Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Animorfi


K.A. Applegate

01.11.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
K.A. Applegate
Animorfi
Grupul editorial Corint
Editura Corint Junior, 2006

Traducere de Sorin Petrescu, Cristina Jinga, Verginica Barbu-Mititelu.







*****

Intro


ANIMORFI este povestea a cinci copii – Jake, Rachel, Cassie, Marco şi Tobias – care, într-o seară, apucând-o pe o scurtătură pe lângă un şantier de construcţii abandonat, se trezesc deodată în faţa unui extraterestru pe moarte, care le dăruieşte puterea de a se metamorfoza: de a se preschimba în orice animal, orice fiinţă vie, obţinându-i codul ADN prin simpla atingere. Extraterestrul, pe nume Elfangor, îi avertizează, de asemenea, despre o apropiată invazie a Pământului.

Din 1996 şi până în prezent, K.A. Apllegate, autoarea seriei, a scris mai bine de 60 de cărţi şi 3000 de pagini, toate despre impresionanta lume a animorfilor.

La Editura Corint Junior au apărut acum primele patru titluri din ciclul introductiv, Timpul de dinainte de Animorfi: Cronicile după Ellimist, Cronicile hork-bajirilor, Cronicile andaliţilor şi Visser.

*****

Cronicile după Ellimist

Prolog


Copilul de om m-a chemat. Copilul de om murea şi nu puteam schimba nimic în regulile jocului ca să înlătur acest fapt.

Copilul de om, unul dintre aceia care s-au numit ei înşişi animorfi, mi-a cerut să-i explic. În acel ultim moment, omul voia să ştie: meritaseră? Durerea, disperarea, frica. Groaza violenţelor suferite şi înjositoarea groază a violenţelor provocate, toate acestea meritaseră?

I-am spus că nu pot să-i răspund. I-am spus că bătălia nu se terminase încă.
— Cine eşti tu? a izbucnit copilul. Cine eşti tu ca să te foloseşti de noi în jocurile tale? Apari, dispari, te joci cu noi, profiţi de noi, cine eşti tu, ce eşti tu? Merit un răspuns.
— Da, i-am spus. Meriţi. La această întrebare o să-ţi răspund tot ce ştiu. Şi când o să mă cunoşti, o să-mi pui încă o întrebare. Şi o să-ţi răspund şi la întrebarea aceea. Şi apoi...

Prima Viaţă
Capitolul I

Numele meu întreg este Nivel Azur, Traversa Şapte, Extensia Doi, Curier-Descendent, Patruzeci şi unu. Pseudonimul meu este Toomin. Îmi place cum sună acest cuvânt, ceea ce este, de altfel, singurul motiv pentru care îţi alegi un pseudonim.
Numele meu din "joc" este Ellimist. Ca şi Toomin, nu înseamnă nimic, în mod particular.

M-am gândit doar că sună incitant. Nu mi-a trecut niciodată prin minte, când am ales numele ăsta, că mă va însoţi atât de multă vreme şi atât de departe.

Pangabanii erau o rasă interesantă, bine adaptată la neobişnuita lor lume. Trăiau sub un cer etern cenuşiu, înnorat. Niciodată nu-şi văzuseră clar propriul soare, n-aveau nicio idee despre stele sau alte planete. Asta era marea ironie, pentru că planeta lor era, de fapt, un satelit care se învârtea în jurul unei planete mult mai mari, cu condiţii bune de viaţă.

Dacă ar fi fost binecuvântaţi cu o spărtură întâmplătoare în nori, ar fi putut deveni o cu totul altă rasă. E greu de imaginat că vreo specie ar putea trăi sub un cer acoperit în parte de arcul unei planete principale, cu toată evidenta sa opulenţă, şi să nu devină obsedată de dorinţa de a învăţa să călătorească prin spaţiu.

Dar pangabanii nu ştiau nimic despre asta, nimic despre orice altceva de dincolo de propria lor lume umedă şi întunecoasă.

Pangabanii aveau şase picioare, o alcătuire destul de comună. Îşi purtau capetele mult deasupra trunchiului lor mic şi musculos, care era mai degrabă joncţiunea celor şase picioare lungi.

Erau mergători pe apă. Picioarele lor erau late, palmiforme şi concave, ceea ce le îngăduia să păşească pe apa care acoperea cea mai mare parte a planetei lor, în afară de vreo câteva insule mocirloase. Se hrăneau coborându-şi din trunchi în apă un fel de plasă, cu care pescuiau plante şi animale microscopice, din abundenţă pe-acolo.

Erau inteligenţi. Probabil nu cu inteligenţa ketranilor, dar cu o conştiinţă de sine. Ştiau cine sunt. Ştiau că există. Aveau o limbă. O cultură, cuprinzând în cea mai mare parte dansuri acvatice uimitoare, ritualuri de hrănire şi o religie, axată pe credinţa în spirite subacvatice, care fie le asigurau hrana, fie îi privau de ea.

Analiza ADN indica un potenţial de dezvoltare. Lumea pangabanilor primea o moderată doză de radiaţii, nimic letal, doar atât cât trebuie pentru a cauza o considerabilă rată a mutaţiilor. Şi, în ciuda fizicului lor stângaci şi a limitării resurselor naturale ale planetei lor, eu credeam că ar fi putut fi aduşi la un nivel de tehnologie egal, să zicem, cu al Confederaţiei illamanilor.

Ar fi fost posibilă o singură problemă: planeta principală în jurul căreia se învârteau pangabanii era populată de o specie agresivă de rozătoare, cu patru picioare şi două mâini, numită gunja wave. Gunja wave erau creaturi primitive, numai vag conştiente de sine. Dar ADN-ul lor promitea, de asemenea, o evoluţie. Iar agresivitatea lor le-ar fi putut da câştig de cauză, dacă vreodată cele două rase s-ar fi ciocnit.

Cu toate acestea, aveam o presimţire. I-am adresat un memo prietenului meu, Nivel Azur, Traversa Nouă, Pilon Trei, Curier-Dreapta, Doisprezece. Pseudonimul lui este Redfar. Numele lui de "joc" este Inidar.
"O să iau pangabanii, dacă te hotărăşti să primeşti."
"Bucuros", mi-a răspuns el, tot printr-un memo. "Subestimezi valoarea agresiunii pure. Eşti un idealist, Ellimist."
"Zău? Atunci, pofteşte-n bârlogul meu, zise dreth către chorkant."

Inidar râse. Râsul m-a îngrijorat puţin. Părea foarte sigur pe sine. Dar n-aveam de gând să-i dezvălui vreuna dintre îndoielile mele.
"Începem imersiunea?" — aceasta era provocarea obişnuită la joc.
"Ne-ntâlnim dincolo", încuviinţă Inidar, primind provocarea.

Mi-am verificat poziţia în lumea reală, m-am uitat să văd dacă nu mai veniseră cumva nişte memo-uri pentru mine, aşteptând să le rezolv. Nu voiam să fiu întrerupt. Apoi am deschis şuntul şi am fost imediat în joc.

Am plutit fără trup pe deasupra lumii pangabanilor. În voia curenţilor de aer, pe deasupra unei supe nesfârşite cenuşii-verzui, pătate cu plancton, şi alge, şi ţipari alunecoşi, care puteau ajunge şi la trei mile lungime. Am trecut razant peste una dintre insulele cu muşchi, am survolat una dintre cele teşite, sfrijite şi cu nişte copaci urâţi, şi am găsit o colonie de pangabani.

Pangabanii pescuiau, ca întotdeauna, dar se mai şi jucau de-a ceva. Un joc care consta în mişcări lente, în cercuri din ce în ce mai strânse, în jurul unui individ din mijloc. Nu era un joc complex, cu siguranţă nu se compara cu jocul pe care îl jucam eu.
Totuşi, am fost înduioşat. Fără îndoială, o abilitate de a concepe şi a executa un joc era un semn bun, la orice specie. Era un joc paşnic, domol şi aproape fără nici o noimă, dar putea evolua. Jocurile evoluaseră pe alte planete, printre alte populaţii, rasa din care mă trag eu, a ketranilor, fiind, probabil, exemplul cel mai grăitor.

M-am întrebat dacă Inidar o va scoate la capăt cu gunja wave. Esenţa jocului era minimalismul: să faci cel mai mărunt lucru necesar pentru a îndeplini un scop.

Ştiam care era cel mai mărunt lucru. Ştiam ce voi face. O singură mutare, una simplă: aveam să risipesc norii şi astfel cerul să devină zece procente senin, în fiecare zi. Dacă înţelesesem eu bine, dacă instinctele mele erau corecte, această unică schimbare în parametri avea să declanşeze o revoluţie printre pangabani.

Mi-am încetinit zborul, am plutit, m-am ridicat drept, mi-am deschis aripile şi am coborât, aterizând pe apă, invizibil pentru pangabanii care se mişcau solemn şi încet.
Îmi place să simt textura unui joc. Îmi place să fiu înăuntru. Numai acolo, numai cu vântul de pe altă planetă în aripi şi cu pământul (sau apa, în acest caz) sub modulul tău poţi cunoaşte pe deplin mediul. Iar mediul este inerent speciilor.

M-am uitat în sus, la pătura fără nicio spărtură a norilor cenuşii. Nu puteam lăsa să intre prea multă lumină, altminteri întregul ecosistem s-ar fi prăbuşit. Doar o rază.

Am simţit fiorii anticipaţiei. Pangabanii erau la un pas de o experienţă la care nici nu puteau visa. Ochii lor aveau să fie deschişi pentru prima oară. Universul lor avea să se lărgească deodată cu un coeficient de un miliard la sută.

Am zâmbit. Şi am trimis un memo la unitatea centrală a jocului: risipeşte norii.
Şi norii s-au risipit.

Era noapte. Norii s-au dat la o parte, desfăcându-se încet, fără zgomot. Iar deasupra pangabanilor au apărut stelele. Şi în peticul acela de negură spuzită s-a rostogolit planeta, toată verde şi albastră, vârstată cu portocaliu.

Încet, unul câte unul, spăimoşi, pangabanii au făcut ceea ce niciuna dintre generaţiile lor nu făcuse vreodată până atunci: s-au uitat în sus.
S-au uitat în sus şi au slobozit strigătele lor gâlgâitoare.

Am auzit memo-ul lui Inidar în mintea mea: "Ce zici, accelerăm?"
"Încinge-o!" i-am răspuns eu şi am transmis comanda unităţii centrale a jocului.

Un uragan! Un uragan al vântului, şi-al apei, şi-al solului, şi-al timpului însuşi. Un vârtej nebunesc de schimbare. Acesta era punctul culminant în joc. Ne efectuaserăm modificările şi acum urmăream timpul depănându-se în viitor.

Am împărţit imaginea pe display-uri: mutaţiile ADN, schimbările climatice, indexul tehnologiei, populaţia. În primele două sute de ani existau foarte puţine schimbări. Apoi am început să observ diferenţe ADN în privinţa spectrului vizual şi în forma corpului. Pangabanii se selecţionaseră după vederea pe o rază mai lungă, după vederea în culori, după un gât lung.

Şi apoi, dintr-odată, problemă. Numărul algelor a scăzut fulgerător. Nu era cu putinţă! Creşterea luminii soarelui ar fi trebuit să însemne aproape obligatoriu o creştere a florei. Dar, era adevărat, mările mureau.

Şi atunci, cum stăteam neatins în mijlocul uraganului schimbărilor, apăru primul ţipar carnivor care îi ataca pe pangabani. Populaţia pangabanilor a fost decimată într-o fracţiune de timp.

Evoluţia ADN a început să vină în ajutorul pangabanilor, să-i salveze. S-au selecţionat după mărime, în sensul micşorării. Cei mai mici erau mai rapizi, capabili să scape de ţipari. Mai mici, şi mai mici, până când pangabanii, odinioară cât turnurile, abia erau mai înalţi decât unul de-ai noştri, ketranii.

Ameninţarea ţiparilor a scăzut. Şi acum, în sfârşit, a venit prima fluctuaţie în indicii tehnologiei. Pangabanii au învăţat să-şi facă o unealtă. O armă, fireşte. O suliţă simplă, care a putut fi folosită pentru a răsturna situaţia în defavoarea ţiparilor. În scurt timp, pangabanii vânau şi mâncau ţiparii. Primitivii pescari cu plasa deveniseră adevăraţi prădători.

Un milion de ani a mai trecut şi generaţii foarte diferite străbăteau acum mările planetei, înarmate cu suliţe şi arcuri. Au format ierarhii, dominate de războinici. Cultura lor s-a schimbat radical, favorizând un zeu al cerului care le adusese darul armelor.

Da, da, totul mergea foarte bine. Încă un milion de ani sau poate două, şi aveau să înveţe să se mişte şi în alte domenii decât al armelor, să...

Şi atunci, într-o străfulgerare, atât de scurtă, încât abia de-a fost o trecere de unitate de timp, toţi indicii au devenit nuli. Pangabanii dispăruseră. Extincţie.

Am înjurat şi am auzit memo-ul cu râsul lui Inidar.

Am derulat înregistrarea şi am reluat-o cu încetinitorul. Am găsit! Gunja wave, încă rozătoare, dar acum umblând în două picioare, sosiseră în lumea pangabanilor, într-o uluitor de primitivă navă spaţială, şi numaidecât uciseseră şi mâncaseră pangabanii. Îi vânaseră până la ultimul exemplar şi lipsiseră planeta de singura sa specie inteligentă.
"Să oprim jocul?" se oferi Inidar.

Am oftat. "Care a fost mutarea ta?"
"Oh, una foarte mică", zise Inidar. "Am crescut rata lor de reproducţie cu un procent minuscul. Asta le-a sporit agresivitatea naturală. Şi-am bănuit că mutarea ta va fi să deschizi cerurile pangabanilor. Cu presiunea înmulţirii populaţiei, rezervele limitate de hrană şi posibilitatea de a vedea suprafaţa pangabană foarte clar... Gunja wave ai mei au vrut să mănânce specia ta."
"Da, şi au făcut-o", am zis eu. "Opresc jocul."
"Trebuie să înveţi să te fereşti de naivitate, Ellimist. Nu cel bun şi cel valoros prosperă. Ci doar cel motivat."
"Da, şi tu te poţi emersiona", am mormăit eu. "Ne vedem la rampe, pentru zbor liber?"
"Vin imediat, Ellimist."

Am închis jocul şi mi-am deschis ochii spre lumea reală din jurul meu.


Copyright © 2000 by Katherine Applegate. All rights reserved. Published by arrangement with Scholastic Inc. ANIMORPHS is a trademark of Scholastic Inc. Cover illustration by Romas Kukalis. Design by Karen Hudson/ Ursula Albano. Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii CORINT JUNIOR, parte componentă a Grupului Editorial Corint.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • animorfi
    ALEXANDRU BADITA, 09.02.2010, 18:21

    E TARE DE TOT !


Spacer Spacer