Blue, Black & White - Povestea Rolling Stones

Această carte despre The Rolling Stones nu este una completă din punct de vedere al informaţiilor, nu este obiectivă, cu excepţia datelor biografice (publice, în cea mai mare parte), ea reprezentând rodul interpretărilor personale şi modul în care distilez cultura Pop şi muzica Rock prin filtrul creaţiei şi prezenţei Stones. Mai cu seama nu este o carte uşor de lecturat, datorită multiplelor conexiuni şi interacţiuni cu efecte esenţiale în muzica Rock apărute atât între membrii trupei, cât şi între muzicieni şi un context volatil şi în permanentă schimbare de formă şi fond pe parcursul aproape a cinci decenii. Pentru că nu s-a dorit a fi altfel. Pur şi simplu, această scriitură reuneşte tot ceea ce ştiu sau am aflat despre The Rolling Stones de când am început să fiu pasionat de muzică. Pentru mine, este încă o piesă din puzzle-ul uriaş al Poveştii Rock-ului (sau al culturii Pop) pe care încerc să o pun la locul său. În final, sper să fi reuşit, măcar în bună parte...

De mulţi ani aud aceleaşi argumente obosite din partea celor ce şi-ar dori ca Rolling Stones să-şi agaţe în cui papucii lor rock'n'roll: că sunt prea bătrâni, că sunt prea bogaţi; într-un timp în care Oasis, Britney Spears, Coldplay sau Cinemaivreţivoi au devenit idoli, se pare că ei nu mai contează. Sunt acuzaţi că se auto-reciclează, album după album. Că Keith Richards arată ca un mort. Că Charlie Watts arată ca un bunic. Cât despre restul... Destul. Sunt sătul de papagalii care umblă prin baruri scorţoase şi vor să fie tot timpul la modă. Şi de clişeele lor. Sau cum spunea Keith: "We never did anything consciously to shock people. All we ever did was answer the call of nature".

Nu contest faptul că, probabil, vârful Rolling Stones se pierde în ceaţa lui 1972. Şi că nu au mai realizat vreun album care să se ridice la înălţimea lui "Exile On Main Street". Este opinia generală şi, în mare parte, acceptabilă. Sunt mai bogaţi decât zeii şi banii continuă să curgă. Iar mulţi dintre fanii vechi pot considera că, în concert, sunt mai degrabă dezamăgitori. Stadioanele nu sunt construite pentru sound-ul Rolling Stones, aerul nopţii le înghite muzica. Mick a deprins un obicei rău, de a zbiera piesele în detrimentul cântatului. Iar tobele bubuie prea tare - sună ca nişte tunuri ce trag în depărtare. Putem arunca cu noroi în ei cât dorim. Până la urmă, toate aceste argumente nu fac nici cât o ceapă degerată. Ce vârstă au? Mick şi Keith împlinesc anul acesta 63 de ani, Charlie 65 şi Ron 59. Sunt mai tineri decât Bo Diddley, Chuck Berry, James Brown, B.B. King, Jerry Lee Lewis sau decât încă mulţi alţii ce continuă să înregistreze, ba chiar să plece în turnee. Cum se întreba un ziarist: vreţi să spuneţi că Keith Richards este un chitarist mai prost, acum, când are în spate peste patru decenii de experienţă?

Care este importanţa Stones-ilor? Evident, ea se regăseşte în principal în realizările lor muzicale. Chiar dacă, temporal, ele aparţin trecutului şi nu sunt contemporane cu noi. Au un caracter UNIC în întreaga istorie a Rockului. Pot să jur acum, aşa cum o voi putea face şi în 2016 sau în 2026, că riff-ul ce deschide "Satisfaction" (sau "Brown Sugar" sau "Jumpin' Jack Flash" sau...) tot va suna bine, mult timp după ce mare parte din aşa-zisul Rock modern va fi îngropat şi uitat. Pentru mine Stones-ii reprezintă modele absolute ale muzicianului de Rock, trubaduri ai civilizaţiei moderne care validează visele şi aspiraţiile unor generaţii întregi. Cred că şase sunt pietrele ce definesc locul The Rolling Stones în Povestea Rockului. Trebuie însă scoase din stâncă, izolate şi curăţate pentru a le putea percepe individualitatea. Exerciţiu de geologie Rock.

First Stone: Sunt printre puţinii supravieţuitori (în '63, John Lennon a răspuns la întrebarea "Cât va mai exista The Beatles?" - "Cinci ani", şi, în fapt au fost şase, în schimb Stones cântă şi acum), martori a jumătate de secol de cultură Pop. Un catalizator al acesteia. Aşa cum veţi vedea în paginile următoare (măcar pentru a vă reaminti), Stones sunt indisolubil legaţi de film (de la Scorsese, Godard şi Antonioni la David Fincher, Michel Gondry sau Julien Temple), de modă (de la Armani şi Bulgari la Elle MacPherson, Naomi Campbell şi Kate Moss), de artă (anturajul demi-monden al lui Andy Warhol în State şi al lui Fraser şi Gibbs la Londra), literatură (trupa a avut legături strânse cu 'tăticii' Beat William Burroughs, Allen Ginsberg, Brion Gysin şi Terry Southern), fotografie (Bailey, Beaton, Cooper), mass-media, şi chiar şi... sport. Ca să nu mai vorbim de muzică unde lista este nesfârşită... de la Alexis Korner, Clapton, Dylan, Bowie, Faithfull, The Who, Lennon, Jethro Tull, Rod Stewart, Guns N'Roses şi până la Chemical Brothers, Pearl Jam, Foo Fighters şi Stereophonics. Au contribuit decisiv la lărgirea modului de a transmite Rock-ul către public prin intermediul CD-ROM-ului şi Internetului. Au făcut câteva gesturi sociale şi politice senzaţionale (donaţiile pentru copiii din Bosnia, acceptarea invitaţiei lui Vaclav Havel de a cânta la Praga, scrisoarea de susţinere pentru Boris Elţîn în plină revoltă anti-Glasnost). A fi interesat / pasionat / atras de cultura de masă prin oricare aspect al ei şi în acelaşi timp a face abstracţie de The Rolling Stones mi se pare un nonsens. Să trecem însă la muzică...

Second Stone: Ne-au făcut cunoştinţă cu Blues-ul. Da, Blues-ul le datorează şi lor enorm. Muddy Waters spunea pe 30 aprilie 1977: "Deodată au apărut Rolling Stones. Şi când au făcut-o au creat un imens spaţiu deschis pentru muzică. Au spus cine a făcut-o primul şi cum au ajuns să cunoască acest lucru... Îmi scot pălăria în faţa lor. Au luat mult de la mine, dar cui îi pasă? A trebuit să vină nişte oameni din Anglia ca să îi zgâlţâie pe oamenii mei - albii mei - şi să-i facă să vadă ce au chiar în curtea lor". Au început ca un grup de şcolari, cu un repertoriu de Blues şi R & B. Primele discuri, lansate în State (Anglia prindea în acea vreme alte posturi), conţin în proporţie de 99% cover-uri. Muddy Waters, Slim Harpo, Jimmy Reed, Solomon Burke, Chuck Berry. Nu erau primii albi care minau acest teritoriu: Elvis cântase din Chuck şi Reed, iar Buddy Holly din Diddley şi Little Richard. TOŢI rockerii albi îşi extrăgeau seva şi inspiraţia din aceleaşi discuri şi artişti ca Stones-ii. Cu diferenţa că Elvis sau Holly n-au dat niciodată Bluesului importanţa pe care o merită. The Rolling Stones au cântat frecvent cu idolii lor, de la Howlin' Wolf la John Lee Hooker, în turnee întregi sau ca invitaţi speciali, pe scenă sau în studio. Sigur că n-a fost singura trupă formată din muzicieni albi care a cântat Blues. Este însă cu siguranţă una dintre cele mai bune, mai ales pe cover-uri, alături de The Yardbirds, Paul Butterfield, Clapton, Vaughan. Dar să nu divagăm. Nu susţin că înregistrările lor sunt mai bune decât originalele însă fervoarea cu care interpretează şi refuzul compromisurilor ("The Rolling Stones, Now") transmit un entuziasm molipsitor. Mai mult, Stones-ii au demonstrat în scurt timp că au învăţat din Blues şi au încorporat aceste învăţăminte într-un sound propriu, nou şi unic, ceea ce ne conduce spre...

Third Stone: Au dus totul acasă, la ei. Au realizat ceea ce Stephen Davis numea "o polenizare încrucişată". După cum ştim prea bine, Rock'n'Â¥Roll-ul nu înseamnă doar Blues, ci şi Country şi Gospel şi Soul şi Reggae şi Latino şi orice se mai cânta pe atunci. Un Rock tipic 'Invaziei britanice'. Albumele Rolling Stones au început să fie mai dense în compoziţii originale şi cam pe la finele lui '64, tandemul Jagger-Richard a arătat că este capabil să-şi definească propriul idiom. Ce înglobează influenţele Blues şi R & B, plus Soul (acum). Bluesul nu mai este o sursă de material primar ci este absorbit în sound-ul lor general. Reascultaţi "Stop Breaking Down", "You Got The Silver" sau "No Expectations". Robert Johnson se întâlneşte cu Bob Dylan. The Rolling Stones nu s-au oprit niciodată din a asimila curente muzicale, deseori chiar divergente: Country ("Honky Tonk Woman"), Dylan (puneţi alături "Who's Driving Your Plane" şi "Blonde On Blonde"), Soul ("I Got The Blues"), Gospel ("Shine A Light"), Funk-ul de sorginte New Orleans (vezi The Meters), Psychedelia (parte din "Between the Buttons" şi "Their Satanic Majesties Request"), Folk-ul britanic ("Lady Jane"), Reggae, Glam-Rock-ul lui David Bowie, World Music (ritmurile marocane, samba braziliană), etc, etc. Toate distilate în alambicul propriu.

Fourth Stone: Au fost pionerii Punk-Rock-ului. Bătrânii de la Stones sună şi acum mai tare şi mai brutal decât tineretul sonic (Sonic Youth, pentru o anume parte a cititorilor). Un exemplu? "19th Nervous Breakdown". Chitarele formează o tornadă de sunet pur, tobele sunt bubuitoare, iar Mick emană vibraţii negative - cântă (sau vorbeşte) despre depresii mentale, confuzie şi LSD... să fiu însă mai analitic. Keith Richard avea să spună în 1977, anul de vârf al Punk-ului: "Punks should take a few courses in swearing. They don't have the stamina to be real rock stars". Punk-Rock-ul n-ar fi existat fără 'British Invasion'. Sigur că Beatles au reprezentat o sursă de inspiraţie esenţială pentru evoluţia muzicii, dar 'cei duri' (The Who, Kinks, Stones) au furnizat sound-ul. Inclusiv Velvet Underground avea să îi omagieze pe The Rolling Stones (Sterling Morrison spunea: "Au făcut acelaşi lucru ca şi noi, doar că mai bine".), iar ca semn de recunoştinţă, Mick va admite în '77 că s-a inspirat din "Heroin" pentru "Stray Cat Blues". Stones-ii au fost precursori ai Punk-ului nu numai ca sound, ci şi ca atitudine. Imaginea lor de rebeli, social, politic, cultural, chiar şi sexual, nu a făcut decât să se amplifice în atâţia ani de viaţă publică. Ca să nu mai vorbim de conţinutul textelor cântecelor şi aici lista este prea lungă pentru a o putea parcurge în câteva cuvinte. Neadaptare, probleme mentale, droguri, radicalism politic şi religios, subiecte la fel de incomode pe cât de nefotogenici sunt fiecare dintre ei (Jagger l-a definit perfect din acest punct de vedere pe... "Keith Richard is the original punk rocker. You can't really out-punk Keith - it's a useless gesture."). Şirul de muzicieni în care poţi să-i 'descoperi' pe Stones-i este impresionant de lung, de la Alice Cooper la Black Sabbath, de la Clash la Ramones, de la Nirvana la Pearl Jam.

Fifth Stone: Sunt şi vor rămâne una dintre cele mai bune trupe de Rock'n'Roll (axioma 1). Uluitori la nivelul rezultatului colectiv ca şi la cel al calităţilor individuale (fiecare avându-şi propria carieră solo, în rock, jazz sau blues). Seria de albume înregistrate între 1968 şi 1972 ("Beggar's Banquet", "Let It Bleed", "Sticky Fingers", live-ul "Get Yer Ya-Ya's Out" şi "Exile On Main Street") este antologică în Povestea Rockului. Celelalte, inclusiv ciudatul "Their Satanic...", sunt considerate, la rândul lor, clasice. Să ne gândim că cei mai mulţi muzicieni sunt foarte departe cantitativ (nici nu mai discut de calitate) de ceea ce The Rolling Stones au realizat în doar primul sfert al carierei lor. Sunt nişte supravieţuitori (axioma 2). Exemplu simplu: prin '89, două dintre cele mai tari trupe de rock ale momentului, Guns N'Roses şi Living Colour au cântat în deschidere pentru Jagger & Co. Presa a zbierat că nu e normal ca noua generaţie de rockeri să cânte înaintea fosilelor. Azi, ambele trupe se zbat între anonimat şi inexistenţă, în timp ce Stones-ii continuă să umple Wembley-ul. A venit rândul celor de la Pearl Jam, Smashing Pumpkins şi Oasis să repete povestea. Mai vorbim peste câţiva ani. Încă sunt buni (axioma 3). Şi asta în ciuda unor albume mai puţin inspirate realizate spre sfârşitul veacului. Începând cu "Voodoo Lounge", continuând cu "Bridges To Babylon" şi cu "A Bigger Bang", Rolling Stones revin pe calea cea bună, fără a da semne de oboseală...

Sixth Stone: Au intrat în show-biz ca haiduci, eroi romantici auto-distructivi, şi s-au omogenizat într-un organism corporatist - posibil studiu de caz academic din punct de vedere al managementului şi marketingului. De la 50 de dolari pentru un concert de club au ajuns să câştige aproape un miliard pe turneu. Şi asta nu accidental. Show-biz-ul mondial (atât artiştii cât şi managerii) le rămâne etern dator în privinţa proiectării campaniilor de promovare, al modului de evaluare şi negociere al contractelor sau al organizării de turnee. Printr-un amestec de şansă, instinct, curaj şi cinism, micul atelier din Dartford s-a transformat într-una dintre cele mai profitabile maşinării industriale din lume, ce a ieşit întărită după fiecare schimbare stilistică, revoluţie culturală sau tehnologică ori schimbare de context socio-economic. Nu mai pot fi ignoraţi nici de Bill Gates, nici de Regina Angliei şi nici de guvernul de la Beijing. Argumentaţia mea este departe de final, dar sper că justifică totuşi încadrarea lui Mick, Keith, Charlie şi Ron în clasa 'Olimpicilor'.

Suntem în 2006 şi presupun că a-i pune pe Stones-i la zid sau a-i ignora este ceva care poate fi considerat la modă. Rockul, chiar dacă nu a murit, s-a specializat într-atât, încât cu greu îi mai putem distinge trunchiul. O trupă cu rădăcinile în anii '50 poate fi uşor considerată drept un anacronism, jenant pentru copiii ce s-au născut odată cu U2 sau cu Nirvana. 'Olimpul Titanilor' nu este însă pentru aceşti copii. Nu încă. Ne este (poate) mai accesibil nouă, celor care ne place (încă) să ştergem vinilurile de praf, să ne amintim cu nostalgie de Cornel Chiriac şi să ascultăm un radio în blue-jeans. Celor care n-am abandonat visul de a-i vedea pe The Rolling Stones în concert. Pentru "Satisfaction". Celor pentru care, între Stones şi Rock, există semnul egalităţii. The Rocking and Rolling Stones. În Blue, Black & White.