prada în carîmbul cizmelor de cauciuc. Gura sa cicatrizată se deschide cu un rînjet, dinţi de aur ies la iveală. Resturile nasului său pulverizat în războiul civil tresar, apoi, cu mişcări săltăreţe, puştiul dispare din cîmpul meu vizual.

În local nu-i prea mare agitaţie la această oră. În afară de mine, singura clientă este o cocotă cu pantaloni de piele portocalii şi bustieră verde, împletită, care soarbe dintr-o cană de lapte cu miere. Prietenul meu Mircea aduce cafea cu lapte. Cu mişcări anevoioase şi tremurînde balansează ceaşca aburindă pînă la masă.

Nu te poţi aştepta la o eleganţă de ospătar de la un pictor fără mijloace financiare, obligat s-o facă pe cîrciumarul doar pentru a-şi hrăni familia. O scară duce, pe lîngă tejghea, în pivniţa transformată de Mircea în galerie, la coşmarurile de format mare care vorbesc despre regimul lui Ceauşescu. Oameni pe străzi minunate, dar reci, cu feţe de culoarea aluatului şi cefe de bivol, de parcă teroarea ar fi un hormon care deformează creşterea firească, capete de copii în spatele grilajelor ruginite ale ferestrelor de cămin, fără gît, fără trup, unul peste celălalt, precum căpăţînile de varză: cine urcă înapoi treptele mai are pentru scurt timp o paloare pe faţă, care foarte asemănătoare cu cea a lui Mircea. Nimeni n-a cumpărat încă vreun tablou, şi nu cunosc pe nimeni care să fi coborît acolo şi a doua oară.

Încercarea de a strînge informaţii despre doamna Dunkel eşuează lamentabil, întotdeauna m-a interesat mult prea puţin persoana ei. Poate din cauză că în oraşul ăsta există o groază de femei ca ea şi ca mine.

Odată, primăvara trecută, stăteam în faţa apartamentului ei. Căutam clanţa în partea greşită şi aveam sentimentul că fac o mişcare cunoscută în direcţia inversă. De parcă ar fi trebuit dintr-o dată să scriu cu mîna stîngă. În mînă ţineam poşta adresată ei, pe care poştaşul, confundîndu-ne poate numele, mi-o pusese mie în cutie. Cînd a apărut în pragul uşii şi m-a privit, am tresărit amîndouă. De ani de zile trăim uşă lîngă uşă, niciodată n-am stat atît de aproape, una în faţa celeilalte. Cu sentimentul că privesc într-o oglindă necontrolabilă, i-am pus plicurile în mînă şi-am fugit cît am putut de repede, înapoi, spre holul meu.

Cînd o să mă întorc în aripa laterală a clădirii voi sparge locuinţa doamnei Dunkel. După ani de antrenament dur la maestrul Wang, care stă cîteva blocuri mai departe de-aici, deschiderea unei broaşte n-ar trebui să fie o problemă pentru mine. Să chemi poliţia nici nu intră în discuţie, la urma urmei nu locuiesc legal în strada Lehnin. Şi nu ştii niciodată dacă nu aduc şi cîinii cu ei. Maestrul Wang nu le predă învăţăceilor săi doar cum se loveşte cu pumnii şi picioarele, ci şi cele treizeci şi şase de strategii de supravieţuire ale chinezilor. Maestrul Wang mi-a predat tehnica aşteptării, o numeşte simţirea momentului potrivit. Prin urmare aştept. Fumul care se ridică răsucindu-se mă linişteşte şi măsoară timpul pentru strategia nr. 4: Odihnit fiind, să-ţi poţi înfrunta duşmanul ostenit.


Pentru a doua oară zilele astea mi se întîmplă, din zăpăceală, să iau săculeţul de tutun greşit, în loc de marca Orient, care conţine vanilie, să iau tutunul franţuzesc, cel pişcător. Arunc scîrbită pipa pe masă şi o fixez cu privirea ca pe un spiriduş rău care doreşte să sară pe mine. Într-adevăr. Un chip urît pe care-mi doream în sfîrşit să-l uit, se formează din nou din fumul albăstrui, şi, ca un duh din sticlă se strecoară din fum şi mă priveşte.

Iarăşi merg pe stradă, într-o zi de primăvară a anului 1989. Mă aflu din nou în partea vestică, cu totul ireală, a oraşului. Altceva nu cunosc pînă acum. Îmi mai lipseşte impresia, că această viaţă a fost o iluzie riscantă şi fără griji. Se trăia într-un prezent, pentru care acum uneori de-abia îmi ajung puterile.

Este o zi fierbinte, prea fierbinte pentru o primăvară. Străzile din cartierul Kreuzberg din jurul gării Goerlitz strălucesc de la căldură şi nisip. Nisipul este adus de vînt dinspre ruinele gării, o zonă pustie, părăginită, înţesată cu şine de tren. Adunătura de şine retezate de Zid, şi-a pierdut de decenii sensul iniţial şi s-a e transformat în deşert şi stepă.

Este o după-amiază tîrzie. Cartierul începe să prindă viaţă. Familii de turci în maşini de clasă medie, încărcate pînă la refuz, îşi caută cîte-un loc de parcare. Oamenii coboară, trîntesc uşile, îşi cară copiii obosiţi şi rămăşiţele de la grătare în holurile încă îngheţate ale caselor. O fetiţă cu zîmbetul înnegrit priveşte de pe aproape toate faţadele, un afiş făcut zdrenţe pe margini şi zbîrcit de clei. Ţinînd un băţ pe umăr, aidoma unei arme, ea le adresează trecătorilor o bulă cu vorbele: Participaţi la 1 Mai Revoluţionar!

Pîlcuri mici de oameni care s-au rupt de rest la sfîrşitul mitingului, vin din direcţia pieţii Lausitz, merg aparent fără grabă înspre mine. Doar felul în care respectă direcţia fără să se abată trădează o anumită tensiune. Conducătorii maşinilor blindate alb-verzui virează în jurul blocului cu un aer plictisit. Din cînd în cînd se opresc, trăncănesc, îşi suflecă mînecile cămăşilor lor de serviciu galben-brune, ascultă crîmpeie de anunţuri venite din staţie. Pe partea cealaltă a străzii, doi puşti de şaisprezece ani şi-au legat baticurile roşii de palestinieni în jurul gurii şi al nasului şi încep să disloce pietre de pavaj, de lîngă un spaţiu verde.

Există mai multe posibilităţi să te apropii de presupusul punct nodal. Poţi veni dinspre sud-est, de pe Sonnenallee, să coteşti pe Wiener Strasse şi apoi de la spaţiul verde din capătul ei să intri încet în zona prăfuită, asfaltată, plină de pub-uri prost luminate şi de mini-cazinouri şi spălătorii infecte, care se termină în dreptul barelor de fier ale metroului de suprafaţă. Acesta este centrul strategic, pe care ambele părţi doresc să-l cucerească. Sau porneşti din Oranienstraße care se intersectează cu Adalbertstraße şi Mariannenstraße si te apropii, de asemenea, de metroul de suprafaţă, însă din direcţia nord-vest. Punctul terminus al drumului pe care-l parcurg este de fiecare dată bistroul turcesc de lîngă craterul de pămînt. Acolo, unde acum doi ani pe vremea asta luase foc supermarket-ul.

Anul acesta m-am decis pentru apropierea din direcţia sud-est. În timp ce înaintez, cît se poate de încet, de-a lungul plăcilor mari de trotuar, număr neîncetat cele cinci străzi laterale, pe care aş putea coti în cazul în care situaţia devine periculoasă şi să dispar în grabă: Glogauer, Liegnitzer, Forster, Ohlauer, Lausitzer. Străzile laterale duc în zone liniştite. De acolo poţi ajunge la o staţie de mijloc de transport. La intervale regulate se apropie huruind şi clătinîndu-se autobuzul galben cu etaj, care circulă pe Kottbusser Damm şi se iese din zona periculoasă.

Un bărbat gras cu o cămaşă multicoloră acoperă vitrinele cu gratii ale Băncii Turce cu plăci aglomerate, la ieşirea dintr-o pizzerie, poliţişti în civil, în blugi şi jachete sport îşi împart cablurile unsuroase de plastic. Din depărtare se aud răsunînd ritmuri caraibiene de tobe, prin hăurile străzilor. Bloc după bloc îmi fac loc prin masa de oameni. Trotuarele sînt umplute pînă la refuz cu persoane cu coafuri afro, oameni îmbrăcaţi în costume prost croite, bandane negre sintetice, strălucind în soare, luptători de stradă cu mîini aspre şi circulaţie sanguină proastă, inele infectate înfipte în nas şi pulpe goale mărşăluind în cizme butucănoase. Aproape am ajuns la ţintă. Doar Lausitzer Straße mă mai desparte de rotiseria Ankara, unde, încă de la prînz, au fost aşezate scaune de plastic între intrare şi pista pentru biciclete, pentru a vinde celor gură cască kebab şi bere caldă la sticlă.

Vreau să traversez în spatele a doi indivizi cu cagule de lînă pe faţă şi canistre de benzină în mîini. Se aude un scrîşnet de frîne, o coloană de maşini intră pe stradă. Încă înainte să oprească, se deschid uşile. Siluete blindate în verde sar pe stradă şi se înşiră înaintea mea, un rînd de capete din plastic, veste antiglonţ şi scuturi ridicate. În dreptul meu, lumea începe să fugă panicată, în direcţie inversă şi mă smulge cu ea.

Dacă aş fi rămas pe loc.

O singura propoziţie, murmurată în repetate rînduri, în săptămînile următoare, stînd singură, cu ochi şocaţi, larg deschişi, fără lacrimi şi ţinînd în gură muştiucul cu gust amărui al unor pipe reci. Dar nu am rămas pe loc. Mă las purtată cu ceilalţi peste stradă, mă împiedic de un tufiş şi urc în patru labe pe deal, pînă pe terenul vechii gări.

Pe ridicătura de pămînt mă întorc. Capetele unor lanţuri verzi se închid, eliberînd drumurile laterale. Sub mine, o parte a masei furioase s-a întors şi începe să-şi recîştige accesul la stradă aruncînd cu pietre. Dacă numai, aidoma locuitorilor din zonă, care se holbau nemişcaţi, m-aş fi aşezat şi eu pe treapta unei intrări sau pe bordură, sau pe-un scăunel adus de-acasă.

Se întunecă. Calc pe smocuri de iarbă, pe care nu le pot vedea. Pe terenul ăsta nu există iluminat public. Mă hotărăsc să cobor în groapa de nisip, unde grupuri stau în lumina unor focuri de tabără îndepărtate, cîntînd din bongo cu sticle goale în faţa lor. Înjurături rostite încet. În apropierea mea zvîcneşte dintr-o dată flacăra unei brichete şi aud vocea unei femei.
"Toată noaptea am stat odată aşa. N-ai ce să bei, n-ai ce să mănînci, te caci în tufişuri. În schimb sticleţii. Ăştia-şi aduc propriile lor toalete pe care le montează."

Intervenţia unei voci de bas dintr-un gît iritat.
"Da, toalete cu curăţare chimică!"

Apoi, iarăşi femeia.
"Pe bune, şi dotarea. Ăştia au de toate la ei. Trusă de pansament, specială pentru sticleţi, şi pachete cu haleală. Omule, pachetele cu haleală. Cină adevărată şi din-astea."
"Sigur, cu şuncă şi cîrnăciori."
"Şi ciocolată, şi biscuiţi!"
"Vin spumos, şampanie!"

Funduri şi picioare în costume grosolane din piele se reazemă de pantă. Oamenii rîd, se aruncă şi se rostogolesc pînă jos, în timp ce eu gonesc mai departe în zona plată, tremur de frig, mă aşez în cele din urmă pe o ridicătură de nisip şi-mi trag rochia subţire peste genunchi, pînă se rupe. De-abia acum înţeleg scopul blindajului de piele, în care i-am văzut pe oameni transpirînd la vremea prînzului.

Şi apoi apare acest cîine.

Este negru-brun şi uriaş, n-are zgardă, doar o cîrpă mototolită prinsă în jurul gîtului. A ieşit dintr-o haită de grămezi de blană care se muşcau reciproc şi fuge spre mine. Galopul labelor sale pare greoi, aproape lent, însă aleargă de fapt foarte repede.

Privesc în jur după ajutor. Mai departe, cu spatele spre mine, stau grupuri de oameni chicotind răguşit. Mă ridic repede şi încep să fug, departe de focuri, înspre ruina cantonului de cale ferată. Cîinele şi-a dat seama că fug. Trupul i se încordează. Măreşte viteza. Am ajuns la clădirea veche de cărămidă, fug înăuntru, vreau să închid poarta ruginită, pe jumătate deschisă, dar nu reuşesc. Stau printre bălţi, siringi vechi, miros de urină. Ascunzătoarea mea este o capcană.

Acum, amintirea miloasă dezvoltă imaginea timp de cîteva secunde: săritura javrei, încercarea de a-mi înşfăca umărul, ţipetele şi căderea mea, mîrîitul ei peste mine, mirosul balelor şi al colţilor, pînă cînd în uşă se mişcă o umbră şi o comandă, şuierată într-o limbă străină, îi dezlipeşte labele ude de pe pieptul meu. Mă ridic, mă tîrăsc spre uşă. Cu o izbitură de bocanc uşa se trînteşte.

Se aprinde lumina.

Două lanterne, prinse de perete, luminează o încăpere fără geamuri. Văd nişte cutii de lemn, o masă de camping acoperită cu o muşama pătată, pungi de plastic şi rucsacuri. Păr de cal iese din cusăturile desfăcute ale unor saltele. Primesc o lovitură uşoară pe piept şi mă aşez.

În faţa mea stă, învăluit într-un nor de fum urît mirositor, un fel de pitic, cu păr foarte scurt şi roşu, cu un şirag de cercei din argint prinşi unul într-altul, pantaloni dungaţi şi bocanci soldăţeşti. Pe umeri poartă resturile unei haine negre, jegoase, stropită cu vopsea. Capul său este puţin cam mare, la fel ca cel al unui embrion. Nasul scurt este acoperit de pistrui cenuşii. Ochii sunt incolori şi pe obraji are urme de nicotină. Între buze ţine strîns o pipă.

Din spatele patului ia două sticle de bere. Se apleacă spre mine, îmi oferă una din sticle. În timp ce încerc s-o iau, îmi apucă o ureche şi o trage spre el, spre buzele sale. Eu gem. Sticla mea de bere se rostogoleşte pe podea. Strînge degetul mare şi cel arătător şi-mi smulge cercelul, apoi îmi arată trofeul sîngerînd şi mă împinge înapoi.

Mă fac ghem, plîng cu sughiţuri. El mă priveşte inexpresiv şi bea. Apoi începe să vorbească, are o voce aspră şi nu face pauze. Îşi dă seama că nu-l înţeleg, se întrerupe, se scoală, fuge în dreapta şi-n stînga, rînjeşte de-o dată, şi declamă o altă propoziţie. O repetă de două, de trei ori. Eu îl privesc neînţelegătoare. Rîde din nou. Îşi schimbă vocea, trăsăturile feţei, îmi vorbeşte acum încet, aproape răbdător, pronunţă cuvintele cu un puternic accent francez, care mă pun instantaneu pe picioarele tremurînde.
"Ma petite." Se apropie de mine şi ridică mîna.
"Stai liniştită." Şoaptele sale sunt doar un mormăit.
"Nu vreau să-ţi fac nimic. Vreau doar să ştiu, dacă micuţa mea mă înţelege."

(Fragment din romanul "Die Schattenboxerin"
(Luptătoarea de Tai Chi Chuan), apărut la Editura Schöffling & Co. în 1999
Traducere din limba germană: Radu-Mihai Alexe)